24 Sep 2013

Marele risc

Pentru miile de oameni care ies în stradă împotriva proiectului minier de la Roşia Montană, si pentru sustinatorii lor temători din balcoane, există un risc mai mare decât acela ca exploatarea, în actuala formă, să se facă.

Am întâlnit în "zilele Roşiei Montane", pe stradă, în convoi, în Piață, oameni care si-au supus CV-ul (pregatire, statut, facultate, master, doctorat, specializare, hiperspecializare, experiența) unui demers mult mai modest: a face, fizic, masa critică pentru o mișcare civică.  Cu tot ridicolul de rigoare, învăţatul, intelectualul, scrobitul, începe să descopere că plămânii şi gâtul nu sunt numai pentru fumat, ci şi pentru urlat, cand e cazul. La el ma voi referi, în special

Parafrazand celebrul dialog al barcagiului cu învăţatul, de data asta înțeleleptul din ambarcațiune pare să vrea sa învete să inoate. Nu se mai multumeste cu a-i taia barcagiului ignorant procente pierdute din viaţă pentru ca nu stie numele constelațiilor, semnificațiile filosofice ale matematicii sau teoria generală a culturii. Invăţatul pare să vrea să pună mâna pe vâsle, să îşi simtă bicepşii.

Învăţatul din "zilele Roşiei Montane" este însă un nepregătit la acest capitol. E pentru prima dată când descoperă că mintea obişnuită cu concepte, manierisme, sisteme şi tehnologii reci poate scorni sloganuri înfierbântate, fără preţiozităţi stilistice. Mâna lui ţine pentru prima oară nu mapa, indicatorul sau laptopul, ci un steag, o pancartă, un pet sau un megafon. Vocea piţigăiată a şoarecului de biblioteca începe să coboare cu un ton-două, pentru a căpăta autoritate fizică, pe româneşte, coaie. "Luptă sau fugi" nu mai e parca doar un concept neuropsihic. E o stare în faţa unui pericol real.

Am văzut în "zilele Roşiei Montane" că învăţatul se străduieşte. Chiar dacă se mai împiedică în propriile orgolii, sau mai uită că oamenii au ieşit în stradă pentru propriile idei, nu pentru platforma lui program, chiar dacă în loc de voce puternică bagă un ţipăt, învăţatul se străduieşte. Printre uscăciunile instinctului, pe care le riscă un învăţat, pare să se înfiripe în "zilele Roşiei Montane" o nouă sevă, primară: e cert ca numai dacă te gândeşti că baţi un pet de trotuar, nu se va auzi zgomot.

Daca vrea sa se audă, în "zilele Roşiei Montane"  învăţatul trebuie să bată petul de trotuar . Să bată acum, pentru acum. Nu pentru un ieri frustrant sau pentru un mâine angoasant. Să bată cu răbdare, de care cam duce lipsă! Să bată în sincron cu încă o mie, chestie cu care nu prea e obişnuit. Să bată petul de trotuarul de aici, petul din mâna proprie. Să bată. Să bată, şi atât. Pentru simplul motiv îi vine natural să facă asta, fără (auto)explicaţii şi (auto)justificări.

Până nu învaţă asta, temeinic, cu bătături, nu va putea distinge între o mişcare sindicală şi una existenţială.

Ei! Marele risc e ca învăţatul din "zilele Roşiei Montane" să nu înveţe până la capăt