Se juca toată ziua.
Dacă ceilalţi copii mai mergeau acasă să mănânce, chemaţi mai mult sau mai puțin autoritar de mămicile lor, el nu. El era acolo cu copiii care mâncaseră deja şi îşi făcuseră mare parte din temele pentru vacanță.
Şi pe el îl chema mama lui la mâncare, sau să mai scrie la teme, dar întotdeauna era ceva mai interesant de făcut la joacă. Cel mai adesea ajungea tîrziu, pe înserate bine, când stelele cerului de vară nu mai dădeau suficientă lumină ca el să mai poată lucra la colibă. Nu mai avea nici chef nici putere sa mai citească sau sa facă exerciții de aritmetica.
Era complet absorbit de ultimul proiect: un fel de colibă în care să încapă toți prietenii lui. O construcție pe care o făcea din strujenti de porumb, crengi, pamant, sfoară, resturi de la construcții, sârma. Era mare proiectul, avea mulți prieteni.
Prietenii lui veneau in serii la joacă, după ce mâncau, dormeau de-amiază sau mai scriau ceva pentru temele de vacanță. Îl găseau întotdeauna pe băiat în pâlcul de mesteceni unde i se părea lui că ar merge cel mai bine construită coliba si unde deja începuse lucrul.
Fară sa stie,devenise un fel de sef de santier. Se gândea de unde să mai facă rost de crengi, de unde poate fura niște baloți de paie și strujeni, unde ține tatăl lui sîrmă și sfori în atelierul lui. Mai avea nevoie de saci de nylon pentru acoperiș, țoale pe care să le pună pe josc atunci când construcția va fi gata.
Prietenii lui care il mai ajutau la constuctie, nu erau chiar atat de entuziasmați de idee, ar fi vrut să mai meargă și la gârlă la scăldat, sau la furat de căpșuni din curtea primăriei, sau la tras cu praștia în păsări.
Ceva îi ținea totuși acolo, nu era la fel de amuzant să se joace în altă parte. Oricum, daca mai plecau, se intorceau repede inapoi.
Era spre sfârșitul vacanței iar construcția era aproape gata. Forța de muncă fusese destul de greu de controlat: unii din prietenii lui mai fuseseră pe la bunici, in tabere, chiar si el fusese plecat vreo 3 săptămâni, unii erau ținuți la muncile din familie.
Totusi el avusese privilegiul si povara de a fi persoana esențială a proiectului. Uitase că se apropie școala și că era cu multe dintre teme nefăcute și lecturi obligatorii neparcurse.
Pur si simplu nu putea fi obligat să facă altceva decât sa meșterească la coliba lui. Părinții îl obligaseră de câteva ori să stea la birou și să facă 5 problemei și să citească 10 pagini pe zi. Dar îl găseau fie adormit pe masă, fie facând avioane din hârtie, fie fugit pe fereastră la colibă, unde mai gasea cîte ceva de aranjat.
Așa că l-au lăsat in voia lui, chiar daca facea numai 1-2 probleme si citea doar 2 pagini.
Coliba era aproape gata si, din câte se părea, toți prietenii cu care lucrase încăpeau acolo. Deja puseseră țoalele pe jos, aduse de fiecare de pe acasă, aveau și un loc de foc cu gratar unde prăjeau porumb sau ronțăiau morcovi din gradină.
Ultimile zile ale vacanței și le petrecuseră acolo, toată ziua, dar nicioadata toți, adunați la un loc. In continuare unii mai mergeau acasă să manance si sa se mai ocupe de teme. Veneau ceilalți. In serii, cum s-a mai spus.
El rămânea insa tot timpul in colibă cu cîte alta serie de copilași sătui si cu conștiinta împăcată că și-au facut temele.
Le placea la nebunie, aveau un fel de cazemata acum, trageau de acolo cu praștia si cu țoiuri, plecau de acolo la vanatoare sau se ascundeau cind indienii atacau in numar coplesitor.
***
In prima zi de scoala fu intrebat, la fel cu ceilalti colegi:
-Tu ce ai facut in vacanta?
- O colibă pentru toți prietenii mei.
– Foarte frumos. Dar cate carti ai citit?
- Una.
- Una din douăzeci câte trebuia? Dar exerciții, câte ai facut?
- 100.
- 100 din 400 cite trebuia sa faci in vacanta? Treci la loc, nu prea ai fost cuminte, o să vorbesc cu părinții tăi.
Toti ceilalti prieteni si colegi, unii dintre ei chiar colaboratori al proiectul cu coliba, isi cam facusera temele, invatatoarea ii laudase, iar acum râdeau de el de mama focului.
Era singurul din clasa, trimis acum in ultima banca sa faca exercitii, care nu isi facuse temele de vacanță cum trebuie.
27 Sept 2009
23 Sept 2009
Calul Alb
“Calul Alb” e un film pe care si astazi il mai caut, pe unde apuc. Un film indian, nu stiu daca exista in realitate sau daca e doar o poveste. Cert e ca e un film la care, oricat de prost ar fi, muzical, siropos, desen animat m-as uita, macar in momentul ala, ca la un film de referinta.
In urma cu citiva ani buni, la un radio mic dintr-un oras mic, lucram entuziast si fericit, alaturi de o echipa extraordinara de oameni. Pe unii dintre ei ii veti intalni, in cazul in care chiar va intereseaza, la radiouri cu nume din Romania.
Impreuna cu unul dintre colegi am aflat ca in oras exista un bar de strip-tease feminin care de fapt ascunde o buna afacere de prostitutie. Orasul fiind mic, toata lumea stia, chiar si politia locala, asa ca nu era cine stie ce breaking news.
Dar ar fi fost genial un interviu cu una dintre fetele care dansau acolo. Noi facandu-ne ca nu stim de prostitutie ci doar de barul de strip-tease, permis de lege.
Ne-am imbracat cu paltoane lungi, ca niste “baieti rai” si am plecat la local. Era noapte, dăăăă!!
Ne-am asezat pe canapea si am privit femei tinere in bustul gol care dansau in jurul unei bare de inox, pe manele! Imediat a venit alta fata, careia nu ii venise randul la bara, sa ne intrebe ce bem. Am comandat un vin si am privit in continuare.
Specatacolul artistic era jalnic. Ochii fetelor care urcau pe scena stropita cu scrum de tigara si mirosind a bautura varsata pe jos spuneau tot. Inexpresivi, maţi, fara licarire, sticloşi, ucigatori. Dar nu multi dintre cei veniti sa vada fetele acelea erau interesati de forma si culoarea ochilor dansatoarelor.
A venit vinul, pe care, mai tarziu aveam sa vedem, il vom fi platit dublu. Neimportant.
Barbati buhaiti, cu ochi de broscoi, unii membri ai elitei economice a micului burg, sugeau din bauturi scumpe asezate pe mese de lemn ieftine, privind cu metrul de tamplarie la fetele care dansau pe mâzga formata pe scena.
Lumina venea de la câteva neoane galbui care, din fericire, scapasera de mustele by default. Era octombrie-noiembrie, era frig, si afara si inauntru.
La sfarsitul numerelor de dans s-a facut alegerea. Cei mai urati, chelbosi, beţi si mai scump imbracati clienti au facut alegerile si au plecat cu fetele, pe rand, la un hotel din apropiere, probabil sa invete pasii de dans.
Au mai ramas vreodoua dintre fete, care, din motive greu de descifrat, nu prinsesera client cu bani. Asa ca macar sa scoata o bautura energizanta si vodca. Tura se termina dimineata, când vor fi trebuit sa faca curat in bar, sa faca monetarul si sa mananice, toate inghesuite la o masa, le-am vazut!, asa cum fac negrii in filmele cu Isaura.
Cele doua ramase urmau asadar sa se multumeasca cu niste sireaci ca noi, chipesi, tineri, dar lefteri. Ma rog, un ban de energizant si vodca aveam. La limita. Au venit fetele, topless, spre noi, s-au asezat in brate si ne-au cerut de baut. Le-am luat. Au baut jumate din fiecare pahar dintr-o inghititura. Si se uitau, fiecare la al ei posibil client de mâna a doua.
Noi ne uitam la ele.
- Pai?…, intreaba una.
- Pai ce?.. raspunde unul din noi.
Discutia a ramas acolo o vreme.
Una dintre fete a vazut ca nu e rost de nimic cu pleşcarii astia si a plecat. A ramas cealalta, Bianca.
Am intrebat-o de unde e, cati ani are, daca are prieten, cum a ajuns la noi in oras, ce face toata ziua.
N-am mai putut-o opri. Ne-a spus, cu cuvintele ei, dupa ce a mai cerut o vodca, intr-o limba mult sub nivelul varstei ei, daca ar fi mers la scoala, despre parintii ei, despre fratii ei, despre prietenul ei care era plecat undeva in Spania sau Italia. O intrebam lucruri pe care urma sa o intrebam si dupa ce ne va fi dat acceptul sa ii luam un interviu pt radio. Deontologi. Dar ea nu stia.
Am intrebat-o ce muzica ii place. Ne-a raspuns, dar nu mai tin minte exact despre ce era vorba.
- Si filme?…
- Calul Alb, a venit raspunsul prompt. Un film indian pe care l-am vazut cu prietenul meu.
- Despre ce e?
- Despre un print care vine la iubita lui pe un cal alb.
Sau ceva de genul asta. Povestea era plicticoşenie pura. Dar insufletirea cu care Bianca ne-o spunea ne-a castigat respectul. Noi, oameni cu liceul terminat bine, ne uitam unul la altul, absolut fascinati. E suficient, ca si in prezent sa ne spunem doar cuvintele “calul alb”, si nu mai e nevoie de alte completari.
Am realizat ca Bianca, fata aceea simpla, cu bataturi in palma, care statea în ţâţele goale intre noi cu aceeasi stare de spirit de parca s-ar fi plimbat pe Corso, care tremura fin, pana cand colegul i-a dat paltonul, ei bine, Bianca era om. Avea o poveste, avea o poveste de dragoste, reala sau imaginara, who cares, avea o muzica preferata, avea un film preferat, despre care noi, laudarosi cu filmele elitiste pe care le vedeam, habar nu aveam.
Dupa ce am vorbit cu ea peste o ora, am intrebat-o, absolut entuziasmati de ce interviu ar putea iesi, daca nu e de acord sa ni-l dea.
- Cat dureaza, ne intreaba Bianca.
- Cam o ora.
- 600 de mii!
Chiar si acum mai dau, din cand in cand, search pe google: “calul alb +film indian”
In urma cu citiva ani buni, la un radio mic dintr-un oras mic, lucram entuziast si fericit, alaturi de o echipa extraordinara de oameni. Pe unii dintre ei ii veti intalni, in cazul in care chiar va intereseaza, la radiouri cu nume din Romania.
Impreuna cu unul dintre colegi am aflat ca in oras exista un bar de strip-tease feminin care de fapt ascunde o buna afacere de prostitutie. Orasul fiind mic, toata lumea stia, chiar si politia locala, asa ca nu era cine stie ce breaking news.
Dar ar fi fost genial un interviu cu una dintre fetele care dansau acolo. Noi facandu-ne ca nu stim de prostitutie ci doar de barul de strip-tease, permis de lege.
Ne-am imbracat cu paltoane lungi, ca niste “baieti rai” si am plecat la local. Era noapte, dăăăă!!
Ne-am asezat pe canapea si am privit femei tinere in bustul gol care dansau in jurul unei bare de inox, pe manele! Imediat a venit alta fata, careia nu ii venise randul la bara, sa ne intrebe ce bem. Am comandat un vin si am privit in continuare.
Specatacolul artistic era jalnic. Ochii fetelor care urcau pe scena stropita cu scrum de tigara si mirosind a bautura varsata pe jos spuneau tot. Inexpresivi, maţi, fara licarire, sticloşi, ucigatori. Dar nu multi dintre cei veniti sa vada fetele acelea erau interesati de forma si culoarea ochilor dansatoarelor.
A venit vinul, pe care, mai tarziu aveam sa vedem, il vom fi platit dublu. Neimportant.
Barbati buhaiti, cu ochi de broscoi, unii membri ai elitei economice a micului burg, sugeau din bauturi scumpe asezate pe mese de lemn ieftine, privind cu metrul de tamplarie la fetele care dansau pe mâzga formata pe scena.
Lumina venea de la câteva neoane galbui care, din fericire, scapasera de mustele by default. Era octombrie-noiembrie, era frig, si afara si inauntru.
La sfarsitul numerelor de dans s-a facut alegerea. Cei mai urati, chelbosi, beţi si mai scump imbracati clienti au facut alegerile si au plecat cu fetele, pe rand, la un hotel din apropiere, probabil sa invete pasii de dans.
Au mai ramas vreodoua dintre fete, care, din motive greu de descifrat, nu prinsesera client cu bani. Asa ca macar sa scoata o bautura energizanta si vodca. Tura se termina dimineata, când vor fi trebuit sa faca curat in bar, sa faca monetarul si sa mananice, toate inghesuite la o masa, le-am vazut!, asa cum fac negrii in filmele cu Isaura.
Cele doua ramase urmau asadar sa se multumeasca cu niste sireaci ca noi, chipesi, tineri, dar lefteri. Ma rog, un ban de energizant si vodca aveam. La limita. Au venit fetele, topless, spre noi, s-au asezat in brate si ne-au cerut de baut. Le-am luat. Au baut jumate din fiecare pahar dintr-o inghititura. Si se uitau, fiecare la al ei posibil client de mâna a doua.
Noi ne uitam la ele.
- Pai?…, intreaba una.
- Pai ce?.. raspunde unul din noi.
Discutia a ramas acolo o vreme.
Una dintre fete a vazut ca nu e rost de nimic cu pleşcarii astia si a plecat. A ramas cealalta, Bianca.
Am intrebat-o de unde e, cati ani are, daca are prieten, cum a ajuns la noi in oras, ce face toata ziua.
N-am mai putut-o opri. Ne-a spus, cu cuvintele ei, dupa ce a mai cerut o vodca, intr-o limba mult sub nivelul varstei ei, daca ar fi mers la scoala, despre parintii ei, despre fratii ei, despre prietenul ei care era plecat undeva in Spania sau Italia. O intrebam lucruri pe care urma sa o intrebam si dupa ce ne va fi dat acceptul sa ii luam un interviu pt radio. Deontologi. Dar ea nu stia.
Am intrebat-o ce muzica ii place. Ne-a raspuns, dar nu mai tin minte exact despre ce era vorba.
- Si filme?…
- Calul Alb, a venit raspunsul prompt. Un film indian pe care l-am vazut cu prietenul meu.
- Despre ce e?
- Despre un print care vine la iubita lui pe un cal alb.
Sau ceva de genul asta. Povestea era plicticoşenie pura. Dar insufletirea cu care Bianca ne-o spunea ne-a castigat respectul. Noi, oameni cu liceul terminat bine, ne uitam unul la altul, absolut fascinati. E suficient, ca si in prezent sa ne spunem doar cuvintele “calul alb”, si nu mai e nevoie de alte completari.
Am realizat ca Bianca, fata aceea simpla, cu bataturi in palma, care statea în ţâţele goale intre noi cu aceeasi stare de spirit de parca s-ar fi plimbat pe Corso, care tremura fin, pana cand colegul i-a dat paltonul, ei bine, Bianca era om. Avea o poveste, avea o poveste de dragoste, reala sau imaginara, who cares, avea o muzica preferata, avea un film preferat, despre care noi, laudarosi cu filmele elitiste pe care le vedeam, habar nu aveam.
Dupa ce am vorbit cu ea peste o ora, am intrebat-o, absolut entuziasmati de ce interviu ar putea iesi, daca nu e de acord sa ni-l dea.
- Cat dureaza, ne intreaba Bianca.
- Cam o ora.
- 600 de mii!
Chiar si acum mai dau, din cand in cand, search pe google: “calul alb +film indian”
18 Sept 2009
Frumusea fizică, ca adicţie
Dacă o să îmi spuneți că frumusețea fizică, mai ales la femei, nu vă atrage, sictir! Spuneţi că nu vă vine să zâmbiți, sau chiar zâmbiți, poate-poate, unei fețe drăgălașe, că nu vă uitați pe furiș, sau de-a dreptul obraznic, la rotunjimi bine proporționate, sau că liniile unduite ale taliilor sau coapselor vă lasă rece? Vă desfid! Sunteți niște ipocriți! Sau, mai puțin grav, încă nu știți să vă trăiți viața!
Oricare ar fi varianta, vă rog, dați click pe X-ul din dreapta sus al browserului. La revedere! Get a life!
Dar dacă recunoașteți dragii mei, dragele mele, că va e foame de frumusețe si de atentia acordata frumuseţii, ehehei, mai veniţi pe-acasă şi vă supun atenției rândurile de mai jos.
De dragul clarității și în defavoarea nuanțelor, voi renunța la micile divagații. Am făcut destule în primele paragrafe. Scuze!
Se ia o fată frumoasă și deșteaptă. Încă din copilărie e în centrul atenției. "vai, vai, cât e de frumoasă, vai, vai, cât e de deșteaptă." Cum am văzut eu o fetiţă frumoasă foc, de maxim 9 ani, in tren, care stătea numai cu oglinjoara în mână, se pieptăna, dădea replici tăioase. Părinţii şi bunicii îi cântau în strună. Şi tot aşa, de la Buzău până la Bucureşti.
Familia, unchii, bunicile, matuşile, prietenii de familie: "vai ce frumoasă, vai ce deşteaptă." Şi nu zic nu, chiar e şi frumoasă şi deşteaptă.
E!, fata asta nu trebuie să facă prea mult să primească atenţia şi pohta şi, pe măsură ce trec anii învaţă din ce în ce mai bine lucrul ăsta. Influenţa şi puterea o leaga automat de frumuseţe. Mă rog, fiind deşteaptă se mai şi cultivă: citeşte, poate cântă, poate pictează, poate face balet.
Ce mai, devine, pe la 16-18 de ani, visul pedofililor cu bun simţ.
În 99 la suta din cazuri, îi cam respinge pe puţoii de aceeaşi vârstă care încă mai vor bicicletă sau se uită, dar mai mult de curiozitate, pe internet, la redtube. Si nici nu spun adevărul, acolo, despre vârsta lor...
Revenind la frumoasă, avem perfecţiunea. Trăsături de zeiţă, trup de..., tot de zeiţă, plus că mai şi ştie să zâmbească şăgalnic sau inteligent. E curtată precum floarea de salcîm în iunie, de albine. Ei cică nu îi pasă şi le dă cu flit.
Dar undeva dragii mei, am o banuiala că, deja fata e "arsă". Adică e deja dependentă de atenţia primită, de puterea de a da cu flit, de haloul ăla de putere în care ea spune "ţigară" şi apar 10 brichete.
Are, poate, şi tot felul de prieteni platonici, babalâci, de treabă totuşi, de bun simţ, care ba îi cumpără ceva, ba ii fac o propunere de modelling sau actorie, sau pur si simplu ii trimit kisses pe Facebook.
Am văzut mai multe femei frumoase cu depresie "finalizată", decât femei, să le spunem, normale aflate in această situaţie. Prin filme, prin realitate, prin poveşti adevărate. N-am dreptate?
Purtând morbul atenţiei primite sistematic, femeia frumoasă e foarte aproape de dezastru, care poate fi sintetizat, că aşa am promis, la două variante.
Fie, până la urmă, se cuplează cu un tip mai grizonat, ca să nu fiu rău şi să îi zic trecut, eventual divorţat, fie îşi găseşte Alesul.
Boon. In prima variantă, e de crezut ca un tip mai matur o vrea pentru inteligenta ei care e peste vârsta fizică. Bull! Da ea aşa crede si se simte bagata in seama. E ştiut, bărbaţii mai in vârstă, dar încă potenţi, pot fi al naibii de posesivi. Fata noastră va ajunge, frumoasă şi deşteaptă,să se depărteze de ciracii ei şi să frecventeze cercuri de prieteni din cu totul altă categorie de vârstă: prietenii bibilicului. Se va îmbrăca cam ca cucoanele alea, poate mai decoltat, că e mai tânără, si, in plus, bibilicul vrea să delimiteze clar cu marginile decolteului teritoriul cucerit. Dar tot ca cucoanele se îmbracă.
Si poate bibilicul îi tranteste si un plod. Devine mama moderna, ca alea pe care le vedem prin revistele glossy. Pentru că e clar, o fata frumoasă şi mai deşteaptă nu ia un bibilic sărac de bărbat. Acesta, in consecinţă, îi poate aranja apariţii în publicaţii.
In adoua varianta, fata găseşte unul apropiat de vârsta ei. Unul mai deosebit dintre cele câteva zeci care îi poartă sâmbetele. Tipul, pipilicul, e fain dar neexperimentat. Gagica e faina dar are o adictie, vrea sa fie in centrul atentiei. Asta inseamna fie isi mai permite cate un flirt nevinovat, fie vrea sa iasa cu prietenele fara el, fie mai face pe nebuna si fiţoasa, pentru ca poate. Pipilicul n-are arta bibilicului. Se pierde, face scene, se nervează şi, până la urmă, ca nu ajungem la patologic, nu mai poate şi o scapă.
Noul beneficiarul va fi un bibilic sau un alt pipilic. Si chestia se reia.
Nu ştiu dacă am fost destul de clar. Vă pup!
Oricare ar fi varianta, vă rog, dați click pe X-ul din dreapta sus al browserului. La revedere! Get a life!
Dar dacă recunoașteți dragii mei, dragele mele, că va e foame de frumusețe si de atentia acordata frumuseţii, ehehei, mai veniţi pe-acasă şi vă supun atenției rândurile de mai jos.
De dragul clarității și în defavoarea nuanțelor, voi renunța la micile divagații. Am făcut destule în primele paragrafe. Scuze!
Se ia o fată frumoasă și deșteaptă. Încă din copilărie e în centrul atenției. "vai, vai, cât e de frumoasă, vai, vai, cât e de deșteaptă." Cum am văzut eu o fetiţă frumoasă foc, de maxim 9 ani, in tren, care stătea numai cu oglinjoara în mână, se pieptăna, dădea replici tăioase. Părinţii şi bunicii îi cântau în strună. Şi tot aşa, de la Buzău până la Bucureşti.
Familia, unchii, bunicile, matuşile, prietenii de familie: "vai ce frumoasă, vai ce deşteaptă." Şi nu zic nu, chiar e şi frumoasă şi deşteaptă.
E!, fata asta nu trebuie să facă prea mult să primească atenţia şi pohta şi, pe măsură ce trec anii învaţă din ce în ce mai bine lucrul ăsta. Influenţa şi puterea o leaga automat de frumuseţe. Mă rog, fiind deşteaptă se mai şi cultivă: citeşte, poate cântă, poate pictează, poate face balet.
Ce mai, devine, pe la 16-18 de ani, visul pedofililor cu bun simţ.
În 99 la suta din cazuri, îi cam respinge pe puţoii de aceeaşi vârstă care încă mai vor bicicletă sau se uită, dar mai mult de curiozitate, pe internet, la redtube. Si nici nu spun adevărul, acolo, despre vârsta lor...
Revenind la frumoasă, avem perfecţiunea. Trăsături de zeiţă, trup de..., tot de zeiţă, plus că mai şi ştie să zâmbească şăgalnic sau inteligent. E curtată precum floarea de salcîm în iunie, de albine. Ei cică nu îi pasă şi le dă cu flit.
Dar undeva dragii mei, am o banuiala că, deja fata e "arsă". Adică e deja dependentă de atenţia primită, de puterea de a da cu flit, de haloul ăla de putere în care ea spune "ţigară" şi apar 10 brichete.
Are, poate, şi tot felul de prieteni platonici, babalâci, de treabă totuşi, de bun simţ, care ba îi cumpără ceva, ba ii fac o propunere de modelling sau actorie, sau pur si simplu ii trimit kisses pe Facebook.
Am văzut mai multe femei frumoase cu depresie "finalizată", decât femei, să le spunem, normale aflate in această situaţie. Prin filme, prin realitate, prin poveşti adevărate. N-am dreptate?
Purtând morbul atenţiei primite sistematic, femeia frumoasă e foarte aproape de dezastru, care poate fi sintetizat, că aşa am promis, la două variante.
Fie, până la urmă, se cuplează cu un tip mai grizonat, ca să nu fiu rău şi să îi zic trecut, eventual divorţat, fie îşi găseşte Alesul.
Boon. In prima variantă, e de crezut ca un tip mai matur o vrea pentru inteligenta ei care e peste vârsta fizică. Bull! Da ea aşa crede si se simte bagata in seama. E ştiut, bărbaţii mai in vârstă, dar încă potenţi, pot fi al naibii de posesivi. Fata noastră va ajunge, frumoasă şi deşteaptă,să se depărteze de ciracii ei şi să frecventeze cercuri de prieteni din cu totul altă categorie de vârstă: prietenii bibilicului. Se va îmbrăca cam ca cucoanele alea, poate mai decoltat, că e mai tânără, si, in plus, bibilicul vrea să delimiteze clar cu marginile decolteului teritoriul cucerit. Dar tot ca cucoanele se îmbracă.
Si poate bibilicul îi tranteste si un plod. Devine mama moderna, ca alea pe care le vedem prin revistele glossy. Pentru că e clar, o fata frumoasă şi mai deşteaptă nu ia un bibilic sărac de bărbat. Acesta, in consecinţă, îi poate aranja apariţii în publicaţii.
In adoua varianta, fata găseşte unul apropiat de vârsta ei. Unul mai deosebit dintre cele câteva zeci care îi poartă sâmbetele. Tipul, pipilicul, e fain dar neexperimentat. Gagica e faina dar are o adictie, vrea sa fie in centrul atentiei. Asta inseamna fie isi mai permite cate un flirt nevinovat, fie vrea sa iasa cu prietenele fara el, fie mai face pe nebuna si fiţoasa, pentru ca poate. Pipilicul n-are arta bibilicului. Se pierde, face scene, se nervează şi, până la urmă, ca nu ajungem la patologic, nu mai poate şi o scapă.
Noul beneficiarul va fi un bibilic sau un alt pipilic. Si chestia se reia.
Nu ştiu dacă am fost destul de clar. Vă pup!
5 Sept 2009
Tăcerea bine temperată
Tăcere cu vână. Asta a fost concertul de aseara a lui Leonard Cohen, la Bucureşti.
Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.
Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.
O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.
Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.
Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.
Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.
Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.
La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.
Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.
Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.
Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.
O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.
Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.
Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.
Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.
Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.
La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.
Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.
3 Sept 2009
Gânduri vechi despre o nouă ceremonie. Atunci
Am furat odata o caseta de muzica de la cineva. Recunosc, aveam acest prost obicei, din cand in cand, inexplicabil.
Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.
Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.
Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.
Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.
Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.
Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.
Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.
A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.
O am si acum.
Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.
Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.
Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.
Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.
Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.
Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.
Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.
A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.
O am si acum.
30 Aug 2009
Retorică nocturnă
"Hai sa ne lasam aruncati pe valea disperarii, prieteni! Astazi e greu dar lucrurile nu se vor imbunatati. E o credinta bine infipta in istoria românească.
Am un cosmar ca naţiunea asta nu se va mai ridica vreodata si nu va trai adevaratul sens al cuvintelor: oamenii au fost creaţi egali.
Am un cosmar că fiii tortionarilor si coruptilor si fiii victimelor coruptiei si torturii nu vor mai putea vreodata sta la aceeasi masa, ca fratii.
Am un cosmar ca Romania, o tara parjolita de arşiţa nedreptăţii, lovită de morbul indiferenţei, nu va mai fi vreodata un loc al justiţiei si implicării.
Am cosmarul asta ACUM!
Am un cosmar ca ţara asta, condusă de oameni cu voci gîtuite de lesa scurtă a compromisului urat mirositor, nu poate fi dusă spre momentul in care ne vom uita cu incredere la copiii nostri."
Apoi am adormit...
Am un cosmar ca naţiunea asta nu se va mai ridica vreodata si nu va trai adevaratul sens al cuvintelor: oamenii au fost creaţi egali.
Am un cosmar că fiii tortionarilor si coruptilor si fiii victimelor coruptiei si torturii nu vor mai putea vreodata sta la aceeasi masa, ca fratii.
Am un cosmar ca Romania, o tara parjolita de arşiţa nedreptăţii, lovită de morbul indiferenţei, nu va mai fi vreodata un loc al justiţiei si implicării.
Am cosmarul asta ACUM!
Am un cosmar ca ţara asta, condusă de oameni cu voci gîtuite de lesa scurtă a compromisului urat mirositor, nu poate fi dusă spre momentul in care ne vom uita cu incredere la copiii nostri."
Apoi am adormit...
10 Aug 2009
My playlist poem no.2
Brain Damage leads me to The Severed Garden.
I hear Hallelujah On Every Street
Losing My Religion with Just A Thought
Waiting for my Cosmic Girl on The Road To Mandalay.
I hear Hallelujah On Every Street
Losing My Religion with Just A Thought
Waiting for my Cosmic Girl on The Road To Mandalay.
19 Jul 2009
"Să fii iubit" - scurtă poveste a unei dileme prozaice
Fusese dintotdeauna intrigat de urarea pe care prietenii i-o făceau și și-o făceau la petreceri și aniversări. "Să fii iubit", "Să fii iubită". Era ca şi cum asta ar fi fost cea mai mare fericire pe pământ.
Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".
Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.
Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.
Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".
Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.
O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".
Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?
Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.
În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?
Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".
Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.
Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.
Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.
Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.
Răspunsul dorit nu a venit niciodată.
"You're nobody, till somebody loves you".
Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".
Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.
Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.
Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".
Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.
O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".
Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?
Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.
În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?
Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".
Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.
Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.
Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.
Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.
Răspunsul dorit nu a venit niciodată.
"You're nobody, till somebody loves you".
8 May 2009
My playlist poem no.1
Love is Blindness in the City of Delusion,
Delicate as a Late Night Evening Prostitute.
One Bourbon, One Scotch, One Beer at the Crossroads
Fly Away with Opium Tea
A Ton Etoile, Hope of Deliverance,
Seven Days Love Will Tear us Apart
In this Babylon I wish I was Bobby Brown.
Tribute to: U2, Muse, Damien Rice, Tom Waits, Lenny Kravitz, Nick Cave, Noir Desir, Paul McCartney, dEUS, Joy Division, David Gray, Frank Zappa
Delicate as a Late Night Evening Prostitute.
One Bourbon, One Scotch, One Beer at the Crossroads
Fly Away with Opium Tea
A Ton Etoile, Hope of Deliverance,
Seven Days Love Will Tear us Apart
In this Babylon I wish I was Bobby Brown.
Tribute to: U2, Muse, Damien Rice, Tom Waits, Lenny Kravitz, Nick Cave, Noir Desir, Paul McCartney, dEUS, Joy Division, David Gray, Frank Zappa
9 Apr 2009
Sentimentul românesc al vinovăţiei
(in engleza ar suna mai fain "The Romanian sense of guilt")
Prin iunie 1940, România ceda in favoarea URSS, fără să tragă un glonţ, Basarabia si Bucovina de Nord. Am primit un ultimamtum, intr-o situatie complicata, si dupa cateva zile, ne retrageam din aceste "teritorii" cu oficiali, catel, purcel, papornita.
Nu prea frumos, nu prea curat, cu coada intre picioare. Acum e drept ca nu prea puteam tin piept armatei rosii, dar chiar sa nu dai macar putin din copita...
Dar asa cum noi ne gandim ca am fost, la acele vremuri, "aranjati" la Yalta, mai tarziu, ca am asteptat americanii si americanii nu veniră, poate ca ar fi de inteles si o asteptare a basarabenilor ca noi sa ii ajutam, sa ne revansam, sa le dam. Pentru ca in '40, am plecat frumusel.
La aproape 70 de ani de atunci, contextele nu mai au relevanta, că ce facea Armata Romana, că care era situatia in Europa, că aia, că aia. Generatia twitter si parintii ei se asteapta, emotional si inertial, ca noi sa fim "fraţii" lor, culmea!!, mai mari, mai intelepti, mai puternici si mai bogaţi.
Prin Germania, la facultăţi, se studiază sentimentul naţional de vina, asa am auzit. Ma rog, din alta perspectiva si poate cu mult mai multe motive istorice.
Dar ar fi oare interesant sa vedem si noi, daca in calitatea inedita de tara "meseriasa", de "putere", asa cum ne vad cei din Basarabia si Bucovina de Nord, par examplu, ne gandim la raspunderea pe care actiunile din trecut o lasa pe umerii nostri contemporani?
E poporul german, in totalitatea lui, vinovat de cele comise de Hitler? Nu cred. Si totusi le e rusine, macar un pic acolo.
E poporul român vinovat, in bloc, pentru ca o conducere a unei tari aflate in corzi, in anii 40, a cedat fara impotrivire armata peste 50 de mii de kmp de pamant? Nu cred. Dar noua ne e putin rusine, avem vreun sentiment de vina, fata de cei lasati in urma?
Ambele raspunsuri la intrebare, DA sau NU, sunt acceptabile. Dar oricare dintre ele ar trebui sa ne puna pe ganduri...
Prin iunie 1940, România ceda in favoarea URSS, fără să tragă un glonţ, Basarabia si Bucovina de Nord. Am primit un ultimamtum, intr-o situatie complicata, si dupa cateva zile, ne retrageam din aceste "teritorii" cu oficiali, catel, purcel, papornita.
Nu prea frumos, nu prea curat, cu coada intre picioare. Acum e drept ca nu prea puteam tin piept armatei rosii, dar chiar sa nu dai macar putin din copita...
Dar asa cum noi ne gandim ca am fost, la acele vremuri, "aranjati" la Yalta, mai tarziu, ca am asteptat americanii si americanii nu veniră, poate ca ar fi de inteles si o asteptare a basarabenilor ca noi sa ii ajutam, sa ne revansam, sa le dam. Pentru ca in '40, am plecat frumusel.
La aproape 70 de ani de atunci, contextele nu mai au relevanta, că ce facea Armata Romana, că care era situatia in Europa, că aia, că aia. Generatia twitter si parintii ei se asteapta, emotional si inertial, ca noi sa fim "fraţii" lor, culmea!!, mai mari, mai intelepti, mai puternici si mai bogaţi.
Prin Germania, la facultăţi, se studiază sentimentul naţional de vina, asa am auzit. Ma rog, din alta perspectiva si poate cu mult mai multe motive istorice.
Dar ar fi oare interesant sa vedem si noi, daca in calitatea inedita de tara "meseriasa", de "putere", asa cum ne vad cei din Basarabia si Bucovina de Nord, par examplu, ne gandim la raspunderea pe care actiunile din trecut o lasa pe umerii nostri contemporani?
E poporul german, in totalitatea lui, vinovat de cele comise de Hitler? Nu cred. Si totusi le e rusine, macar un pic acolo.
E poporul român vinovat, in bloc, pentru ca o conducere a unei tari aflate in corzi, in anii 40, a cedat fara impotrivire armata peste 50 de mii de kmp de pamant? Nu cred. Dar noua ne e putin rusine, avem vreun sentiment de vina, fata de cei lasati in urma?
Ambele raspunsuri la intrebare, DA sau NU, sunt acceptabile. Dar oricare dintre ele ar trebui sa ne puna pe ganduri...
26 Mar 2009
Devreme la carciuma
Intri in carciuma si te asezi la o masa de 6 persoane. Ai noroc sa o prinzi pentru ca barul e plin si acea masa tocmai a fost parasita. Sticlele si paharele goale, alaturi de scrumierele pline, sunt martori mirositori si oarecum dezolanti ai norocului pe care il ai ca ai gasit loc.
Te pui la masa, comanzi o bere, aprinzi o tigara si apoi dai multe telefoane sa anunti gasca ca ai gasit masa pentru toata lumea, asa cum s-a stabilit.
"Eu ajung intr-o ora", "sa stii ca mai intarzii un pic, dar vin sigur", sunt raspunsurile pe care le primesti.
Nimic deosebit. Atmosfera e placuta, ospatarul a debarasat rapid masa, muzica e ok, poti citi un ziar. Dar in conditiile in care la intevale relativ scurte si periodic vine cite cineva sa iti ceara scaune pentru celelalte mese suprapopulate, situatia devine putin stanjenitoare. Mai ales ca doi tipi de la bar(stau acolo pentru ca nu au gasit loc la masa) se uita din cand in cand parca intreband, "ba, da ala singur ocupa toata masa de 6 persoane si bea doar o bere? Cand pleaca?"
Atunci grabesti prima bere si comanzi alta. In continuare insa, esti tot singur la masa, cu o singura bere in fata. Mai vin unii sa te intrebe "sunt ocupate locurile astea?". "- Da, da, sunt ocupate." Se uita lung, cu un aer de repros, dar nu comenteaza. Pleaca din bar.
Ce faci daca mai vine si barmanul si te intreaba daca se vor ocupa toate locurile astea? Raspunzi ca da, se vor ocupa, dar nu stii la ce ora. Se uita si el, asa, nemultumit de situatie dar blocat de politete sa nu iti bata obrazul.
Atitudinea civilizata a ospatarului te obliga totusi. "Aduceti-mi si ceva de mancare si inca o bere, si un pachet de tigari." Faci un calcul ca nota de plata pana in prezent este egala cu cea a 6 persoane care beau cate o bere. "Eh, merge."
Mai dai telefoane: "Haideti ba ca ma asalteaza astia sa le dau scaune". Mai bei din bere, papi mancarea, buna.
La finalul comenzii mai ceri o bere, doua, pentru ca privelistea in care barul e arhiplin iar la o masa de 6 persoane sta unul singur, tu, de vreo ora, face presiunea sa creasca.
Chestia e ca ai cam terminat banii, mai ai o bere pe masa si nu vine nimeni. Hotarasti ca daca nu apare nimeni pana la finalul berii platesti si pleci. Asta e, ai asteptat....
Prima faţa cunoscuta care intra in bar si despre care stii ca va veni la masa iti da aceeasi senzatie cu a puscariasului care primeste dupa luni de zile vizita unui prieten. "Ah, bine ai venit! Ce bine ca ai venit! Pacat ca sunt deja beat un pic si mototolit. Si nici nu mai am bani."
Apar si restul, se ocupa masa. Mai bei pe banii lor, dar parca nu mai intra asa bine. Ai baut destul in singuratate...
De la o masa alaturata se ridica niste consumatori iar cei doi barbati care au asteptat vreo ora la bar, privindu-te chioras in mod periodic, se dau grabiti jos de pe sacunele inalte si... gasesc in sfarsit loc la masa.
Te pui la masa, comanzi o bere, aprinzi o tigara si apoi dai multe telefoane sa anunti gasca ca ai gasit masa pentru toata lumea, asa cum s-a stabilit.
"Eu ajung intr-o ora", "sa stii ca mai intarzii un pic, dar vin sigur", sunt raspunsurile pe care le primesti.
Nimic deosebit. Atmosfera e placuta, ospatarul a debarasat rapid masa, muzica e ok, poti citi un ziar. Dar in conditiile in care la intevale relativ scurte si periodic vine cite cineva sa iti ceara scaune pentru celelalte mese suprapopulate, situatia devine putin stanjenitoare. Mai ales ca doi tipi de la bar(stau acolo pentru ca nu au gasit loc la masa) se uita din cand in cand parca intreband, "ba, da ala singur ocupa toata masa de 6 persoane si bea doar o bere? Cand pleaca?"
Atunci grabesti prima bere si comanzi alta. In continuare insa, esti tot singur la masa, cu o singura bere in fata. Mai vin unii sa te intrebe "sunt ocupate locurile astea?". "- Da, da, sunt ocupate." Se uita lung, cu un aer de repros, dar nu comenteaza. Pleaca din bar.
Ce faci daca mai vine si barmanul si te intreaba daca se vor ocupa toate locurile astea? Raspunzi ca da, se vor ocupa, dar nu stii la ce ora. Se uita si el, asa, nemultumit de situatie dar blocat de politete sa nu iti bata obrazul.
Atitudinea civilizata a ospatarului te obliga totusi. "Aduceti-mi si ceva de mancare si inca o bere, si un pachet de tigari." Faci un calcul ca nota de plata pana in prezent este egala cu cea a 6 persoane care beau cate o bere. "Eh, merge."
Mai dai telefoane: "Haideti ba ca ma asalteaza astia sa le dau scaune". Mai bei din bere, papi mancarea, buna.
La finalul comenzii mai ceri o bere, doua, pentru ca privelistea in care barul e arhiplin iar la o masa de 6 persoane sta unul singur, tu, de vreo ora, face presiunea sa creasca.
Chestia e ca ai cam terminat banii, mai ai o bere pe masa si nu vine nimeni. Hotarasti ca daca nu apare nimeni pana la finalul berii platesti si pleci. Asta e, ai asteptat....
Prima faţa cunoscuta care intra in bar si despre care stii ca va veni la masa iti da aceeasi senzatie cu a puscariasului care primeste dupa luni de zile vizita unui prieten. "Ah, bine ai venit! Ce bine ca ai venit! Pacat ca sunt deja beat un pic si mototolit. Si nici nu mai am bani."
Apar si restul, se ocupa masa. Mai bei pe banii lor, dar parca nu mai intra asa bine. Ai baut destul in singuratate...
De la o masa alaturata se ridica niste consumatori iar cei doi barbati care au asteptat vreo ora la bar, privindu-te chioras in mod periodic, se dau grabiti jos de pe sacunele inalte si... gasesc in sfarsit loc la masa.
22 Mar 2009
Rămân ce-am fost. Because I can
Minciuna justificata cu fraza "eh!, era campanie electorala. Ce vrei, asa face toata lumea", preocuparea pentru schimbarea numelor ministerelor, agentiilor si numelor de gradinite la preluarea puterii, chiar daca atributiile au ramas cam aceleasi, tot felul de stangu-n dreptu si, mai nou, cearta pe locurile din comisiile parlamentare, lasata cu replici dezgustatoare, mai pusera, dragii mei,in ultima perioada, un strat de moloz peste lehamitea "by default" fata de politica.
Dar la ce ma asteptam? Heirupismul fara nuanta si masurile punctuale, fara viziune, au fost constante ale politicii si politicilor de dupa Revolutie, la fel ca acceleratia gravitationala. Reconfigurari de constitutii si institutii pentru persoane si grupuri am tot vazut. Muci in fasolele discursului public am tot servit iar linia orizontului, cea a unui discurs macar "cât de cât", a trecut de multa vreme, din teorie in utopie.
Ar fi mult prea mult sa vorbesc despre congresul PNL ca despre o speranta. O, ho, ho, mult prea mult! Dar, in acest context, era acolo ceva, care aprindea un beculet, macar din preocupare jurnalistica daca nu din alte motive. Spuneti-i naivitate, speranta sau, pur si simplu, dorinta de altceva, macar de un discurs consistent. O "boaba de fasole" fericita, cu calitati nutritionale pentru emotiunea civica.
Si a venit congresul PNL. 20% din parlament a ocupat brusc aproape 100% din canalele media. Si m-am uitat. Am vazut lideri care nu sunt lideri, care se definesc prin "nu", prin calitatea de adversar al cuiva, ca unica si adevarata valoare si chemare.
Asteptam un Yes, we can ilfovean, dobrogean sau prahovean. "By ourselves!" , ar fi urlat Bratianu. Cam "obamian" e drept, ca si moda limbilor era alta la vremea lui.
Dar nu. Am auzit acum discursuri construite pe principii de codoşlâc şi bordelnicie politice. Yes, we can a devenit Because I can. Si uite asa fasola singuratica se cam umplu de muci si tubul digestiv de lacrimi.
Si ca in banc, acestea fiind enumerate, vin si spun: "atâta am vrut sa va zic. Pe mine sa nu contati."
Dar la ce ma asteptam? Heirupismul fara nuanta si masurile punctuale, fara viziune, au fost constante ale politicii si politicilor de dupa Revolutie, la fel ca acceleratia gravitationala. Reconfigurari de constitutii si institutii pentru persoane si grupuri am tot vazut. Muci in fasolele discursului public am tot servit iar linia orizontului, cea a unui discurs macar "cât de cât", a trecut de multa vreme, din teorie in utopie.
Ar fi mult prea mult sa vorbesc despre congresul PNL ca despre o speranta. O, ho, ho, mult prea mult! Dar, in acest context, era acolo ceva, care aprindea un beculet, macar din preocupare jurnalistica daca nu din alte motive. Spuneti-i naivitate, speranta sau, pur si simplu, dorinta de altceva, macar de un discurs consistent. O "boaba de fasole" fericita, cu calitati nutritionale pentru emotiunea civica.
Si a venit congresul PNL. 20% din parlament a ocupat brusc aproape 100% din canalele media. Si m-am uitat. Am vazut lideri care nu sunt lideri, care se definesc prin "nu", prin calitatea de adversar al cuiva, ca unica si adevarata valoare si chemare.
Asteptam un Yes, we can ilfovean, dobrogean sau prahovean. "By ourselves!" , ar fi urlat Bratianu. Cam "obamian" e drept, ca si moda limbilor era alta la vremea lui.
Dar nu. Am auzit acum discursuri construite pe principii de codoşlâc şi bordelnicie politice. Yes, we can a devenit Because I can. Si uite asa fasola singuratica se cam umplu de muci si tubul digestiv de lacrimi.
Si ca in banc, acestea fiind enumerate, vin si spun: "atâta am vrut sa va zic. Pe mine sa nu contati."
17 Mar 2009
Virtuţile greşelii
Un articol excelent despre un alt fel de a vedea greseala, scris de matematicianul Solomon Marcus, in revista Idei in Dialog.
"Greseala si esecul sunt pretul inevitabil pe care trebuie sa-l platim pentru indrazneala de a gandi cu capul nostru, de a nu ne multumi sa repetam cele spuse de altii.", zice Solomon, printre altele.
Despre greseli si despre esecuri
Traim intr-o lume in care greseala este asimilata cu o infractiune, cu un pacat, in cel mai bun caz cu o inadvertenta. De multe ori, greseala este rusinoasa, iar teama de a nu gresi ii inhiba pe multi oameni in incercarea de a se implica intr-o actiune inedita. Citeste tot
"Greseala si esecul sunt pretul inevitabil pe care trebuie sa-l platim pentru indrazneala de a gandi cu capul nostru, de a nu ne multumi sa repetam cele spuse de altii.", zice Solomon, printre altele.
Despre greseli si despre esecuri
Traim intr-o lume in care greseala este asimilata cu o infractiune, cu un pacat, in cel mai bun caz cu o inadvertenta. De multe ori, greseala este rusinoasa, iar teama de a nu gresi ii inhiba pe multi oameni in incercarea de a se implica intr-o actiune inedita. Citeste tot
5 Mar 2009
Două etaje, cu liftul
Ajung in scara blocului, cu sacose multe in maini. Rucsac in spate.
Cu toate ca stau la un etaj inferior, cand am mainile ocupate cu greutati, mai iau liftul, ca deh!, de ce sa urc pe scări?
Ascensorul e gata parcat la parter. Parca ma asteapta. Satisfactia lenesului care nu mai are chef nici sa cheme liftul, e usor de intuit.
Urc in lift, izbind usor marginile usiii si ale liftului cu sacosele pline din maini. Cand sa inchid usa insa.... "Staaaţi! Aşteptaţi-ne si pe noi vă rugam!"
"Ptiu! Asta-i acuma!", cred ca m-am gandit in acel moment.
O doamnă, ea in scara blocului, si dalmatianul,in lesa, pe scari, incearca sa ajunga si ea la lift. Dalmatianul ar mai sta pe afara câtă vreme gasca de maidanezi din faţa blocului pare sa-l fi acceptat.
"Hai Bebiţă, hai in casa ca e tarziu!" Bebiţă nem. "Hai Bebiţă, nu o supăra pe mama!" Bebiţă nem, nem, o data, de doua ori, pana la urma cedează.
Pe timpul acestui dialog, reamintesc, stau cu sacoşe grele în mâini, dintre care, cu una, o mînă, ţin uşa liftului să nu se închidă. Sa vina vecina cu Bebiţă.
Într-un sfarsit, doamna il aduce pe Bebiţă în lift. Bebiţă ma miroase la sacoşe, la sac si la alte zone pe care câinii au o tendinţă să le adulmece la oameni.
"Bebiţă, fii cuminte!", zice doamna.
Bebiţă, cu ochii un pic injectaţi şi cu o expresie curios-neprieteneasca, mă priveste ca pe un potential inamic. Pe mine, care urcasem primul in lift!
"La cît mergeti?", mă intreaba doamna.
"La 2", zic.
Pentru prima oara doamna isi intoarce fata de sub gluga groasa de fâş care ii acopera oricum ochii şi mă priveşte prin ochelarii ei fund-de-borcan. Simt tot ce imi spune, fara cuvinte, numai din ochii mici cu care mă măsoara: "Asa baiat tanar sa urce cu liftul pana la etajul 2...."
"Am fost un pic pe la cumpărături. N-am mai fost demult si trebuia", ma disculp eu in timp ce Bebiţă se uita cu ochii injectati la mine.
"Ce vreme urata e afara...", adaug cu un aer de victimă.
Vecina uita de reprosuri si revine la preocuparea majora: "Da, copiii ii mai poti tine in casa, dar pe căţeii astia trebuie sa ii scoti, fie ploaie, fie vant!"
"Mda", zic eu.
Apas pe buton si plecam spre etajul 2.
La coborîre, dau sa deschid usa din interior care il atinge pe Bebiţă. B. se sperie si trage un latrat. " Stai cuminte Bebiţă". Eu scap o baiera de la sacosa si imi cade o portocală. Ma aplec sa o iau dar nu prea pot, ca am mainile ocupate. Doamna se apleaca ea si ii ia lui Bebiţă portocala din fată.
"Da, chiar asa, mai taca-ţi fleanca aia băloasă Bebiţă", as fi putut gandi eu, argotic, in acel moment.
"Eee, lăsaţi, nu-i nimic, nu e o problema", ii repet chiar si in momentul in care inchid, pe dinafara, usa liftului. Vecina se scuza in continuare. Porneste liftul spre inaltimi. O aud pe vecina si dintre etajele 2 si 3 trei cum imi spune "Va rog sa ne scuzaţi. Bebiţă, ce te-a apucat?"
Bebiţă o priveşte probavbil cu ochii injectati, dar supusi...
Cu toate ca stau la un etaj inferior, cand am mainile ocupate cu greutati, mai iau liftul, ca deh!, de ce sa urc pe scări?
Ascensorul e gata parcat la parter. Parca ma asteapta. Satisfactia lenesului care nu mai are chef nici sa cheme liftul, e usor de intuit.
Urc in lift, izbind usor marginile usiii si ale liftului cu sacosele pline din maini. Cand sa inchid usa insa.... "Staaaţi! Aşteptaţi-ne si pe noi vă rugam!"
"Ptiu! Asta-i acuma!", cred ca m-am gandit in acel moment.
O doamnă, ea in scara blocului, si dalmatianul,in lesa, pe scari, incearca sa ajunga si ea la lift. Dalmatianul ar mai sta pe afara câtă vreme gasca de maidanezi din faţa blocului pare sa-l fi acceptat.
"Hai Bebiţă, hai in casa ca e tarziu!" Bebiţă nem. "Hai Bebiţă, nu o supăra pe mama!" Bebiţă nem, nem, o data, de doua ori, pana la urma cedează.
Pe timpul acestui dialog, reamintesc, stau cu sacoşe grele în mâini, dintre care, cu una, o mînă, ţin uşa liftului să nu se închidă. Sa vina vecina cu Bebiţă.
Într-un sfarsit, doamna il aduce pe Bebiţă în lift. Bebiţă ma miroase la sacoşe, la sac si la alte zone pe care câinii au o tendinţă să le adulmece la oameni.
"Bebiţă, fii cuminte!", zice doamna.
Bebiţă, cu ochii un pic injectaţi şi cu o expresie curios-neprieteneasca, mă priveste ca pe un potential inamic. Pe mine, care urcasem primul in lift!
"La cît mergeti?", mă intreaba doamna.
"La 2", zic.
Pentru prima oara doamna isi intoarce fata de sub gluga groasa de fâş care ii acopera oricum ochii şi mă priveşte prin ochelarii ei fund-de-borcan. Simt tot ce imi spune, fara cuvinte, numai din ochii mici cu care mă măsoara: "Asa baiat tanar sa urce cu liftul pana la etajul 2...."
"Am fost un pic pe la cumpărături. N-am mai fost demult si trebuia", ma disculp eu in timp ce Bebiţă se uita cu ochii injectati la mine.
"Ce vreme urata e afara...", adaug cu un aer de victimă.
Vecina uita de reprosuri si revine la preocuparea majora: "Da, copiii ii mai poti tine in casa, dar pe căţeii astia trebuie sa ii scoti, fie ploaie, fie vant!"
"Mda", zic eu.
Apas pe buton si plecam spre etajul 2.
La coborîre, dau sa deschid usa din interior care il atinge pe Bebiţă. B. se sperie si trage un latrat. " Stai cuminte Bebiţă". Eu scap o baiera de la sacosa si imi cade o portocală. Ma aplec sa o iau dar nu prea pot, ca am mainile ocupate. Doamna se apleaca ea si ii ia lui Bebiţă portocala din fată.
"Da, chiar asa, mai taca-ţi fleanca aia băloasă Bebiţă", as fi putut gandi eu, argotic, in acel moment.
"Eee, lăsaţi, nu-i nimic, nu e o problema", ii repet chiar si in momentul in care inchid, pe dinafara, usa liftului. Vecina se scuza in continuare. Porneste liftul spre inaltimi. O aud pe vecina si dintre etajele 2 si 3 trei cum imi spune "Va rog sa ne scuzaţi. Bebiţă, ce te-a apucat?"
Bebiţă o priveşte probavbil cu ochii injectati, dar supusi...
28 Feb 2009
Pizza la bar
Boxele ţipă asurzitor. Sunetele de frecvenţă înaltă îmi zdrelesc, ca o picătură chinezească, timpanul urechii stângi. Drepta e mai protejată pentru că e lângă perete. Dar tot la ananghie e.
În spate, aproape de scaun, woofer-ul, dar şi el la maxim, îmi pune viscerele să joace un fin tontoroi în cavitatăţile toracică, respectiv abdominală.
Luminile s-au stins iar ospatarul care ne-a spus cînd mi-a adus berile şi pizza "să va fi de bine! Ăăăăă, pardon. Pofta bună", mi-a aprins o lumânare puternic mirositoare exact sub nas, pe masă.
Pe bar, o dansatoare plictisită face strict schemele din fişa postului: mişcă unduitor din fund, întoarce brusc, din timp în timp, capul, pentru acel efect de păr în vânt. Cu mâna stangă întinsă în sus atinge tavanul barului, de parca l-ar ţine să nu cadă. Cu dreapta îşi aranjează din când în când echipamentul cu două numere mai mici, parcă. Acesta, strâns fiind pe corp, tinde să părăsească locurile trupului care, în localurile de medie-pierzanie , trebuie sa rămână acoperite.
O muzică ce repetă aceeaşi temă melodică şi ritmică de vreo cinci minute pare să nu se mai termine niciodată.
DJ-ul, un individ dubios cu tenul foarte gras şi de un roşu bolnăvicios, stă şi fumează la bar, privind cu ochi de şobolan, parcă pe sub fustă, asta daca ea ar avea fustă, că n-are, dansatoarea.
La intervale de timp alese de el, aleatoar, DJ-ul, care între noi fie spus, pare să savureze muzica respectivă cu tot neuronul lui, vine la pupitru, se bâţâie puţin, dă muzica mai tare şi se duce iar la bar. E urmat în acest dute-vino de o tînără ale cărei faţă, piept şi şold nu spun nimic.
Însă tocmai acest arbitrar al momentului când muzica va fi dată , din nou!, un pic mai tare, si insecuritatea pe care mi-o dau gusturile muzicale ale DJ-ului, îmi declanşează cîte un frison, pe ici pe colo, şi ma îndepărtează periculos de principiul "la masă, când mănânci, trebuie să fii liniştit".
Într-un final, după o succesiune de momente arbitrare şi culisări ale DJ-ului, bar- pupitru, nu îmi mai aud nici molfăitul propriu, de pizza, nici vocea interioară.
Îl chem pe ospatar şi îi spun cu voce tare: "Nota!".
El se dă cu urechea mai aproape, semn ca n-a auzit sau nu a înţeles.
"Nota te roog!!".
Dă din cap, că tot nu a auzit.
Ma ridic puţin de la masă, pe semi-vine, că scaunul nu poate fi dat de tot în spate, din cauza woofer-ului şi urlu din toţi rărunchii:
"Notaaaa te roooooog!!!!!!".
În spate, aproape de scaun, woofer-ul, dar şi el la maxim, îmi pune viscerele să joace un fin tontoroi în cavitatăţile toracică, respectiv abdominală.
Luminile s-au stins iar ospatarul care ne-a spus cînd mi-a adus berile şi pizza "să va fi de bine! Ăăăăă, pardon. Pofta bună", mi-a aprins o lumânare puternic mirositoare exact sub nas, pe masă.
Pe bar, o dansatoare plictisită face strict schemele din fişa postului: mişcă unduitor din fund, întoarce brusc, din timp în timp, capul, pentru acel efect de păr în vânt. Cu mâna stangă întinsă în sus atinge tavanul barului, de parca l-ar ţine să nu cadă. Cu dreapta îşi aranjează din când în când echipamentul cu două numere mai mici, parcă. Acesta, strâns fiind pe corp, tinde să părăsească locurile trupului care, în localurile de medie-pierzanie , trebuie sa rămână acoperite.
O muzică ce repetă aceeaşi temă melodică şi ritmică de vreo cinci minute pare să nu se mai termine niciodată.
DJ-ul, un individ dubios cu tenul foarte gras şi de un roşu bolnăvicios, stă şi fumează la bar, privind cu ochi de şobolan, parcă pe sub fustă, asta daca ea ar avea fustă, că n-are, dansatoarea.
La intervale de timp alese de el, aleatoar, DJ-ul, care între noi fie spus, pare să savureze muzica respectivă cu tot neuronul lui, vine la pupitru, se bâţâie puţin, dă muzica mai tare şi se duce iar la bar. E urmat în acest dute-vino de o tînără ale cărei faţă, piept şi şold nu spun nimic.
Însă tocmai acest arbitrar al momentului când muzica va fi dată , din nou!, un pic mai tare, si insecuritatea pe care mi-o dau gusturile muzicale ale DJ-ului, îmi declanşează cîte un frison, pe ici pe colo, şi ma îndepărtează periculos de principiul "la masă, când mănânci, trebuie să fii liniştit".
Într-un final, după o succesiune de momente arbitrare şi culisări ale DJ-ului, bar- pupitru, nu îmi mai aud nici molfăitul propriu, de pizza, nici vocea interioară.
Îl chem pe ospatar şi îi spun cu voce tare: "Nota!".
El se dă cu urechea mai aproape, semn ca n-a auzit sau nu a înţeles.
"Nota te roog!!".
Dă din cap, că tot nu a auzit.
Ma ridic puţin de la masă, pe semi-vine, că scaunul nu poate fi dat de tot în spate, din cauza woofer-ului şi urlu din toţi rărunchii:
"Notaaaa te roooooog!!!!!!".
26 Feb 2009
No way, Jose!
Inca una de politica si gata. Promit!
Mai zice câte unul, cu seriozitate, privind peste ochelari, savant: "Fac politica de 19 ani." . O afirmatie menita sa ne faca pe noi, blambecii, cumva, sa ne plecam in fata experientei lui vaste, chiar daca respectivul nu prea s-a iţit cu vreo calitate, acolo, alta decat gura mare si turism prin studiourile de televiziune.
Ce-ar fi daca un manager, care a dus firma in pragul falimentului dupa ani de conducere "luminata", ar veni si s-ar răţoi: "Am fost director ani de zile, ascultati la mine, stiu cum se conduce o afacere? Nu stiti nimic."
As da o para malaiaţă pe expertiza lui? No way, Jose!
Sau sa vina unul cu 5 casatorii si 5 divorturi si sa zica "Stiu totul despre casatorie. Am experienta. Am avut 5 neveste."
L-as asculta ca pe tătuca atunci cind as avea vreo belea matrimoniala? No way, Jose!
Asa si cu Jose. Ma ia de sugaci si imi cere sa il admir si sa il cred ca stie el cum sta treaba pentru simplul motiv "că cât de mult a stat el in politica româneasca". Un exemplu, de altfel, de eficacitate, verticalitate, morala, principialitate si fair-play. O reuşită, ce mai...
No way, Jose!
Mai zice câte unul, cu seriozitate, privind peste ochelari, savant: "Fac politica de 19 ani." . O afirmatie menita sa ne faca pe noi, blambecii, cumva, sa ne plecam in fata experientei lui vaste, chiar daca respectivul nu prea s-a iţit cu vreo calitate, acolo, alta decat gura mare si turism prin studiourile de televiziune.
Ce-ar fi daca un manager, care a dus firma in pragul falimentului dupa ani de conducere "luminata", ar veni si s-ar răţoi: "Am fost director ani de zile, ascultati la mine, stiu cum se conduce o afacere? Nu stiti nimic."
As da o para malaiaţă pe expertiza lui? No way, Jose!
Sau sa vina unul cu 5 casatorii si 5 divorturi si sa zica "Stiu totul despre casatorie. Am experienta. Am avut 5 neveste."
L-as asculta ca pe tătuca atunci cind as avea vreo belea matrimoniala? No way, Jose!
Asa si cu Jose. Ma ia de sugaci si imi cere sa il admir si sa il cred ca stie el cum sta treaba pentru simplul motiv "că cât de mult a stat el in politica româneasca". Un exemplu, de altfel, de eficacitate, verticalitate, morala, principialitate si fair-play. O reuşită, ce mai...
No way, Jose!
24 Feb 2009
Chirurgul intreaba tumoarea: care ar fi tratamentul?
Dupa stiri, incepe talk-show-ul.
Se arunca intrebari, se dau raspunsuri. Numai ca raspunsurile vin tocmai de la cei din cauza carora am ajuns sa punem intrebari.
Continua talk-show-ul: "Dom'le, corpul societatii româneasti e cuprins de cancer", zice comentatorul.
Comentatorul, scos din randul vechilor politicieni, face pe desteptul in continuare. Împănează discursul, fără să vrea si fara sa stie, cu frustrare evidenta, ţâfnă, peroraţie. "Vai, vai, ce bolnavă e societatea!!".
Ziaristul pune in continuare intrebări.
E destept jurnalistul. "Mamă ce i-a zis-o", or comenta telespectatorii care au uitat ce aspre si frumoase sunt serile de februarie. In parc, nu la TV.
Ca un chirurg cu mâna sigură, jurnalistul face incizia, cu vorbe meştesugite, tocmai pe bucata de carne, pe care tot el o promovase drept metastaza a societăţii româneşti.
Si uite asa apare o noua medicina.
Intra chirurgul, face incizia, asistenta-i da tumoarea, medicul o baga in corpul bolnavului si pe urma face un interviu cu ea:" De ce credeti ca s-a ajuns la cancer?".
Publicitate vă rog!
Se arunca intrebari, se dau raspunsuri. Numai ca raspunsurile vin tocmai de la cei din cauza carora am ajuns sa punem intrebari.
Continua talk-show-ul: "Dom'le, corpul societatii româneasti e cuprins de cancer", zice comentatorul.
Comentatorul, scos din randul vechilor politicieni, face pe desteptul in continuare. Împănează discursul, fără să vrea si fara sa stie, cu frustrare evidenta, ţâfnă, peroraţie. "Vai, vai, ce bolnavă e societatea!!".
Ziaristul pune in continuare intrebări.
E destept jurnalistul. "Mamă ce i-a zis-o", or comenta telespectatorii care au uitat ce aspre si frumoase sunt serile de februarie. In parc, nu la TV.
Ca un chirurg cu mâna sigură, jurnalistul face incizia, cu vorbe meştesugite, tocmai pe bucata de carne, pe care tot el o promovase drept metastaza a societăţii româneşti.
Si uite asa apare o noua medicina.
Intra chirurgul, face incizia, asistenta-i da tumoarea, medicul o baga in corpul bolnavului si pe urma face un interviu cu ea:" De ce credeti ca s-a ajuns la cancer?".
Publicitate vă rog!
21 Feb 2009
Planuri de răzbunare
"- Îmi cumpăr un baston electric şi vin înapoi să-i electrocutez!
- Ba nu, îmi iau un pistol cu aer comprimat şi îi împuşc. Îi curăţ pe toţi. Să fiu al dracului dacă nu!"
"- M-au luat prin surprindere...Cîţi erau? - Cinci-şase.
- Ce le-am facut? Treceam şi eu pe acolo. Au sărit pe mine, să mă sfâşie."
"- Hai ca nu m-am descurcat chiar rău, chit că mi-au rupt rucsacul. Şi şoferii aia treceau aşa cu maşinile, în viteză. Nici măcar nu au încetinit să vadă ce e, poate am nevoie de ajutor. Bă, dar nici unul nu a oprit! Erau chiar să ma calce câţiva, cînd am ieşit pe şosea!
"- Oare unde era magazinul ala de armament. Îmi au un cuţit mai lung şi le tai beregăţile la toţi. Ce priviri sălbatice aveau, zăbăloşii!... Fiare! Nu mă aşteptam la aşa ceva în buricul Bucureştiului.... Băga-mi-aş! Eu vin înapoi şi îi ucid."
Aceste învolburate şi întunecate gânduri îi învârteau ca o morişcă mintea zburătăcită de cumpăna prin care trecuse.
Totul se întâmplase pe neaşteptate.
Mergea liniştit de la serviciu spre staţia de autobuz. Când, la 100 de metri de staţie, o haita de cîini sălbăticiţi de-a dreptul, de foame sau de traiul in apropierea Palatului Parlamentului, au ieşit din boscheţi şi l-au atacat feroce. Nu privise niciodată o fiară în ochi. Acum a avut ocazia sa priveasca mai multe. Si-a dat seama pentru o fracţiune de secundă ca la televizor e altceva. Mai fain.
Le-a băgat rucsacul în faţă. L-au apucat vreo doi cu dinţii. S-a dat in spate pâna aproape în şosea. Ţipa la javrele înnebunite de furie. A încercat şi vorba bună. Câinii pareau însă decişi să îşi bage colţii într-o gambă dacă nu chiar să îl muşte de fund. Încercau să îl înconjoare. Aşa că se intoarse cu spatele la şoseaua vîjâind de maşini în viteză. Intrase doi paşi pe drum, în disperare de cauză. Era pur si simplu asaltat de javre. "Poate sunt si turbate, n-ar fi exclus". Şoferii mânau în continuare, centimetric pe lîngă spatele lui. Nici unul nu oprise. Si-a dorit in momentul acela ca toţi şoferii să facă pană non-stop, timp de un an, în acel loc şi să nu gaseasca nici o vulcanizare.
O baieră de la rucsac s-a rupt. Se mai ţinea de doar de una, in timp ce sălbătăciunile trageau vârtos şi frenetic de rucsac, mârâind înfricoşător. Oricum rucsacul era unul ieftin, primit cadou de la o mătuşă bogată. Voia numai să scape de acolo...
Nici nu îşi dădea seama cum a scos camaşa fara muşcătură sau fară acident. Dar a scos-o!
Acum era in statie, singur, in afara oricărui pericol. Remarcă brusc un maidanez simpatic care il privea cu capul lăsat intr-o parte şi urechile semi-ciulite. Prima reactie, o tresărire. A doua, un zîmbet precaut şi mâna putin încleştată de rucsac.
" -Cuţu, cuţu. Hai bă cuţulică, că tu eşti băiat bun, nu?"
Cuţulache se apropie pâş, pâş, aproape târâit, timid şi dînd din coadă. Începe să lingă mâna întinsă temător, într-un gest ce ar fi fost atît de firesc în urma cu jumătate de oră...
"- Cuţu, cuţu! Cuţu bun?"
- Ba nu, îmi iau un pistol cu aer comprimat şi îi împuşc. Îi curăţ pe toţi. Să fiu al dracului dacă nu!"
"- M-au luat prin surprindere...Cîţi erau? - Cinci-şase.
- Ce le-am facut? Treceam şi eu pe acolo. Au sărit pe mine, să mă sfâşie."
"- Hai ca nu m-am descurcat chiar rău, chit că mi-au rupt rucsacul. Şi şoferii aia treceau aşa cu maşinile, în viteză. Nici măcar nu au încetinit să vadă ce e, poate am nevoie de ajutor. Bă, dar nici unul nu a oprit! Erau chiar să ma calce câţiva, cînd am ieşit pe şosea!
"- Oare unde era magazinul ala de armament. Îmi au un cuţit mai lung şi le tai beregăţile la toţi. Ce priviri sălbatice aveau, zăbăloşii!... Fiare! Nu mă aşteptam la aşa ceva în buricul Bucureştiului.... Băga-mi-aş! Eu vin înapoi şi îi ucid."
Aceste învolburate şi întunecate gânduri îi învârteau ca o morişcă mintea zburătăcită de cumpăna prin care trecuse.
Totul se întâmplase pe neaşteptate.
Mergea liniştit de la serviciu spre staţia de autobuz. Când, la 100 de metri de staţie, o haita de cîini sălbăticiţi de-a dreptul, de foame sau de traiul in apropierea Palatului Parlamentului, au ieşit din boscheţi şi l-au atacat feroce. Nu privise niciodată o fiară în ochi. Acum a avut ocazia sa priveasca mai multe. Si-a dat seama pentru o fracţiune de secundă ca la televizor e altceva. Mai fain.
Le-a băgat rucsacul în faţă. L-au apucat vreo doi cu dinţii. S-a dat in spate pâna aproape în şosea. Ţipa la javrele înnebunite de furie. A încercat şi vorba bună. Câinii pareau însă decişi să îşi bage colţii într-o gambă dacă nu chiar să îl muşte de fund. Încercau să îl înconjoare. Aşa că se intoarse cu spatele la şoseaua vîjâind de maşini în viteză. Intrase doi paşi pe drum, în disperare de cauză. Era pur si simplu asaltat de javre. "Poate sunt si turbate, n-ar fi exclus". Şoferii mânau în continuare, centimetric pe lîngă spatele lui. Nici unul nu oprise. Si-a dorit in momentul acela ca toţi şoferii să facă pană non-stop, timp de un an, în acel loc şi să nu gaseasca nici o vulcanizare.
O baieră de la rucsac s-a rupt. Se mai ţinea de doar de una, in timp ce sălbătăciunile trageau vârtos şi frenetic de rucsac, mârâind înfricoşător. Oricum rucsacul era unul ieftin, primit cadou de la o mătuşă bogată. Voia numai să scape de acolo...
Nici nu îşi dădea seama cum a scos camaşa fara muşcătură sau fară acident. Dar a scos-o!
Acum era in statie, singur, in afara oricărui pericol. Remarcă brusc un maidanez simpatic care il privea cu capul lăsat intr-o parte şi urechile semi-ciulite. Prima reactie, o tresărire. A doua, un zîmbet precaut şi mâna putin încleştată de rucsac.
" -Cuţu, cuţu. Hai bă cuţulică, că tu eşti băiat bun, nu?"
Cuţulache se apropie pâş, pâş, aproape târâit, timid şi dînd din coadă. Începe să lingă mâna întinsă temător, într-un gest ce ar fi fost atît de firesc în urma cu jumătate de oră...
"- Cuţu, cuţu! Cuţu bun?"
16 Feb 2009
Fără giudeţu
Nu as vrea, cinstiti cititori si cititoare, a folosi in sens peiorativ cuvantul primate, bietele si ipoteticele noastre stramoase darwiniene. De aceea, rogu-va, luati termenul ca pe o metafora si cititi acest prim paragraf ca pe un disclaimer.
Aceste daraveli fiind lamurite, sa purcedem cu povestea.
Aflati ca in trenul cu care calatoream linistiti, intr-o caldura insuportabila , de care numai CFR -ul e in stare, atunci cind nu e crivat si scrasnirea dintilor de frig in cupeuri, la Sinaia s-au urcat intr-o seara de 15 Faurar o ceata de primate de Pantelimon.
Si iarasi, domni si domnite, ma rog sa nu credeti ca mi-as pune capul pe butucul gîdelui ca din Pantelimon provin primatele cu pricina. Numai ca, Pantelimonul, stie-se, e tare cunoscut ca un loc unde pârdalnice lucruri se intampla.
Iara primatele cu pricina oameni prosti se cheama ca erau, ca altfel nu le poti spune. Ca vrând sa mearga cu trenul far bilet, prinsi au fost de conductor. Cu care au incercatără unii cu mare dare de gura sa se tocmeasca la o spaga. Dar conductorul, fiind om vârtos nu a picat in ispita. Mai ales ca a vazut cum una din primate incerca sa filmeze cu telefonul mobil momentul spăguirii. Si ce mi ti i-o fript cu amenzi, oi, oi, oi!! De se scarpinau primatele noastre ca urangutanii la ceafa.
Si primatele, fiind oameni tare din prostime, au inceput a se supara si grele cuvinte a folosi spre niste fete cuminti care citeau in compartimente carti scrise de autori americani. Si le faceau intelectuale, si le rusinau iar giupâniţele, mai cu rusine, mai fara, trageau ostentativ perdelele in fata rinjetelor din Pantelimon. Si mai erau suparati ca le arde buzunarul de la amenzi si nu aveau loc pe scaun, batâr ca au platit mai mult.
Si mare greu faceau celorlalti calatori care vrand sa calatoreasca linistiti, taceau si nu infruntau primatele, nici macar cu căutătura.
Si tot asa primatele mare suparare au facut cinstitilor oameni si indragostiti care se pupau de Valentine's Day.
Iar cand drumul pana la capitala s-a ispravit, cu mare taraboi au coborat din tren,de parca se cazneau sa ii supere pe toti calatorii pana la intrarea in lift.
S-atunci, cinstite domnite si domnuti, o sama de invataminte or tras unii dintre noi, cari au vazut toata scarbavnicia. Iara una era ca e rau ca Drepturile Omului nu te lasa macar citeodata, nu sa omori, dar sa dai o mama de bataie buna unor primate, fara giudeţu.
Aceste daraveli fiind lamurite, sa purcedem cu povestea.
Aflati ca in trenul cu care calatoream linistiti, intr-o caldura insuportabila , de care numai CFR -ul e in stare, atunci cind nu e crivat si scrasnirea dintilor de frig in cupeuri, la Sinaia s-au urcat intr-o seara de 15 Faurar o ceata de primate de Pantelimon.
Si iarasi, domni si domnite, ma rog sa nu credeti ca mi-as pune capul pe butucul gîdelui ca din Pantelimon provin primatele cu pricina. Numai ca, Pantelimonul, stie-se, e tare cunoscut ca un loc unde pârdalnice lucruri se intampla.
Iara primatele cu pricina oameni prosti se cheama ca erau, ca altfel nu le poti spune. Ca vrând sa mearga cu trenul far bilet, prinsi au fost de conductor. Cu care au incercatără unii cu mare dare de gura sa se tocmeasca la o spaga. Dar conductorul, fiind om vârtos nu a picat in ispita. Mai ales ca a vazut cum una din primate incerca sa filmeze cu telefonul mobil momentul spăguirii. Si ce mi ti i-o fript cu amenzi, oi, oi, oi!! De se scarpinau primatele noastre ca urangutanii la ceafa.
Si primatele, fiind oameni tare din prostime, au inceput a se supara si grele cuvinte a folosi spre niste fete cuminti care citeau in compartimente carti scrise de autori americani. Si le faceau intelectuale, si le rusinau iar giupâniţele, mai cu rusine, mai fara, trageau ostentativ perdelele in fata rinjetelor din Pantelimon. Si mai erau suparati ca le arde buzunarul de la amenzi si nu aveau loc pe scaun, batâr ca au platit mai mult.
Si mare greu faceau celorlalti calatori care vrand sa calatoreasca linistiti, taceau si nu infruntau primatele, nici macar cu căutătura.
Si tot asa primatele mare suparare au facut cinstitilor oameni si indragostiti care se pupau de Valentine's Day.
Iar cand drumul pana la capitala s-a ispravit, cu mare taraboi au coborat din tren,de parca se cazneau sa ii supere pe toti calatorii pana la intrarea in lift.
S-atunci, cinstite domnite si domnuti, o sama de invataminte or tras unii dintre noi, cari au vazut toata scarbavnicia. Iara una era ca e rau ca Drepturile Omului nu te lasa macar citeodata, nu sa omori, dar sa dai o mama de bataie buna unor primate, fara giudeţu.
22 Jan 2009
Căminul cultural din centrul Bucureştiului
Pe vremea în care mentalul colectiv al cinefililor săteşti era populat de opere Bollywood-iene, "Toată lumea este a mea", "Lanţul amintirilor", "O floare şi doi grădinari" dar şi "Piedone in Egipt", "Toate mi se întâmpla numai mie", era tot asa ca în centrul Bucureştiului, la Cinema Studio: nu se dădeau bilete cu loc, oamenii se îmbulzeau să intre primii să prindă un scaun, iar cei de la filmul dinainte ieseau pe aceeaşi uşă pe care se intra.
Aşa că oamenii ajungeau să se calce pe picioare, să se irite sau chiar sa se enerveze şi să verbalizeze.
La căminul cultural al copilariei mele rurale de la Cornu Luncii, în îngrămădeală, fiecare dintre ceilalţi viitori specatori era un potenţial ocupant al locului bun, bine plasat, pe care l-aş fi meritat eu. Lipsa locului de pe bilet ne facea duşmani si aducea în conştiinţă agresivitatea ancestrală. Ne era foame de film dar şi de loc bine plasat, dar prădătorii erau prea mulţi. Tensiunea plutea, mulţimea adunată piept-în-spate fremăta cu biletul aproape mototolit între degete. Ca la Cinema Studio.
Ca la căminul cultural, la Cinema Studio, singura persoana relaxată este cea de la uşă. Iaaaaa bileeeeetuul, se uiiiiiită, îl ruuuuupe şi intinde leeeeeneş boţul de hârtie care ţi se cuvine. Imediat după, filmul se dă pe fast-forward şi te grăbeşti să prinzi un loc pe mijloc, nici departe, nici aproape de ecran.
Te aşezi până la urmă pe un scaun la Cinema Studio si remarci patru diferenţe faţă de căminul cultural din comuna Cornu Luncii, judeţul Suceava, anii '80:
1. Acum ai găsit totuși un loc. La căminul cultural puteai ajunge să vezi filmul din picioare. Dar tot erai fericit, că erai, până la urmă, copil la sat.
2. Acum se mănâncă popcorn, atunci mâncam semințe de bostan (dovleac) prăjite de mama, acasă...
3. Acum nu s-a ajuns pana la bătaie în cursa pentru loc mai bun.
4. Acum filmul nu e de la Bollywood, ci de la Hollywood.
Aşa că oamenii ajungeau să se calce pe picioare, să se irite sau chiar sa se enerveze şi să verbalizeze.
La căminul cultural al copilariei mele rurale de la Cornu Luncii, în îngrămădeală, fiecare dintre ceilalţi viitori specatori era un potenţial ocupant al locului bun, bine plasat, pe care l-aş fi meritat eu. Lipsa locului de pe bilet ne facea duşmani si aducea în conştiinţă agresivitatea ancestrală. Ne era foame de film dar şi de loc bine plasat, dar prădătorii erau prea mulţi. Tensiunea plutea, mulţimea adunată piept-în-spate fremăta cu biletul aproape mototolit între degete. Ca la Cinema Studio.
Ca la căminul cultural, la Cinema Studio, singura persoana relaxată este cea de la uşă. Iaaaaa bileeeeetuul, se uiiiiiită, îl ruuuuupe şi intinde leeeeeneş boţul de hârtie care ţi se cuvine. Imediat după, filmul se dă pe fast-forward şi te grăbeşti să prinzi un loc pe mijloc, nici departe, nici aproape de ecran.
Te aşezi până la urmă pe un scaun la Cinema Studio si remarci patru diferenţe faţă de căminul cultural din comuna Cornu Luncii, judeţul Suceava, anii '80:
1. Acum ai găsit totuși un loc. La căminul cultural puteai ajunge să vezi filmul din picioare. Dar tot erai fericit, că erai, până la urmă, copil la sat.
2. Acum se mănâncă popcorn, atunci mâncam semințe de bostan (dovleac) prăjite de mama, acasă...
3. Acum nu s-a ajuns pana la bătaie în cursa pentru loc mai bun.
4. Acum filmul nu e de la Bollywood, ci de la Hollywood.
18 Jan 2009
Nabokov, mare scriitor
Pe la mijlocul anilor 1990, mai exact prin '94, seful cenzurii cinematografiei din Iran, tara aflata la vreo 15 ani de la Revolutia Islamica, era un orb. Sau, oricum, un tip care nu vedea prea bine. Purta ochelari negri, cu rama groasa, iar atunci cand monitoriza filmele, avea tot timpul un asistent langa el. El ii explica ce se intampla pe ecran iar cenzorul decidea ce e bun sau rau pentru sanatatea ideologica a populatiei.
Mai mult, orbetele cu pricina a ajuns la un moment dat seful televiziunii de stat. Acolo le cerea scenaristilor sa isi aduca lucrarile inregistrate pe casete audio si, pe baza lor, seful hotara ce se face si ce nu la televizor.
Si mai simpatic, succesorul lui, cu vederea foarte buna de data asta, a pastrat cu consecventa metoda brevetata de fostul sef.
Dincolo de tragi-comedia in cascada a situatiei, un orb cenzor al cinematografiei dupa care sef de televiziune si, mai apoi, urmasul lui cu ochi de vultur care pastreaza metoda de lucru a orbului, modelul se repeta in societati care se bat cu pumnul democratiei in piept. Mai subtil, mai greu de perceput, mai periculos, tocmai prin ipocrizia pe care se intemeiaza.
Editori,sefi, ce-or fi, pe ochelarii de cal ai carora scrie AUDIENTA CU ORICE PRET, decid sa arunce la televizor numai idei si scene care sa serveasca "ideologiei" inscrisa pe ochelari.
Etichetarea(moartea ideii), pamfletul far-fetched , usuratatea ca surogat pentru relaxare, comentatori care au transformat truismul in inovatie, au devenit genuri, unelte si manifestari jurnalistice consacrate. Idei neduse pana la capat, aluzii nesustinute de dovezi, bascalie fals elitista, isterie cu pretentie de indignare justificata, analisti care isi pierd suflul in navala argumentatiei, asta au decis cenzorii nostri ca trebuie sa primim. Si asta ne dau.
Aproape totul la televizor e ca si cum, de parca. Vorbesc de parca ar sti ce spun, rad de parca ar avea de ce, relateaza de parca m-ar interesa epitetele lor.
Si ca sa ducem analogia pana la capat, urmasii par sa preia epigonic metodele acestui jurnalism "quality".
Asa cum Nabokov, scriitorul, zicea ca cititorii sunt nascuti liberi si trebuie sa ramana liberi, sa nu devina captivi ideologic ai unei carti, si telespectatorii, consumatorii de presa ar trebui sa ramana liberi. Sa decida ei ce e si ce nu e.
Numai ca ai nostri editori nu vor, sau nu pot, sa lase telespectatorul liber.
Si mai e o mare diferenta: Nabokov e un mare scriitor.
Mai mult, orbetele cu pricina a ajuns la un moment dat seful televiziunii de stat. Acolo le cerea scenaristilor sa isi aduca lucrarile inregistrate pe casete audio si, pe baza lor, seful hotara ce se face si ce nu la televizor.
Si mai simpatic, succesorul lui, cu vederea foarte buna de data asta, a pastrat cu consecventa metoda brevetata de fostul sef.
Dincolo de tragi-comedia in cascada a situatiei, un orb cenzor al cinematografiei dupa care sef de televiziune si, mai apoi, urmasul lui cu ochi de vultur care pastreaza metoda de lucru a orbului, modelul se repeta in societati care se bat cu pumnul democratiei in piept. Mai subtil, mai greu de perceput, mai periculos, tocmai prin ipocrizia pe care se intemeiaza.
Editori,sefi, ce-or fi, pe ochelarii de cal ai carora scrie AUDIENTA CU ORICE PRET, decid sa arunce la televizor numai idei si scene care sa serveasca "ideologiei" inscrisa pe ochelari.
Etichetarea(moartea ideii), pamfletul far-fetched , usuratatea ca surogat pentru relaxare, comentatori care au transformat truismul in inovatie, au devenit genuri, unelte si manifestari jurnalistice consacrate. Idei neduse pana la capat, aluzii nesustinute de dovezi, bascalie fals elitista, isterie cu pretentie de indignare justificata, analisti care isi pierd suflul in navala argumentatiei, asta au decis cenzorii nostri ca trebuie sa primim. Si asta ne dau.
Aproape totul la televizor e ca si cum, de parca. Vorbesc de parca ar sti ce spun, rad de parca ar avea de ce, relateaza de parca m-ar interesa epitetele lor.
Si ca sa ducem analogia pana la capat, urmasii par sa preia epigonic metodele acestui jurnalism "quality".
Asa cum Nabokov, scriitorul, zicea ca cititorii sunt nascuti liberi si trebuie sa ramana liberi, sa nu devina captivi ideologic ai unei carti, si telespectatorii, consumatorii de presa ar trebui sa ramana liberi. Sa decida ei ce e si ce nu e.
Numai ca ai nostri editori nu vor, sau nu pot, sa lase telespectatorul liber.
Si mai e o mare diferenta: Nabokov e un mare scriitor.
13 Jan 2009
Bani mici, belele mari
Am un chiosc de ziare, cam amarat si prost aprovizionat, in apropiere de casa. Dimineata cand treceam pe langa el, cumparam un ziar, doua pentru metrou. (Oare cand voi inceta sa mai dau bani pe print si voi citi ziarele numai pe intenet?) Pana la serviciu, citesc titlurile si editorialele, superficial, jumate ca sa omor timpul, jumate cu speranta rar implinita de gasi si ceva interesant.
Ei! Ziarele cu pricina le cumparam cu bani marunti adunati la sfarsitul zilei intr-un bol de pe noptiera.
Azi asa, maine asa, asta pe vanzatoarea de ziare o cam enerva. Dar clientul,eu, nu stia. Asa ca intr-o dimineata geroasa de iarna bucuresteana, scot multi marunti, imi cer scuze pentru asta si vreau sa cumpar 2 ziare. Vânzătoarea cu mănuși fără degete, nu mai suportă să se poarte ca si cum ar avea degete la manusi: "Dom'le, îți bați joc de mine?"
Politicos totusi, mi-a zis "dom'le"...
"Pai imi aduceti in fiecare zi cate un pumn de marunti, ce credeti ca-s eu aici. V-am luat la ochi de mai multa vreme. Numai marunt imi aduceti."
Ma ofer sa ii numar eu maruntul. Ea imi prinde slabiciunea si pluseaza, dupa ce ii numar eu banii: "S-ar putea ca data viitoare, daca imi mai aduceti marunt, sa va spun ca nu mai am ziarele pe care le vreți!"
4-5 secunde raman vexat... Ma dezmeticesc si prind curaj: "Data viitoare iau ziare de la alt chiosc!" "Foarte bine", zice vanzatoarea de-a dreptul enervata. Foarte bine.
Plec. O aud bombanind: "Până cînd credea el ca poate să îmi aduca numai mărunt."
Acuma stau si ma gandesc daca merita sa ma duc sa cumpar maine dimineata un ziar de 0,5 lei si sa ii dau vanzatoarei o bancnota de 100 de lei. Că s-ar putea sa imi dea inapoi un snop de maruntis. Iar eu nu vreau sa ii agasez pe urma cu banii ăia mici pe toti vanzatorii de ziare din cartier.
Ei! Ziarele cu pricina le cumparam cu bani marunti adunati la sfarsitul zilei intr-un bol de pe noptiera.
Azi asa, maine asa, asta pe vanzatoarea de ziare o cam enerva. Dar clientul,eu, nu stia. Asa ca intr-o dimineata geroasa de iarna bucuresteana, scot multi marunti, imi cer scuze pentru asta si vreau sa cumpar 2 ziare. Vânzătoarea cu mănuși fără degete, nu mai suportă să se poarte ca si cum ar avea degete la manusi: "Dom'le, îți bați joc de mine?"
Politicos totusi, mi-a zis "dom'le"...
"Pai imi aduceti in fiecare zi cate un pumn de marunti, ce credeti ca-s eu aici. V-am luat la ochi de mai multa vreme. Numai marunt imi aduceti."
Ma ofer sa ii numar eu maruntul. Ea imi prinde slabiciunea si pluseaza, dupa ce ii numar eu banii: "S-ar putea ca data viitoare, daca imi mai aduceti marunt, sa va spun ca nu mai am ziarele pe care le vreți!"
4-5 secunde raman vexat... Ma dezmeticesc si prind curaj: "Data viitoare iau ziare de la alt chiosc!" "Foarte bine", zice vanzatoarea de-a dreptul enervata. Foarte bine.
Plec. O aud bombanind: "Până cînd credea el ca poate să îmi aduca numai mărunt."
Acuma stau si ma gandesc daca merita sa ma duc sa cumpar maine dimineata un ziar de 0,5 lei si sa ii dau vanzatoarei o bancnota de 100 de lei. Că s-ar putea sa imi dea inapoi un snop de maruntis. Iar eu nu vreau sa ii agasez pe urma cu banii ăia mici pe toti vanzatorii de ziare din cartier.
Subscribe to:
Posts (Atom)
