"Să fii iubit" - scurtă poveste a unei dileme prozaice

Fusese dintotdeauna intrigat de urarea pe care prietenii i-o făceau și și-o făceau la petreceri și aniversări. "Să fii iubit", "Să fii iubită". Era ca şi cum asta ar fi fost cea mai mare fericire pe pământ.

Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".

Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.

Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.

Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".

Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.

O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".

Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?

Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.

În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?

Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".

Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.

Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.

Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.

Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.

Răspunsul dorit nu a venit niciodată.

"You're nobody, till somebody loves you".