3 Dec 2010

De muzică. De Poveste

3 Nov 2010

Negru pe speranţă

S-a dat din nou atacul la conductele Oil Terminal Constanţa. Locul de unde se pare ca sugea o capusa petroliera, o retea organizata de hoti de carburant,s-a stricat.Tone de păcură s-au scurs pe o stradă, Th. Speranţia. Ce nume sugestiv, Speranţa! Se pare că hoţii de motorină nu au fost chiar atenţi. De data asta li rupt ştuţul bine infipt. Păcura de pe stradă s-a dus în canalizare, frumuşel, spre mare. Cu aşa hoţi nepricepuţi, la vară nu ne mai trebuie ulei de soare. Vom ieşi din Marea Neagra deja unşi şi înegriţi de păcură, cum s-a mai întâmplat.

Dar furtul acesta nu e decât un ultim episod dintr-un serial lung de tot: furturi de cale ferată sau de cabluri de înalta tensiune, furturi de marcaje de pe străzi şi autostradă, furturi cu camionul, cu trenul(vezi celebrul caz de la Paşcani. Exemplele sunt multiple.

Furtul mare şi mic e la ordinea zilei. Se fură greutăţi de la lifturi, porumb de pe tarla, se fură cablu TV, se fură ciment la construcţii (să le vedem la cutremur..), se fură voturi, se fură practic căciula celuilalt şi pe cea proprie.

Familiile, firmele, asociaţiile de locatari, organizaţiile se baricadează speriate cu yale, lanţuri, antiviruşi, sisteme de securitate, interfoane, alarme, lanţuri. Hoţii au însă şperacle din ce în ce mai bune, sunt din ce în ce mai organizaţi şi mai inventivi, şi cu ştuţuri sus-plasate.

Numai că atunci când a ştuţul se strică, păcura neagră, urât mirositoare şi uleioasă a furtului generalizat se revarsă, ca la Constanţa.

Şi tot ca la Constanţa, prima stradă poluată este Speranţa.

1 Nov 2010

Simplu

Învăţătoarea Cristina Anghel nu e sinucigaşă. A intrat în greva foamei în urmă cu 70 de zile şi azi a decis să nu mai continue. Nu pentru că nu mai crede în idee. Medicii i-au mai dat o săptămână de viaţă daca nu se opreşte. Or, Cristina Anghel nu e singură pe lumea asta. Are familie, are prieteni, are colegi cărora le-a dedicat aceast extraordinar gest de forţă.
Unii ar cataloga-o pe Cristina drept patologic încăpăţânată, zbanghie rău. Unii i-au mai şi spus-o. Sunt doar cei care nu au înţeles nimic din toată povestea.
Cristina Anghel a făcut un gest unic. Mai ales intr-o societate in care e clar ca spiritul comunitar e in agonie. Nici o asteptare realista de acolo...Cine a încercat să se abţină de la mâncare, măcar după 6 seara, ar putea, cu puţină imaginaţie, să îşi dea seama ce înseamnă 70 de zile fără hrană…Mai ales că nu a făcut-o pentru siluetă sau pentru sănătate.
Învăţătoarea, deşi recunoaşte că la început nu s-a gândit neapărat la asta, ci a inceput, ca românul, pentru interesul propriu şi îngust, a ajuns să facă greva foamei pentru ca o lege, adoptată de parlament şi promulgată de preşedinte, să fie aplicată. Pentru un principiu fundamental,de bun simt.
Protestul Cristinei Anghel, terminat fără moarte de om, e un model de canalizare a unei nemulţumiri enorme, dezordonate, a unei intregi societati, către un principiu de bun simţ: o lege adoptată trebuie aplicată. Pur şi simplu.
Restul sunt detalii mici, si la propriu si la figurat.

22 Oct 2010

O dilemă

Nu ştiu ce să fiu. Să fiu tradiţionalist atunci când mă gândesc la modelul de familie: cu mamă, tată, căsătoriţi, cu copii? Să cred sau nu că acolo e de fapt răspunsul pentru căutările oamenilor şi nevoia lor de stabilitate şi perspectivă?

Sau să fiu în linie cu actualitatea, cu un model de familie atât de nuanţat? Familiile monoparentale, sau cele în care apare un părinte vitreg, sunt tot mai numeroase, aici şi aiurea. Să cred sau nu că oamenii par să găsească tot mai greu căi de a construi şi consolida o relaţie, chiar dacă de pe urma ei au rezultat mai ales copii, dar şi sentimente, experienţe, amintiri, credite...? În lume, familiile monoparentale au ajuns să însemne cam un sfert din total. Un sfert din oamenii acestei planete sunt sau nu vulnerabili la însingurare, la lipsa căldurii unui unui cămin (tradiţional?!)?Milioane de copii simt sau nu lipsa unui părinte, infinit mai intens decât noi, adulţii înţelepţi, putem înţelege?

Dar totuşi, asta e lumea. Societatea ne sedează, ne irită, ne sparge în bucăţele, ne oferă pe cât de iluzorii bucurii, pe atât de reale dureri. Oare un sfert din oamenii acestei lumi, adulţi şi copii, nu au la îndemână, pentru a împărtăşi bucurii şi pentru a alina dureri, leacul fundamental(oare tradiţional), al familiei: tandreţea unei comuniuni? Sau mai mulţi?

Mai e valabilă oare imaginea unei familii "tradiţionale", sau e doar un alt un mit dezgropat, bun de publicitate la credite şi asigurări ?

20 Oct 2010

Week-end

(A şaptea zi nu se va sfârşi.
Vinul, şi cântul, şi prietenii.
Tu...
Laude suntem, într-un acatist
Încrustat cu daltă de aur
De un iscusit alchimist.

Carafele pline de vin şi de seve
S-au revărsat.
Si am văzut in asta un semn.
Aşa cum, sub stele, un acatist
Te-aduce,- o secunda, aproape
De visul lui Christ


Cântul, de sus şi de jos,
Cântă şi-acum,
Din ziduri vechi şi uşi răsturnate.
Ca o litanie de acatist
Cu harfe şi murmur.
Leac pentru sufletul trist.

Prietenii, toţi, fiecare
Prietenii sunt.
Stau încă la masa cea alba.
Rămasă curată, ca un acatist
Deschis in faţa icoanei pictate
De sfântul artist.)

Dar tu, tu eşti şi vei fi
Prilej de rugăciune
În nopţile cu somn alungat
De focul din piept. Ca un acatist
Citit în cămara secretă,
Săpată în ametist.

11 Oct 2010

„Violenţa - bastardul pasivităţii”

Uciderea unui elev la Craiova este doar un ultim episod dramatic al unei maladii ce pare să afecteze o întreagă generaţie: violenţa şcolară.
Cifrele seci spun că 70% dintre elevii români merg la ore cu teamă faţă de actele de huliganism. România se află pe un neonorant loc 2 într-un clasament mondial al actelor de violenţă raportate de profesori în timpul orelor.
Specialişti care să găsească explicaţii sunt destui: nu sunt psihologi şcolari, violenţa mass-media creează modele pe măsură, sistemul corecţional e practic inexistent, profesorii sunt demotivaţi, părinţii sunt confuzi.
Peste toate aceste piese ale unui pervers joc de domino tronează maiestuos pasivitatea comunităţii. O morbidă lipsa de atitudine generală seamănă vraişte în minţile şi sufletele copiilor şi adolescenţilor.
Trebuie, şi în acest caz, să moară cineva, să curgă sânge, pentru ca celor în drept să li se excite neuronul.
Am ajuns să vedem pichete de copii la sediile poliţiei, insranţelor de judecată din Craiova. Copiii cer, maturizaţi înainte de vreme, implicare fermă a autorităţilor pentru combaterea huliganismului şi criminalităţii în şcoală, cer un sistem coerent de reeducare şi reintegrare.
Sunt sigur că nu vor striga „ieşiţi afară jigodii ordinare”.Vor cere doar ca vieţile lor să fie protejate de un stat care, atunci când ia, ia, iar când spune că oferă, doar spune.

10 Oct 2010

Miuţa generalizată

Teoria formei fără fond se aplică perfect fotbalului românesc. Avem campionat, avem suporteri, avem cluburi, avem televiziuni de sport specializate în secţionare firului în pai’şpe. Toate ar fi bune şi frumoase dacă am avea şi performanţe. Dar nu avem.
Bietul suporter de fotbal nu mai ştie să se bucure de un rezultat, aşa cum mulţi jucători au uitat că fotbalul se joacă în primul rând din pasiune. Aşa că suporterul se enervează, se agită pentru orice ar părea că îi aduce o bucurie cât de mică.
Echipa României a plecat la Paris să facă un meci mare... Zarva din jurul naţionalei, incluzând contestaţiile la adresa selecţionerului Lucescu Jr., nu e decât o prelungire vicioasă a micimilor pe care le vedem săptămână de săptămână în fotbalul intern. Antrenorii sunt schimbaţi într-un tontoroi nevrotic. Poveştile de club de noapte cu jucători sunt sigurele isprăvi cu care jurnaliştii mai pot face audienţă.
Miuţa de maidan se desfăşoară acum la lumina nocturnelor şi a platourilor de televiziune. Patroni şi impresari balcanici trag sforile în mod feudal, în afara gazonului. Rezultatul, fotbalul românesc primeşte gol după gol la vinclu iar păianjenul cusut la un moment dat de „generaţia de aur” este acum deşirat.
Toate frustrările suporterului român se revarsă, de exemplu, asupra unui „nemernic” de arbitru polonez sau portughez.
Refuzăm să vedem că noi batem hapucul iar alţii bat jabulani.

28 Sep 2010

Pumnul lui Schumi

Bicepşii încordaţi pe trecerea de pietoni, excesul de salivă proiectat pe creştetul colegilor de şosea, capul în gură aplicat în blocajele de trafic au intrat în atenţia parlamentarilor. Aceştia cred că e nevoie de măsuri mai drastice pentru a limita actele de violenţă rutieră la care asistăm de o vreme încoace.
Când acţiunile oamenilor pornesc din glandă, numai frica mai poate păstra capetele nesparte.
Printre pedepsele pe care parlamentarii se gândesc să le introducă în proiectul de lege împotriva şoferilor nervoşi este şi cea cu închisoarea de până la 5 ani, în funcţie de gravitatea faptei.
Scuza ce revine obsedant atunci când se discută despre cauza violenţei în trafic este starea proastă a drumurilor. Asta ne enervează atât de mult că ne dăm jos şi îl pocnim pe primul coleg de şosea sau pe pietonul care ni s-a aşesat în calea devenirii noastre de Schumacher.
Întotdeauna explicaţia este exterioară. Noi, nervoşii, violenţii, înjurătorii, scuipătorii am fi nişte îngeri dacă am trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi.
Dar cum asta nu se întâmplă, suntem degrabă apucătoru’ de bâtă de baseball sau de gâtul semenului şi aşa vom face până când vom trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi, cu oameni perfecţi. Sau până când aceste fapte ne vor conduce la pârnaie.

23 Sep 2010

Miturile fondatoare ale protestului la români

Nemulţumirea populară românească are două modele principale, şi câteva secundare, după care se desfăşoară. Ori e cu sicrie şi colaci, ori e cu horă şi dansuri de “Pinguin”. Ori e înmormântare, ori e nuntă, ca în “Mioriţa”.
Mai urmează ca sindicaliştii, termen care a devenit sinonim cu nemulţumirea, să vină în portbagajul autocarelor cu fântâni şi holde de grâu pe care să le otrăvească şi, respectiv, să le dea foc în faţa guvernului pentru ca tabloul să se plieze pe miturile fondatoare.
O construcţie civică românească, pentru a deveni eficientă, trebuie să fie cam ca legenda meşterului Manole: trebuie să moară cineva, eventual copii ca la maternitatea Giuleşti, să curgă sânge, să moară mama. În lipsa acestor condiţii extreme, apărem la televizor, pe stradă, în parlament, precum Toma Alimoş, cu maţele totdeauna pe afară, proclamând suferinţa şi vitejia.
Nemulţumirea ne-a impregnat prea mult viaţa cotidiană. Protestele nu pot avea relief şi explozie demne de luat în seamă. Când mii de oameni, cu interese legitime poate, sunt folosiţi pe post de figuranţi pentru o campanie TV, ce impact să ai în ochii românilor care trăiesc tensiunea momentului cu mâna pe telecomandă?
Protestul la români e tragi-comic, discursul este fatalist-ridicol, cere sânge, triumfalist, cam ca în Mioriţa, Meşterul Manole şi Toma Alimoş.

16 Sep 2010

Imi placi in doua ipostaze

Imi placi in doua ipostaze, mai ales.

Una e atunci cand esti total dezarmata,
Incapabila sa-ti zagazuiesti frumusetea.
Sau sa clipesti altfel decat cu incetinitorul, parca.

Trupul se reconfigureaza tainic si periculos
Dupa o alte legi ale atractiei universale

Obiectele din jur se alungesc
si arata toate spre tine
precum acul compasului, nordul.
Ce forta trebuie sa ascunzi, cotidian,
sa tii toata puterea asta cuminte, in tine?


Imi mai placi
Cand faci pe interesanta
Vorbesti despre lucruri serioase
te pierzi in detalii
Analizezi, comentezi, polemizezi.
Preocuparea asta te distrage iarasi
de la rutina de parcimonie
cu propria frumusete.

Si iarasi toate arata spre tine
Precum acele compasului, nordul.

Cu alte cuvinte
Imi placi, mai ales,
in doua ipostaze.
In ambele,
demonul pe care ti l-ai desemnat
are alta treaba
decat sa puna odgoane
Pe gingasia ta.

22 Aug 2010

9 Aug 2010

Impozit pe ci-câlaca, ci-câcea

Premierul Emil Boc a dat, în dulcele târg al Ieşilor, o lovitură amară maneliştilor. Domnul Boc a făcut câteva precizari de fond. Prima e că şi maneliştii sunt cetăţeni. Deci şi ei trebuie să plătească impozit. Pe urmă, a spus că taxarea veniturilor lui de alde Minune, Salam, Romeo Fantastic, Costy s-ar putea face indirect.

Până la aplicare prevederilor respective, cu termen incert, putem doar să ne imaginam cam cum vine aste.

Ar fi varianta duşmanilor. Manelistii, se ştie, au mulţi dusmani care mor de necaz că ei n-au atâţia bani, maşini şi femei. Şi atunci, ca răzbunare, dusmanii i-ar putea turna pe manelişti la fisc.

O altă alternativă ar fi ca la fiecare nuntă, petrecere, bairam cu manelişti să se afle cel puţin doi inspectori fiscali. În momentul în care banii zboară fără număr pe antebraţ sau lipţi direct pe frunte, gata, unul numără banii în zbor, transformand în minte euro în RON. Celalalt reţine impozitul datorat statului.

A treia varianta de impozitare ar fi prin intermediul fraţilor, personaje, şi ele, în folclorul manelist. Fraţii ar urma să îi convingă că e mai bine să fie corecţi şi să nu faca de râs familia.

Vremuri grele se anuntă pentru manelişti. Artistic vorbind, asta e ditamai sursa de inspiraţie:
„Dusmanii nu mai mor de ciudă/
Statul mă face, frate, de ban/
Ci-câlaca ci-câcea/
Nu mai am X5, am doar Logan.”

17 Jul 2010

Durerea

(Traducere dupa "Profetul", de Kahlil Gibran)

Iar o femeie vorbi, spunand: "Vorbeste-ne despre durere".

Iar el spuse:

Durerea voastra inseamna spargerea cojii care va limiteaza intelegerea.

Asa cum samburele fructului trebuie sa se sparga pentru ca miezul lui sa poata vedea soarele, asa si voi trebuie sa cunoasteti durerea.

Si daca v-ati putea pastra inima in uimire fata de miracolele zilnice din viata voastra, durerea nu va parea mai putin uluitoare decat bucuria.

Si ati primi anotimpurile inimii voastre asa cum totdeauna ati primit anotimpurile ce trec peste ogoarele voastre.

Si ati privi senini dincolo de iarna suferintelor voastre.

Multe dintre dureri vi le-ati ales singuri.

Este leacul amar prin care doctorul din interior va vindeca sufletul bolnav.

Asa ca aveti incredere in doctor si beti-i doctoria in liniste si cu seninatate.

Pentru ca mana lui, desi grea si aspra, e purtata de mana tandra a Celui Nevazut.

Iar cupa pe care o aduce, desi va va arde buzele, a fost modelata din pamantul pe care Olarul l-a umezit cu propriile sale lacrimi sfinte.

Miorita - un worst case scenario

N-am mai facut demult un comentariu literar sau o analiza de text. Dar, la o bere cu baietii, am discutat zilele trecute despre Miorita. Unul dintre miturile alea fondatoare ale poporului roman, dupa Calinescu.

E una din referintele cele mai la indemana, poate si putin cliseistice, cand vorbim despre spiritul romanesc: fatalist, necombativ, mamaligos. A spune acum ca esti mioritic este echivalent cu a fi o tuta, resemnat, avand doar scaparea panteista si cosmica in fata dusmanului care vrea sa te omoare si sa iti ia avearea.

Sunt totusi citeva mici detalii din balada Miorita, versiunea clasica culeasa de Alecsandri, care lasa loc cel putin pentru o inca interpretare, care nu se pupa deloc cu cea dogmatica.

Eu spun ca ciobanul moldovean nu isi stabileste decat un worst case scenario, in detaliu.

Si bunica mea si-a pregatit bani, prosoape, lumanari si toate cele de trebuinta pentru inmormantare. Asat nu inseamna ca acuma sta pe scaun si asteapta ca pocinogul sa se intample.Dacii plangeau la nasterea copiilor si radeau la inmormantare. Asa spune povestea. Dar asta nu inseamna ca in timpul vietii nu radeau, nu se bucurau, nu beau vin si nu perteceau, in ciuda lui Deceneu, na!

Ideea pe care incerc sa o demonstrez pe scurt e ca nu exista dovezi, decat circumstantiale, ca sa folosesc termenul juridic al filmelor americane, ca baciul moldovean renunta la lupta si ca e prada sigura pentru ciomegele ungureanului si vranceanului.

Singura certitudine a baladei e ca " [..] cel ungurean/ Şi cu cel vrâncean,/ Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan,
Deci stim cu certitudine ca cei doi baci ne-ortomani vor sa ii faca de petrecanie moldoveanului.

Un prim element de relativ si motiv de indoiala fata de ceea ce se va intampla vine din aceea ca momentul atacului e la apus de soare. Nu stim daca e azi, daca e maine, daca e la anul. Oricum, miorita bucalaie "De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace,/ Iarba nu-i mai place." E evident ca ea a auzit, behaitoarea, de cel putin trei zile ca se pregateste ceva. Au trecut cel putin doua-trei apusuri de soare si moldoveanul nu a primit ciomagul la ceafa.

Ca e foarte posibil sa existe o repliere, o lupta si o rezistenta aflam imediat, din sfatul mitoasei nazdravane:"— Drăguţule bace,/ Dă-ţi oile-ncoace,/ La negru zăvoi,[...]/Stăpâne, stăpâne,/Îţi cheamă ş-un câne,/Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc,".

Cele ce urmeaza sunt esentiale pentru interpretarea de fata: "— Oiţă bârsană,/ De eşti năzdrăvană".

"De", adica "daca", arata ca exista un dubiu natural fata de o oaie care vorbeste, face pe consilierul si a postit de la iarba vreo trei zile. Sau poate fi vorba de un puseu de gandire critica fata de o tendinta psihotica data de siguratate in creasta muntelui.Ciobanul se poate intreba daca nu cumva are halucinatii cu o oaie vorbitoare.

Si apoi, iarasi un "daca": "Şi de-a fi să mor". Daca va fi sa moara, o posibilitate existenta oricand intr-un conflict pe viata si pe moarte, oaia trebuie sa urmeze indicatiile funerare. Dar numai "daca o fi sa mor".

"Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!"

Delirul nuptial si cosmic e de inteles cata vreme ciobanul moldovean nu e inca insurat, se presupune virgin. Libidoul, energia vitala, forta sunt asadar intacte. Baciul moldovean e mandru ciobanel. De ce ar renunta la lupta? E tanar, pe la finalul adolescentei (mustacioara de culoarea spicului ne arata ca e de abia mijita"), frumusel ("tras printr-un inel"), sanatos (fetisoara lui spuma laptelui), si " e ortoman". Deci nu e o mamaliga.

Worst case scenario presupune, in cazul acesta, un transfer, in acceptiunea psihologica a termenului, al frustrarii ca nu va cunoaste nunta. Tristeatea neimplinirii erotice e steaua cazatoare de la nunta cosmica.

Mai mult, imginatia inflamata de frica naturala, simtita si de oamenii curajosi, il face sa isi stabileasca o randuiala care sa ii dea pace sufleteasca. Atunci cand el nu mai poate face nimic, altcineva, de incredere, ii va purta de grija. Poate apoi lupta fara grija cu ungureanu si vranceanu, pentru ca nu are nimic de pierdut, randuiala va fi respectata, iar cei dragi protejati.

Ultimele versuri citate sunt si o forma concreta, logica, coerenta de control al anxietatii, de asigurare, de rit. Chiar si in cel mai rau caz, lucrurile sunt aranjate. E o dovada de acceptare a posibilitatii mortii, dar nu neaparat cand vor ceilalti ciobani invidiosi.

E evident ca e un worst case scenario, nu e sigur omorul se va produce. Dimpotriva, exista indicii ca moldoveanul se va apara cu destule sanse, mai ales ca dispune de " cai învăţaţi si câni bărbaţi." Animalele cele mai inteligente si credincioase, cainii si caii sunt de partea lui.

Astea sunt motive de riposta, nu de resemnare.

2 Jul 2010

O minunată inutilitate

Într-un colţ al apartamentului meu se află, într-o husă veche, prima mea chitară. E un instrument de serie, ieftin. Între timp, am avut cel puţin 10 chitări mai bune, mai scumpe şi mai frumoase, mai electrice şi mai performante.

Şi acum, prima mea chitară stă liniştită şi aparent neglijată în colţul ei. E ca un bătrân ce nu deranjează dar a cărui lipsă din casă o remarci imediat.

Ultima oară când am ţinut chitara veche în braţe, n-am cântat la ea. Era în continuare dezacordată, cu lacul crăpat, cu o fisură în grif care nu ar rezista unui acordaj după diapazon. (Crăpăturile din lac i se trag din vremea liceului, când mergeam cu colinda, pe geruri, de Crăciun. Ocazii cu care a fost şi masă pentru băuturi consumate în parc, şi sanie de dat la vale pe pârtie, şi altele...)

Prima mea chitară este martora celor mai groaznice tratamente ne-muzicale.

Nici experienţele muzicale nu au fost totdeauna foarte reuşite. Se ştie că primul instrument la care înveţi să cânţi e cam de sacrificiu. Experimentezi pe el toate greşelile posibile, îl traumatizezi, şi la propriu şi la figurat.

În mod aproape miraculos, prima mea chitară e întreagă şi, la nevoie, cu un pic de atenţie la acordare, ar poate scoate sunete armonioase. Dar nu poate fi forţată. Veteranul şi-a făcut o dată datoria. Oricum, pentru cântat am altă chitară, mai făţoasă, mai tânără.

Prima mea chitară e doar pentru iubit…

31 May 2010

Demnitatea moare urât

Pentru un observator, chiar şi superficial (ca mine) al protestelor de stradă din ultimii ani, şi a celor din aceste zile, este izbitor un anume filon de PR.

Pensionarii, medicii, funcţionarii, profesorii, fermierii, toate categoriile care au ieşit la un moment dat pe stradă au apelat la simbolurile tradiţionale de înmormântare. Cruci, prapuri, sicrie, lumânări, doliu, versuri de epitaf-kitsch la adresa inamicului public al momentului sunt manifestări constante. Psihologia mulţimii româneşti nemulţumite are întodeauna o tentă de necrolog pe care cameramanii televiziunilor insistă tradiţional.

Nemulţumirea colectivă românească produce simboluri în care moartea neîmpăcată e cea mai exploatată. „Ne omorâţi”, „ne băgaţi în sicriu”, „morţi înainte de vreme”.

De la „vom muri şi vom fi liberi!” al Revoluţiei din ’89 am ajuns la un ton bocitor al frazei “vom muri în sărăcie!”.

Doamnelor şi domnilor, bugetari şi particulari, demnitatea românilor a fost băgată pe bucăţi într-un sicriu şi purtată aşa la diverse proteste de stradă, să nu se vadă în ce stare de degradare a ajuns.

Predicatori de toate speţele, cocoţaţi pe catafalc, anunţă fie o nouă lume, fie sfârşitul alteia. Oamenii bocesc, oamenii plâng, oamenii se jelesc.

La finalul manifestării cuvenite, spiritele se mai înviorează. Se împart colacii. Apoi, participanţii pleacă acasă într-o tăcere de moarte .

16 May 2010

NU AM NIMIC DE SPUS.... asculta-ti-ma!!!!!!!...

Siturile de știri au născocit forumul. Locul unde dai, în calitate de cititor, feed-back. Ca aproape orice principiu bun, instituția forumului de pe internet, cu foarte rare excepții, s-a defectat.

Sub acoperirea anonimatului, minți și suflete anonime țin să demonstreze cu orice preț că opinia lor nu merită să fie luată în considerare. Autocenzura sănătoasă nu mai funcționează. Disciplina auto-impusă de a comenta la obiect, legat de articolul respectiv, se pulverizează. Singura senzație identificabilă clar,citind asemenea discuții de pe forum, este cea de murdar.

Un iarmaroc de pareri prost ortografiate, de țâfnă inflamată, de extazuri second-hand paraziteaza sursa discuției, articolul, și devine o plăcintă amorfă de informație, semne de exclamare, puncte, puncte, majuscule prost folosite, minuscule greșit amplasate, emoticoane, virgule presărate aleatoriu.

Nici o legătură cu subiectul articolul. Din când în când, câte un forumist contestă chiar fondul articolului și competența autorului. Chiar dacă ar fi justificată o asemenea atitudine, nu mai contează. Articolul e doar un pretext pentru ca, încet, încet, discuția de pe forum să ajungă latrina de alaltăieri, de la un text legat de cu totul alt subiect.

Idei eviscerate mor în spasme mânioase. Principiile dialogului, menite să te ducă,dacă ești pregătit, cu un milimetru mai spre centru, umblă cu mațele pe afară. Ce argumente, ce coerență? Ha!

Creativitatea anonimă se manifestă plenar însă în ortografia argoticelor, care să dea "muhuhuie" filtrelor, să îi facă pe toți politicienii să sugă "pullla", să îi facă pe moguli să ne pupe în "kurr", sau să îl ridice pe unul sau altul în slavă că are "cuaie". Gen.

14 May 2010

Câte numere aduc fericirea?

În societatea actuală, fericirea e o chestiune de cantitate, în mare măsură. Sunt fericit dacă îmi umplu coşul la supermarket, daca am salariu bun, dacă am maşină, dacă pot să călătoresc.

Dacă ai bani şi proprietăţi, eşti valoros, fericit. Asta inca de pe la mijlocul secolului XX. Dacă nu ai, înseamnă că ai carenţe esenţiale: n-ai inteligenţă, curaj, voinţă. „N-ai cum să nu faci bani dacă ai aceste calităţi.”

Criza economică a dat totuşi un şut puternic la noadă construcţiei cantitative a fericirii sociale.

Într-o perioadă foarte scurtă, aceleaşi bunuri de ieri nu au mai însemnat nimic, numerele nu au mai încălzit inimi iar veniturile nu mai susţin aspiraţiile bifabile pe o listă numerotată.

Chiar şi aşa, admiţând şocul drept circumstanţă atenuantă, dacă ajungi să îţi pară că viaţa nu mai merită trăită pentru că nu îţi mai permiţi rata la maşina, ceva merge profund greşit. Nu poţi să ajungi să te înstrăinezi vizibil, fără alertă de avarie, de colegi, prieteni, familie, de tine însuţi, doar pentru că la supermarket coşul nu se mai umple ca pe vremuri sau pentru că nu îţi ajung banii întreţinere.

Sociologi, psihologi, filosofi, economişti (şi combinaţii) cu fundament par să fie de acord că suntem obligaţi, în aceste vremuri, să reevaluam multe lucruri: nevoi, aspiraţii, perspective, caracter, relaţii.

Şi, poate cel mai important, să reevaluăm ce înseamnă a fi fericit.

13 May 2010

O Românie plauzibilă

Mii de mămici, cu bebeluşi în braţe, manifestă pe străzi. Bebeluşii cu suzete privesc cu ochi miraţi clădirile Guvernului, Preşedinţiei şi Guvernului şi gânguresc întrebători la mămicile lor. Mamele neînduioşate se îmbrâncesc cu jandarmii, după modelul pensionarilor. Pe măsură ce lupta între mame şi jandarmi degenerează, armata de bebeluşi se infiltrează, de-a buşilea, printre gardurile de protecţie, şi atacă nemilos, cu pamperşi murdari şi subvenţionaţi, clădirile simbol ale democraţiei româneşti.

În timpul acesta, profesorii sunt în grevă generală, puţin descumpăniţi că trebuie să ia o atitudine fermă. Elevii au vacanţă pe termen nedefinit. Părinţii dau vina pe profesori, profesorii pe guvern, guvernul pe guvernările anterioare, guvernările anterioare pe actualul guvern.

Din acest tablou lipsesc pacienţii aflaţi sub perfuzii, după vreo infecţie contactată în spital, puşcăriaşii şi violatorii din Vest. În tot acest timp, echipe numeroase de lucrători cu veste fluorescente plantează panseluţe noi şi schimbă bordurile.

Câini vagabonzi umblă de colo, colo, printre protestatari, lătrând la un ciolan imaginar, doar pentru a fi în ton cu stăpânii lor ancestrali.

Demnitarii plutesc în continuare, în altă lume, mai bună, puţin deranjaţi totuşi, în orgoliu, de declaraţiile adversarilor politici.

1 May 2010

Iubirea

(Traducere dupa Kahlil Gibran - Profetul)

Atunci Almitra spuse, „Vorbeşte-ne despre Iubire”

Iar el îşi înălţă capul și privi spre oameni, și o liniște se coborî asupra lor.
Cu glas mare vorbi:

Când Iubirea vă face semn, urmați-o
Chiar de-i sunt căile grele și abrupte.

Iar când aripile ei vă cuprind, lăsați-le,
Chiar dacă lama ascunsă între pene vă poate răni.

Iar când vă vorbește, credeți în ea
Chiar dacă vocea ei vă zdrobește visele așa cum vântul de nord pustieşte grădinile.

Căci, așa cum dragostea vă pune cunună, așa vă va și răstigni.
Precum vă face să creșteți, așa vă va tăia tot ce nu dă rod.

Cum se va ridica la înălțimea ta și va desmierda cele mai fragede mlădițe ce freamătă în soare,
Așa se va coborî la rădăcini și va zdruncina încleștarea lor de pământ.

Ca pe snopii de grâu vă adună la ea
Vă treieră ca să vă despoaie
Vă vântură ca să vă scape de pleavă
Vă măcină până vă albește.
Vă frământă până vă înmoaie.

Iar apoi vă va hărăzi focului ei sfânt, pentru ca voi să puteți deveni pâine la ospățul sfânt al lui Dumnezeu.

Toate acestea vi le va face iubirea pentru ca voi să știți secretele inimii voastre, și, în acea înţelepciune, să deveniți parte din inima Vieții.

Dar dacă, de frică, veți căuta doar tihna şi plăcerea iubirii,
Atunci mai bine pentru voi e să vă acoperiți goliciunea și să ieșiți din treierișul iubirii
Către lumea fără anotimpuri unde veți râde, dar nu cu hohot întreg, și veți plânge, dar nu până la uscarea lacrimilor.

Dragostea se oferă doar pe sine și ia doar de la sine.
Dragostea nu se înstăpâneşte nici nu va fi stăpânită.
Pentru că Iubirii îi e de ajuns iubirea.

Când iubiți, nu spuneți, „Dumnezeu e în inima mea” ci, mai degrabă, „Eu sunt în inima lui Dumnezeu”
Şi nu vă gândiţi că puteţi dirija cursul iubirii. Dacă vă va găsi vrednici, ea vă va dirija cursul.
Dragostea nu are altă dorinţă decât să se împlinească.

Dar, dacă iubeşti şi nu poți fără dorinţe, atunci acestea să fie:

Să te topeşti şi să devii un izvor ce îşi susură muzica în noapte.
Să cunoşti durerea preaplinului de tandreţe.
Să fii rănit de propria înţelegere a dragostei,
Şi să sângerezi de bunăvoie şi cu bucurie .

Să te trezeşti în zori cu inimă înaripată şi să dai mulţumire pentru o nouă zi de dragoste.
Să te odihneşti la ora amiezii şi să contempli fericirea iubirii.
Să te întorci seara acasă cu recunoştinţă
Şi apoi să adormi în inimă cu o rugăciune pentru cel iubit și pe buze cu un cântec de laudă.

12 Apr 2010

N-ai ce-mi face

N-ai ce-mi face,
tot ca pe o eleva de liceu te voi vedea,
totdeauna,
când ieşeai în pauze
să ne pupăm.

Poţi să îmi spui că te-ai măritat,
că ai familie frumoasă şi, poate,
vei avea un copil.

N-ai ce-mi face,
tot ca pe o eleva de liceu te voi vedea,
totdeauna,
când ieşeai în pauze
să fumăm lângă tomberon.

Poţi să vorbeşti aşa cum arăţi,
business, cu englezisme
cu acţiuni la multinaţională
şi maşină cu şofer.

N-ai ce-mi face,
tot ca pe o eleva de liceu te voi vedea,
totdeauna,
când ieşeai în pauze
să bem o vodca cu suc
în barul hotelului de vizavi.

Poţi să ai bijuuri de mii de euroi
şi mii de carduri de fidelitate
dintre care sute
la magazine de parfumuri.

N-ai ce-mi face,
tot ca pe o eleva de liceu te voi vedea,
totdeauna,
când ieşeai după ore
şi,-n camera hotelului de vizavi,
îţi număram aluniţele (şi coşurile)
de pe spate.

3 Apr 2010

Noua ordine

De zile intregi imi obisnuiesc privirea
Cu lucruri nevazute, pana acum
Semetii mei umeri se-aduna in fata
Sufletul are, din nou, loc pe drum.

De-o vreme-mi invat fricile sa faca Pilates.
Sa invete macar ce e disciplina,
Le las, si asa, loc, in prea multe colturi
care asteapta, de ani, sa vina lumina.

Bucuriei i-am dat, deunazi, permis de free-style
Sa imi dea, daca vrea, un meritat sut in cur.
Sa ma ridic ca un claun, iar in loc de grimasa
Sa-mi surprind, nepictat, hohotul pur.

28 Mar 2010

"Amantul" sau "Răzbunarea fraierilor"

Erau trei prieteni, liceeni.
Unul dintre ei era puțin mai șmecher decât ceilalți pentru că avea o iubită dispusă să facă sex. Se lăuda cu partidele de amor pe care le avea cu respectiva domnișoară, trecută bine de vârsta la care o tânără intelectuală ar termină facultatea.
Poveștile care stârneau cel mai mult invidia celorlalți doi liceeni erau despre cum amanta îl ținea în puf pe iubit. Ea avea bani, era salariată. Așa că îi dădea țigări, îl punea la masă ori de câte ori mergea la ea acasă, îi dădea și băutură. La plecare, amantul primea și ceva bani de buzunar.
Istorisirile detaliate ale momentelor de sex creau celorlalti doi o stare de curiozitate dar și de invidie. Ei nu aveau așa un noroc, de iubite care să se “preteze”.
Îl întrebau cum țipă tipa, dacă geme, dacă urlă, ce poziții preferă, cât de salbatica e. Multe dintre întrebări veneau din bogata cultură de specialitate pe care cei doi și-o formaseră din reviste și filme de gen.
De obicei, împărtășirea acestor experiențe se făcea în parcul orașului, pe o bancă, toți fumînd țigările puse la dispoziție de amanta generoasă. Mai apăreau și sticle de vin sau vodcă.
Erau momente cand imaginația celorlalți doi era inflamată de fiecare dată și o invidie admirativă se regăsea constant în remarci acide și încercări de umilire ale amantului. Acesta le amintea de fiecare dată, cu poveștile lui, cât de fraieri sunt ei. Voiau în sinea lor ca povestea asta extraordinară pentru prietenul lor să se termine.

“ - Ce prost ești, nu știi să desfaci un sutien! Ha, ha!!” sau, “ - Băi boule, vezi poate te prinde bărbatu-su” sau “Numai atâtea țigări ți-a dat? Își bate joc de tine…” erau replici prin care cei doi încercau să se consoleze.

Acum, cei trei stăteau pe o bancă, în parcul acoperit de o zăpadă groasă și pufoasă. Aburul amestecat cu fumul de țigară se ridica din gurile și nările lor, mărturie a discuțiilor aprinse. Din când în când, hohote de râs obraznic răsunau în parc.
Amantul avea și azi multe povești de spus. Încercase o poziție sexuală nouă, foarte interesantă. Era ceva ce văzuse într-un film porno. Dezvoltase aceast obicei de documentare, pe măsură ce amanta devenea tot mai pretențioasă și voia să experimenteze tot mai multe.

Ceilalți doi ascultau cu atenție, hohotind fara grija.

Unul dintre ei, mai invidios, se făcea ca nu înțelege cum era poziția sexuală respectivă, oricât se străduia amantul să le explice.
“ - Deci cum stăteai tu?”
„ - Băi, stateam pe spate și ea deasupra, cu spatele la mine.”
„ - Nu înțeleg, cum e asta?”, făcea invidiosul pe prostul.

Si amantul încerca sa explice mai bine, mai în detaliu, dar degeaba...

“ - Ia arată-ne acolo, în zăpadă, cum e pozitia.”

Amantul fu destul de repede de acord, era foarte mândru de el si de isprava lui.
Se întinse pe spate pe zăpadă. Ceilalți doi fumau și îl priveau.

“ – Uite bă cum e. Eu stau așa, întins pe spate. Ea sta deasupra mea cu fața spre voi. Ne uităm amîndoi în oglindă, ca la televizor.”
„ - Aha, deci unde stăm noi acuma, era oglinda.”
„- Da.”

Lungit în zăpadă, amantul ținea mâinile ridicate ca și cum și-ar fi susținut iubita imaginară. Era hotarât să îi facă neapărat pe ceilalți doi să înteleagă.

“-Așa, și cum te miști?”, întrebă pișicherul.

Amantul naiv începu să simuleze un act sexual în zăpadă, afundându-se câte un pic în zăpada neatinsă și pufoasă.

“ - Pai și nu e greu sa faci asta? Cât poți să reziști? Nu cred ca ai facut asta”, se arăta neîncrezător, invidiosul.

“-Ba da băi, așa făceam, uite! Amantul continua să simuleze coitul, în zăpadă, la minus 10 grade, în parc.

Ceilalți doi îi fumau țigările, îi beau vodca și se uitau la el satisfăcuți, cum se zbătea în zăpadă.

Nu mai erau chiar atât de fraieri...

26 Mar 2010

O poveste cu bunica

Exista, la sate, în nordul ţării, un obicei. Dacă găina, de exemplu, nu voia şi nu voia să clocească, gospodina lua o curcă cu instincte materne şi o punea pe ouăle găinii. Şi aşa, se făceau puii.
Bunica mea a făcut altă combinaţie. A luat o curcă şi a pus-o cloşcă peste ouă de gâscă.
Curca şi-a luat rolul în serios. Stătea conştiincioasă pe ouăle colegei de poiată. Şi le învârtea, le bibilea. Rar cobora din cuib să mănânce şi ea ceva sau să bea apă. Pe curcan nici nu îl băga în seamă, oricât şi-ar fi arătat el mărgelele.
La soroc, boboci de gâscă au spart coaja şi se uitau după mama. Mama adoptivă le arăta cum se mănâncă şi cum se merge.
Bunica se minuna mereu: “ce mamă bună e curca asta!”
Timpul a trecut, bobocii au crescut iar noi, nepoţii, întelegeam cu ajutorul bunicii şi al curcii că mamă nu e cine face copilul, mamă e cine îl creşte.
Dar într-o zi, mama-curcă şi copii-boboci au ajuns lângă o băltoacă mare, în care ne mai băgam şi noi, nepoţii, după ploaile de vară.
Bobocii s-au avântat în balta adâncă. Măcăneau fericţi şi înotau de colo, colo. În schimb curca, pasăre neînotătoare, toată se sfărâma pe marginea apei. Fugea dintr-un capăt la altul al bălţii, îşi striga puii, speriată, intra puţin în apă dar se retrăgea îngrozită.
Am chemat-o repede pe bunica, să vadă tărăşenia şi să ajute curca.
Iar bunica a spus, înţelept: “Hehei, sângele apă nu se face”. Ţin minte şi acum.

24 Mar 2010

Mi-e lene

Aman sa dau cu aspiratorul prin casa de vreo doua saptamani iar chiuveta e plina de farfurii si cani colorate cu resturi de mincare si cafea intr-un fel aproape estetic.
Mi-e lene sa termin cafeaua si sa imi fac patul. Trebuie sa plec la munca.
Iau troleul. Remarc ca nu sunt singur in lenea mea. Si celor de la departamentul tehnic al regiei de transport in comun le e lene. Nu au reparat aparatele de compostat. Abia la a treia incercare reusesc sa gauresc biletul de calatorie. Gasesc un scaun liber, ma asez si mi-e lene sa ma ridic sa ofer locul unei doamne care se uita cu subinteles la mine.
Troleul inainteaza greu pentru ca si participantilor la trafic le e lene. N-au chef sa parcheze in locurile special destinate. Le e mai usor sa porneasca luminile de avarii si sa ramina asa, in drum. Ii inteleg. Le e lene
Pe geamul mijlocului de transport vad muncitorii de la drumuri. Unul gaureste cu pickhammerul iar o delegatie de vreo 5 drumari privesc procesul cu interes, sprijiniti in niste lopeti noi, recent achizitionate de compania de constructii. Le-o fi si lor lene, ce ei nu sunt oameni?
E tirziu, iar masina inainteaza mult prea lenes. In ritmul asta am toate sansele sa intirzii le serviciu. Desi mi-e lene, cobor din troleu sa iau un taxi. Dar si soferului ii e lene sa ma duca la desinatia pe care i-o cer. Are alta ruta. Daca vreau sa merg acolo, nici o problema, ma duce.
Stau cu taxiul pe la intersectii timp indelungat pentru ca expertilor in trafic le-a fost lene sa gindeasca un fel in care semafoarele sa functioneze in interesul contribuabilor. Am intelegere si pentru ei. Le e lene sa coboare in strada de la caldurica si lenea de birou.
Cobor din taxi la marginea unei balti enorme. Ieri s-a spart o conducta sub sosea. Balta e si astazi acolo. Si celor de la reparatii le-a fost lene sa vina sa rezolve problema.
Gata, am ajuns la serviciu!
Am treaba, asa ca mi-e lene si sa mai remarc alti lenesi.