Calul Alb

“Calul Alb” e un film pe care si astazi il mai caut, pe unde apuc. Un film indian, nu stiu daca exista in realitate sau daca e doar o poveste. Cert e ca e un film la care, oricat de prost ar fi, muzical, siropos, desen animat m-as uita, macar in momentul ala, ca la un film de referinta.

In urma cu citiva ani buni, la un radio mic dintr-un oras mic, lucram entuziast si fericit, alaturi de o echipa extraordinara de oameni. Pe unii dintre ei ii veti intalni, in cazul in care chiar va intereseaza, la radiouri cu nume din Romania.

Impreuna cu unul dintre colegi am aflat ca in oras exista un bar de strip-tease feminin care de fapt ascunde o buna afacere de prostitutie. Orasul fiind mic, toata lumea stia, chiar si politia locala, asa ca nu era cine stie ce breaking news.

Dar ar fi fost genial un interviu cu una dintre fetele care dansau acolo. Noi facandu-ne ca nu stim de prostitutie ci doar de barul de strip-tease, permis de lege.

Ne-am imbracat cu paltoane lungi, ca niste “baieti rai” si am plecat la local. Era noapte, dăăăă!!

Ne-am asezat pe canapea si am privit femei tinere in bustul gol care dansau in jurul unei bare de inox, pe manele! Imediat a venit alta fata, careia nu ii venise randul la bara, sa ne intrebe ce bem. Am comandat un vin si am privit in continuare.

Specatacolul artistic era jalnic. Ochii fetelor care urcau pe scena stropita cu scrum de tigara si mirosind a bautura varsata pe jos spuneau tot. Inexpresivi, maţi, fara licarire, sticloşi, ucigatori. Dar nu multi dintre cei veniti sa vada fetele acelea erau interesati de forma si culoarea ochilor dansatoarelor.

A venit vinul, pe care, mai tarziu aveam sa vedem, il vom fi platit dublu. Neimportant.

Barbati buhaiti, cu ochi de broscoi, unii membri ai elitei economice a micului burg, sugeau din bauturi scumpe asezate pe mese de lemn ieftine, privind cu metrul de tamplarie la fetele care dansau pe mâzga formata pe scena.

Lumina venea de la câteva neoane galbui care, din fericire, scapasera de mustele by default. Era octombrie-noiembrie, era frig, si afara si inauntru.

La sfarsitul numerelor de dans s-a facut alegerea. Cei mai urati, chelbosi, beţi si mai scump imbracati clienti au facut alegerile si au plecat cu fetele, pe rand, la un hotel din apropiere, probabil sa invete pasii de dans.

Au mai ramas vreodoua dintre fete, care, din motive greu de descifrat, nu prinsesera client cu bani. Asa ca macar sa scoata o bautura energizanta si vodca. Tura se termina dimineata, când vor fi trebuit sa faca curat in bar, sa faca monetarul si sa mananice, toate inghesuite la o masa, le-am vazut!, asa cum fac negrii in filmele cu Isaura.

Cele doua ramase urmau asadar sa se multumeasca cu niste sireaci ca noi, chipesi, tineri, dar lefteri. Ma rog, un ban de energizant si vodca aveam. La limita. Au venit fetele, topless, spre noi, s-au asezat in brate si ne-au cerut de baut. Le-am luat. Au baut jumate din fiecare pahar dintr-o inghititura. Si se uitau, fiecare la al ei posibil client de mâna a doua.

Noi ne uitam la ele.

- Pai?…, intreaba una.

- Pai ce?.. raspunde unul din noi.

Discutia a ramas acolo o vreme.

Una dintre fete a vazut ca nu e rost de nimic cu pleşcarii astia si a plecat. A ramas cealalta, Bianca.

Am intrebat-o de unde e, cati ani are, daca are prieten, cum a ajuns la noi in oras, ce face toata ziua.

N-am mai putut-o opri. Ne-a spus, cu cuvintele ei, dupa ce a mai cerut o vodca, intr-o limba mult sub nivelul varstei ei, daca ar fi mers la scoala, despre parintii ei, despre fratii ei, despre prietenul ei care era plecat undeva in Spania sau Italia. O intrebam lucruri pe care urma sa o intrebam si dupa ce ne va fi dat acceptul sa ii luam un interviu pt radio. Deontologi. Dar ea nu stia.

Am intrebat-o ce muzica ii place. Ne-a raspuns, dar nu mai tin minte exact despre ce era vorba.

- Si filme?…

- Calul Alb, a venit raspunsul prompt. Un film indian pe care l-am vazut cu prietenul meu.

- Despre ce e?

- Despre un print care vine la iubita lui pe un cal alb.

Sau ceva de genul asta. Povestea era plicticoşenie pura. Dar insufletirea cu care Bianca ne-o spunea ne-a castigat respectul. Noi, oameni cu liceul terminat bine, ne uitam unul la altul, absolut fascinati. E suficient, ca si in prezent sa ne spunem doar cuvintele “calul alb”, si nu mai e nevoie de alte completari.

Am realizat ca Bianca, fata aceea simpla, cu bataturi in palma, care statea în ţâţele goale intre noi cu aceeasi stare de spirit de parca s-ar fi plimbat pe Corso, care tremura fin, pana cand colegul i-a dat paltonul, ei bine, Bianca era om. Avea o poveste, avea o poveste de dragoste, reala sau imaginara, who cares, avea o muzica preferata, avea un film preferat, despre care noi, laudarosi cu filmele elitiste pe care le vedeam, habar nu aveam.

Dupa ce am vorbit cu ea peste o ora, am intrebat-o, absolut entuziasmati de ce interviu ar putea iesi, daca nu e de acord sa ni-l dea.

- Cat dureaza, ne intreaba Bianca.

- Cam o ora.

- 600 de mii!

Chiar si acum mai dau, din cand in cand, search pe google: “calul alb +film indian”