22 Nov 2014

Poveste cu redingotă

A venit frigul și udeala la Cluj. Un pretext perfect să îmi scot la purtare singurul articol de îmbrăcăminte la care țin cu adevărat. Este o redingotă pe care mi-am cumpărat-o în urmă cu vreo șapte (!) ani de la Londra.
Are o croială militară, strictă, cu două șiruri de nasturi maro. Dar ce e spectaculos la această haină este gulerul. Un guler rotund, mare, care, odată ridicat, ajunge până la creștetul capului. Ține de vânt și de frig. Dacă îl forțezi nițel, ține și de ploaie... Culoarea redingotei e un pic spălăcită, am purtat-o intensiv în ultimii ani. Este încă prezentabilă. Conține combinația aceea de strictețe și excentricitate pe care o admir atât de mult la spiritul britanic.
Redingota duce cu ea și un simbol. E amintirea momentelor celor mai frumoase și pline din viața mea jurnalistică. La momentul cumpărării eram redactor la BBC Worldservice, secția română. Era perioada în care mă bucuram la modul practic de jurnalismul radio făcut după principii ferme. Datorită tocmai acestor principii și limitări, natural impuse de realitatea verificabilă, detaliile căpătau valoare și relief. Cam ăsta e și principiul după care e croită și redingota mea: linii drepte, sobre, militărești. Doar dacă te uiți la ea mai îndeaproape descoperi răscroiri subtile, contraste fine de culoare și, mai evident, un guler excentric. E un pic de modă veche, ca și jurnalismul făcut ca la carte...

Haina mea nu mai e nouă. De câțiva ani se tot pune problema să o arunc, dar nu pot, îmi place în continuare.

Zilele trecute am îmbrăcat-o.  Nu cunosc explicația întreagă, dar, în capul meu, haina mă face să mă simt bine, casual-elegant, brit. Îmi aduce aminte de Londra și BBC.

În autobuz, o doamnă în vârstă se uită insistent la mine. Mă măsoară din cap până în picioare. Mie mi se pare ca văd o nuanță admirativă pe fața ei. Mă simt bine. Uite cum redingota mea englezească și excentrică atrage atenția. Doamna se uită, se uită, cu expresia că a gasit o corelație sau o soluție unei probleme imaginare. Eu mă simt atins de un fin duh al narcisismului. Ce faină e redingota mea...

Doamna se ridică și se apropie de mine. Se ține de bară. Șoferul calcă accelerația destul de sănătos.

-Domnule, pot să vă rog ceva?
-Vă rog!
-Ați putea ca la stația următoare să mă ajutați să cobor sacoșele?

Lângă scaunul ei are două sacoșe pe care de abia acum le observ.
În ultimele minute am fost ocupat de propriul narcisism.

8 Sep 2014

Acesta nu este un text pro-Monica Macovei

În urmă cu ceva vreme, pe pagina de Facebook a Monicăi Macovei, probabil candidat la președinția României, a apărut un anunț. Era vorba despre deschiderea unor linii de donații bănești pentru campanie.

Foarte multe comentarii erau scrise la acel anunț. Pe lângă cele ale fanilor care, firește, lăudau inițiativa, erau și altele, de altă natură.

Oameni care dăduseră "like" paginii Monicăi Macovei, dădeau acum drumul celor mai imunde invective și insulte al adresa candidatei: că fostul procuror comunist, care a pătat imaginea României, are acum tupeul să vină să ceară și bani, nu doar voturi. Toate aceste linii directoare erau împănate cu remarci de autobază la adresa înfățișării fizice a candidatei.

Ce a făcut de fapt Monica Macovei? A pus la dispoziție o cale prin care simpatizanții săi să o susțină financiar, în modul cel mai legal și transparent posibil. Donațiile făcute prin intermediu serviciilor de internet sunt perfect controlabile câtă vreme se fac prin bănci, cu acte. Se practică peste tot în lumea pe care noi o numim "civilizată". E pentru simpatizanți, nu pentru adversari...

Acei oameni supărați, vehement oripilați de ideea că un candidat cere bani pentru a-și susține campania electorală, în cazul în care nu sunt simpli postaci, sunt fie ignoranți, fie proști, deși cele două atribute nu se exclud deloc. Sunt probabil oameni obișnuiți să li se ia bani fără să fie anunțați.

Nu are rost să mai explic de ce este absolut legal și transparent pentru un candidat să facă o asemenea cerere. Cine vrea să știe, știe deja. Cine nu, poți să îi fluturi și un tramvai, este de neconvins.

Alți candidați preferă poate alte metode de finanțare. Alți candidați poate "dau" în campanie alegătorilor, nu le "cer". Au alte surse, care nu vin nici prin bănci, nici prin PayPal, pe canale trasabile, nu vin cu denumirea de "donație" pe actele de transfer bancar. Votanții, simpatizanți și nesimpatizanți, nu află vreodată cum și de unde, în totalitate.

Iată că acum, un candidat fără partid face posibilă donația și asta îi oripilează pe cei care nu o vor vota, pe cei care care oricum nu au de gând să-i doneze vreodată. Nu e ciudat și greu de înțeles?


13 Aug 2014

Agale

Am tot timpul din lume
Să reinventez roata.
Până la acel moment de inspirație
Voi continua să merg pe jos.

Îi voi admira pe cei din căruțe
Le voi iubi caii
Le voi urî biciul.
Îi voi urmări cu interesul
Omului ieșit la o plimbare.

Pe tine te-as ruga să îți bagi mințile-n cap
Să nu cumva să crezi ca se mai poate face ceva
Care să îmi schimbe convingerea
Că am, într-adevăr, tot timpul din lume.

Ți-ai face, ne-ai face un bine.
Cu energia astfel economisită
Am putea apela amândoi la mersul pe jos
În pauze, am vizualiza împreună
Pe o bancă sau la o masă
Cum ar arata roata pe care am reinventa-o noi.




Nu știu nimic despre Robin Williams

Un generic al unei emisiuni (cred că Telecinemateca anilor ’80) avea o secvență de câteva secunde în care un actor zâmbea.  Era un zâmbet de o mie de feluri: zâmbet satisfăcut, timid, recunoscător, autoironic, nerăbdător, cald, vulnerabil.

Era o scurtă scenă cu Robin Williams, din nici-măcar-acum-nu-știu-ce-film. Ce fel de om trebuie să fii ca să poți exprima atât de multe cu un zâmbet de 3 secunde? Cum îți merge capul și inima pentru așa o versatilitate a expresiei .

Cred că trebuie să ai, sau să suferi, de fuga de idei. Acea stare a minții în care gândurile îți trec cu nemiluita prin cap. Mintea e permeabilă și sensibilă la orice stimul interior sau exterior. Ți se oferă în fiecare moment opțiuni multiple de acțiune. Multe, prea multe, mereu în schimbare. A naviga eficient pe acest solicitant val de gânduri și emoții te poate transforma într-un geniu. Sau într-un sinucigaș. Nesiguranța, anxietatea pe care Robin Williams spune că le-a resimțit toată viața sunt alimentate, dacă nu create, de această continuă, covârșitoare fugă de idei, de acces la informații preferențiale despre viață . O mană cerească pentru inspirația actorului dar, la rândul ei, o lipsă intimă a omului.

Robin Williams a ajuns la un mal de vivre, în ciuda celebrității, din cauza unei lipse. Ce i-a lipsit? Ce le lipsește acestor oameni care “au de toate” dar care derapează către dependențe, depresie, anxietate. Care este insatisfacția, insuficiența atât de mare a  unui om care a pus măcar un zâmbet, dacă nu și o lacrimă, pe fețele a milioane de oameni? Ce a fost prea puțin pentru Robin? Știu? Nu știu!

Sau poate ceva a fost prea mult? Sunt prea sensibili oamenii aștia, ca un computer care primește prea multe informații, nu le poate procesa pe toate și se blochează? Ce a fost prea mult pentru Robin și i-a blocat/redirecționat/poluat curentul acela intangibil numit dorință de viață? Știu? Nu știu!

Nu știu nimic despre omul Robin Williams. Intuiesc că nu putea fi meschin. Unui om cu atâta umor i se refuză micile patimi. Doar cele mari îl pot atinge. Dar despre el personal nu știu nimic. A judeca gestul său ultim îmi este interzis din acest motiv. 

Știu însă despre actor că putea zâmbi într-o mie de feluri, în câteva secunde, că mă putea face să râd și apoi să plâng într-un inteval de un minut. Adăpostea în el toate extremele umane pe care le strunea cu o grimasă jovială, înfricoșător de convingătoare. 

Atât știu despre Robin Williams și mi-e suficient.