Pizza la bar

Boxele ţipă asurzitor. Sunetele de frecvenţă înaltă îmi zdrelesc, ca o picătură chinezească, timpanul urechii stângi. Drepta e mai protejată pentru că e lângă perete. Dar tot la ananghie e.

În spate, aproape de scaun, woofer-ul, dar şi el la maxim, îmi pune viscerele să joace un fin tontoroi în cavitatăţile toracică, respectiv abdominală.

Luminile s-au stins iar ospatarul care ne-a spus cînd mi-a adus berile şi pizza "să va fi de bine! Ăăăăă, pardon. Pofta bună", mi-a aprins o lumânare puternic mirositoare exact sub nas, pe masă.

Pe bar, o dansatoare plictisită face strict schemele din fişa postului: mişcă unduitor din fund, întoarce brusc, din timp în timp, capul, pentru acel efect de păr în vânt. Cu mâna stangă întinsă în sus atinge tavanul barului, de parca l-ar ţine să nu cadă. Cu dreapta îşi aranjează din când în când echipamentul cu două numere mai mici, parcă. Acesta, strâns fiind pe corp, tinde să părăsească locurile trupului care, în localurile de medie-pierzanie , trebuie sa rămână acoperite.

O muzică ce repetă aceeaşi temă melodică şi ritmică de vreo cinci minute pare să nu se mai termine niciodată.

DJ-ul, un individ dubios cu tenul foarte gras şi de un roşu bolnăvicios, stă şi fumează la bar, privind cu ochi de şobolan, parcă pe sub fustă, asta daca ea ar avea fustă, că n-are, dansatoarea.

La intervale de timp alese de el, aleatoar, DJ-ul, care între noi fie spus, pare să savureze muzica respectivă cu tot neuronul lui, vine la pupitru, se bâţâie puţin, dă muzica mai tare şi se duce iar la bar. E urmat în acest dute-vino de o tînără ale cărei faţă, piept şi şold nu spun nimic.

Însă tocmai acest arbitrar al momentului când muzica va fi dată , din nou!, un pic mai tare, si insecuritatea pe care mi-o dau gusturile muzicale ale DJ-ului, îmi declanşează cîte un frison, pe ici pe colo, şi ma îndepărtează periculos de principiul "la masă, când mănânci, trebuie să fii liniştit".

Într-un final, după o succesiune de momente arbitrare şi culisări ale DJ-ului, bar- pupitru, nu îmi mai aud nici molfăitul propriu, de pizza, nici vocea interioară.

Îl chem pe ospatar şi îi spun cu voce tare: "Nota!".

El se dă cu urechea mai aproape, semn ca n-a auzit sau nu a înţeles.

"Nota te roog!!".

Dă din cap, că tot nu a auzit.

Ma ridic puţin de la masă, pe semi-vine, că scaunul nu poate fi dat de tot în spate, din cauza woofer-ului şi urlu din toţi rărunchii:

"Notaaaa te roooooog!!!!!!".