Pe vremea în care mentalul colectiv al cinefililor săteşti era populat de opere Bollywood-iene, "Toată lumea este a mea", "Lanţul amintirilor", "O floare şi doi grădinari" dar şi "Piedone in Egipt", "Toate mi se întâmpla numai mie", era tot asa ca în centrul Bucureştiului, la Cinema Studio: nu se dădeau bilete cu loc, oamenii se îmbulzeau să intre primii să prindă un scaun, iar cei de la filmul dinainte ieseau pe aceeaşi uşă pe care se intra.
Aşa că oamenii ajungeau să se calce pe picioare, să se irite sau chiar sa se enerveze şi să verbalizeze.
La căminul cultural al copilariei mele rurale de la Cornu Luncii, în îngrămădeală, fiecare dintre ceilalţi viitori specatori era un potenţial ocupant al locului bun, bine plasat, pe care l-aş fi meritat eu. Lipsa locului de pe bilet ne facea duşmani si aducea în conştiinţă agresivitatea ancestrală. Ne era foame de film dar şi de loc bine plasat, dar prădătorii erau prea mulţi. Tensiunea plutea, mulţimea adunată piept-în-spate fremăta cu biletul aproape mototolit între degete. Ca la Cinema Studio.
Ca la căminul cultural, la Cinema Studio, singura persoana relaxată este cea de la uşă. Iaaaaa bileeeeetuul, se uiiiiiită, îl ruuuuupe şi intinde leeeeeneş boţul de hârtie care ţi se cuvine. Imediat după, filmul se dă pe fast-forward şi te grăbeşti să prinzi un loc pe mijloc, nici departe, nici aproape de ecran.
Te aşezi până la urmă pe un scaun la Cinema Studio si remarci patru diferenţe faţă de căminul cultural din comuna Cornu Luncii, judeţul Suceava, anii '80:
1. Acum ai găsit totuși un loc. La căminul cultural puteai ajunge să vezi filmul din picioare. Dar tot erai fericit, că erai, până la urmă, copil la sat.
2. Acum se mănâncă popcorn, atunci mâncam semințe de bostan (dovleac) prăjite de mama, acasă...
3. Acum nu s-a ajuns pana la bătaie în cursa pentru loc mai bun.
4. Acum filmul nu e de la Bollywood, ci de la Hollywood.
18 Jan 2009
Nabokov, mare scriitor
Pe la mijlocul anilor 1990, mai exact prin '94, seful cenzurii cinematografiei din Iran, tara aflata la vreo 15 ani de la Revolutia Islamica, era un orb. Sau, oricum, un tip care nu vedea prea bine. Purta ochelari negri, cu rama groasa, iar atunci cand monitoriza filmele, avea tot timpul un asistent langa el. El ii explica ce se intampla pe ecran iar cenzorul decidea ce e bun sau rau pentru sanatatea ideologica a populatiei.
Mai mult, orbetele cu pricina a ajuns la un moment dat seful televiziunii de stat. Acolo le cerea scenaristilor sa isi aduca lucrarile inregistrate pe casete audio si, pe baza lor, seful hotara ce se face si ce nu la televizor.
Si mai simpatic, succesorul lui, cu vederea foarte buna de data asta, a pastrat cu consecventa metoda brevetata de fostul sef.
Dincolo de tragi-comedia in cascada a situatiei, un orb cenzor al cinematografiei dupa care sef de televiziune si, mai apoi, urmasul lui cu ochi de vultur care pastreaza metoda de lucru a orbului, modelul se repeta in societati care se bat cu pumnul democratiei in piept. Mai subtil, mai greu de perceput, mai periculos, tocmai prin ipocrizia pe care se intemeiaza.
Editori,sefi, ce-or fi, pe ochelarii de cal ai carora scrie AUDIENTA CU ORICE PRET, decid sa arunce la televizor numai idei si scene care sa serveasca "ideologiei" inscrisa pe ochelari.
Etichetarea(moartea ideii), pamfletul far-fetched , usuratatea ca surogat pentru relaxare, comentatori care au transformat truismul in inovatie, au devenit genuri, unelte si manifestari jurnalistice consacrate. Idei neduse pana la capat, aluzii nesustinute de dovezi, bascalie fals elitista, isterie cu pretentie de indignare justificata, analisti care isi pierd suflul in navala argumentatiei, asta au decis cenzorii nostri ca trebuie sa primim. Si asta ne dau.
Aproape totul la televizor e ca si cum, de parca. Vorbesc de parca ar sti ce spun, rad de parca ar avea de ce, relateaza de parca m-ar interesa epitetele lor.
Si ca sa ducem analogia pana la capat, urmasii par sa preia epigonic metodele acestui jurnalism "quality".
Asa cum Nabokov, scriitorul, zicea ca cititorii sunt nascuti liberi si trebuie sa ramana liberi, sa nu devina captivi ideologic ai unei carti, si telespectatorii, consumatorii de presa ar trebui sa ramana liberi. Sa decida ei ce e si ce nu e.
Numai ca ai nostri editori nu vor, sau nu pot, sa lase telespectatorul liber.
Si mai e o mare diferenta: Nabokov e un mare scriitor.
Mai mult, orbetele cu pricina a ajuns la un moment dat seful televiziunii de stat. Acolo le cerea scenaristilor sa isi aduca lucrarile inregistrate pe casete audio si, pe baza lor, seful hotara ce se face si ce nu la televizor.
Si mai simpatic, succesorul lui, cu vederea foarte buna de data asta, a pastrat cu consecventa metoda brevetata de fostul sef.
Dincolo de tragi-comedia in cascada a situatiei, un orb cenzor al cinematografiei dupa care sef de televiziune si, mai apoi, urmasul lui cu ochi de vultur care pastreaza metoda de lucru a orbului, modelul se repeta in societati care se bat cu pumnul democratiei in piept. Mai subtil, mai greu de perceput, mai periculos, tocmai prin ipocrizia pe care se intemeiaza.
Editori,sefi, ce-or fi, pe ochelarii de cal ai carora scrie AUDIENTA CU ORICE PRET, decid sa arunce la televizor numai idei si scene care sa serveasca "ideologiei" inscrisa pe ochelari.
Etichetarea(moartea ideii), pamfletul far-fetched , usuratatea ca surogat pentru relaxare, comentatori care au transformat truismul in inovatie, au devenit genuri, unelte si manifestari jurnalistice consacrate. Idei neduse pana la capat, aluzii nesustinute de dovezi, bascalie fals elitista, isterie cu pretentie de indignare justificata, analisti care isi pierd suflul in navala argumentatiei, asta au decis cenzorii nostri ca trebuie sa primim. Si asta ne dau.
Aproape totul la televizor e ca si cum, de parca. Vorbesc de parca ar sti ce spun, rad de parca ar avea de ce, relateaza de parca m-ar interesa epitetele lor.
Si ca sa ducem analogia pana la capat, urmasii par sa preia epigonic metodele acestui jurnalism "quality".
Asa cum Nabokov, scriitorul, zicea ca cititorii sunt nascuti liberi si trebuie sa ramana liberi, sa nu devina captivi ideologic ai unei carti, si telespectatorii, consumatorii de presa ar trebui sa ramana liberi. Sa decida ei ce e si ce nu e.
Numai ca ai nostri editori nu vor, sau nu pot, sa lase telespectatorul liber.
Si mai e o mare diferenta: Nabokov e un mare scriitor.
13 Jan 2009
Bani mici, belele mari
Am un chiosc de ziare, cam amarat si prost aprovizionat, in apropiere de casa. Dimineata cand treceam pe langa el, cumparam un ziar, doua pentru metrou. (Oare cand voi inceta sa mai dau bani pe print si voi citi ziarele numai pe intenet?) Pana la serviciu, citesc titlurile si editorialele, superficial, jumate ca sa omor timpul, jumate cu speranta rar implinita de gasi si ceva interesant.
Ei! Ziarele cu pricina le cumparam cu bani marunti adunati la sfarsitul zilei intr-un bol de pe noptiera.
Azi asa, maine asa, asta pe vanzatoarea de ziare o cam enerva. Dar clientul,eu, nu stia. Asa ca intr-o dimineata geroasa de iarna bucuresteana, scot multi marunti, imi cer scuze pentru asta si vreau sa cumpar 2 ziare. Vânzătoarea cu mănuși fără degete, nu mai suportă să se poarte ca si cum ar avea degete la manusi: "Dom'le, îți bați joc de mine?"
Politicos totusi, mi-a zis "dom'le"...
"Pai imi aduceti in fiecare zi cate un pumn de marunti, ce credeti ca-s eu aici. V-am luat la ochi de mai multa vreme. Numai marunt imi aduceti."
Ma ofer sa ii numar eu maruntul. Ea imi prinde slabiciunea si pluseaza, dupa ce ii numar eu banii: "S-ar putea ca data viitoare, daca imi mai aduceti marunt, sa va spun ca nu mai am ziarele pe care le vreți!"
4-5 secunde raman vexat... Ma dezmeticesc si prind curaj: "Data viitoare iau ziare de la alt chiosc!" "Foarte bine", zice vanzatoarea de-a dreptul enervata. Foarte bine.
Plec. O aud bombanind: "Până cînd credea el ca poate să îmi aduca numai mărunt."
Acuma stau si ma gandesc daca merita sa ma duc sa cumpar maine dimineata un ziar de 0,5 lei si sa ii dau vanzatoarei o bancnota de 100 de lei. Că s-ar putea sa imi dea inapoi un snop de maruntis. Iar eu nu vreau sa ii agasez pe urma cu banii ăia mici pe toti vanzatorii de ziare din cartier.
Ei! Ziarele cu pricina le cumparam cu bani marunti adunati la sfarsitul zilei intr-un bol de pe noptiera.
Azi asa, maine asa, asta pe vanzatoarea de ziare o cam enerva. Dar clientul,eu, nu stia. Asa ca intr-o dimineata geroasa de iarna bucuresteana, scot multi marunti, imi cer scuze pentru asta si vreau sa cumpar 2 ziare. Vânzătoarea cu mănuși fără degete, nu mai suportă să se poarte ca si cum ar avea degete la manusi: "Dom'le, îți bați joc de mine?"
Politicos totusi, mi-a zis "dom'le"...
"Pai imi aduceti in fiecare zi cate un pumn de marunti, ce credeti ca-s eu aici. V-am luat la ochi de mai multa vreme. Numai marunt imi aduceti."
Ma ofer sa ii numar eu maruntul. Ea imi prinde slabiciunea si pluseaza, dupa ce ii numar eu banii: "S-ar putea ca data viitoare, daca imi mai aduceti marunt, sa va spun ca nu mai am ziarele pe care le vreți!"
4-5 secunde raman vexat... Ma dezmeticesc si prind curaj: "Data viitoare iau ziare de la alt chiosc!" "Foarte bine", zice vanzatoarea de-a dreptul enervata. Foarte bine.
Plec. O aud bombanind: "Până cînd credea el ca poate să îmi aduca numai mărunt."
Acuma stau si ma gandesc daca merita sa ma duc sa cumpar maine dimineata un ziar de 0,5 lei si sa ii dau vanzatoarei o bancnota de 100 de lei. Că s-ar putea sa imi dea inapoi un snop de maruntis. Iar eu nu vreau sa ii agasez pe urma cu banii ăia mici pe toti vanzatorii de ziare din cartier.
Subscribe to:
Posts (Atom)
