Căminul cultural din centrul Bucureştiului

Pe vremea în care mentalul colectiv al cinefililor săteşti era populat de opere Bollywood-iene, "Toată lumea este a mea", "Lanţul amintirilor", "O floare şi doi grădinari" dar şi "Piedone in Egipt", "Toate mi se întâmpla numai mie", era tot asa ca în centrul Bucureştiului, la Cinema Studio: nu se dădeau bilete cu loc, oamenii se îmbulzeau să intre primii să prindă un scaun, iar cei de la filmul dinainte ieseau pe aceeaşi uşă pe care se intra.

Aşa că oamenii ajungeau să se calce pe picioare, să se irite sau chiar sa se enerveze şi să verbalizeze.

La căminul cultural al copilariei mele rurale de la Cornu Luncii, în îngrămădeală, fiecare dintre ceilalţi viitori specatori era un potenţial ocupant al locului bun, bine plasat, pe care l-aş fi meritat eu. Lipsa locului de pe bilet ne facea duşmani si aducea în conştiinţă agresivitatea ancestrală. Ne era foame de film dar şi de loc bine plasat, dar prădătorii erau prea mulţi. Tensiunea plutea, mulţimea adunată piept-în-spate fremăta cu biletul aproape mototolit între degete. Ca la Cinema Studio.

Ca la căminul cultural, la Cinema Studio, singura persoana relaxată este cea de la uşă. Iaaaaa bileeeeetuul, se uiiiiiită, îl ruuuuupe şi intinde leeeeeneş boţul de hârtie care ţi se cuvine. Imediat după, filmul se dă pe fast-forward şi te grăbeşti să prinzi un loc pe mijloc, nici departe, nici aproape de ecran.

Te aşezi până la urmă pe un scaun la Cinema Studio si remarci patru diferenţe faţă de căminul cultural din comuna Cornu Luncii, judeţul Suceava, anii '80:

1. Acum ai găsit totuși un loc. La căminul cultural puteai ajunge să vezi filmul din picioare. Dar tot erai fericit, că erai, până la urmă, copil la sat.

2. Acum se mănâncă popcorn, atunci mâncam semințe de bostan (dovleac) prăjite de mama, acasă...

3. Acum nu s-a ajuns pana la bătaie în cursa pentru loc mai bun.

4. Acum filmul nu e de la Bollywood, ci de la Hollywood.