Intri in carciuma si te asezi la o masa de 6 persoane. Ai noroc sa o prinzi pentru ca barul e plin si acea masa tocmai a fost parasita. Sticlele si paharele goale, alaturi de scrumierele pline, sunt martori mirositori si oarecum dezolanti ai norocului pe care il ai ca ai gasit loc.
Te pui la masa, comanzi o bere, aprinzi o tigara si apoi dai multe telefoane sa anunti gasca ca ai gasit masa pentru toata lumea, asa cum s-a stabilit.
"Eu ajung intr-o ora", "sa stii ca mai intarzii un pic, dar vin sigur", sunt raspunsurile pe care le primesti.
Nimic deosebit. Atmosfera e placuta, ospatarul a debarasat rapid masa, muzica e ok, poti citi un ziar. Dar in conditiile in care la intevale relativ scurte si periodic vine cite cineva sa iti ceara scaune pentru celelalte mese suprapopulate, situatia devine putin stanjenitoare. Mai ales ca doi tipi de la bar(stau acolo pentru ca nu au gasit loc la masa) se uita din cand in cand parca intreband, "ba, da ala singur ocupa toata masa de 6 persoane si bea doar o bere? Cand pleaca?"
Atunci grabesti prima bere si comanzi alta. In continuare insa, esti tot singur la masa, cu o singura bere in fata. Mai vin unii sa te intrebe "sunt ocupate locurile astea?". "- Da, da, sunt ocupate." Se uita lung, cu un aer de repros, dar nu comenteaza. Pleaca din bar.
Ce faci daca mai vine si barmanul si te intreaba daca se vor ocupa toate locurile astea? Raspunzi ca da, se vor ocupa, dar nu stii la ce ora. Se uita si el, asa, nemultumit de situatie dar blocat de politete sa nu iti bata obrazul.
Atitudinea civilizata a ospatarului te obliga totusi. "Aduceti-mi si ceva de mancare si inca o bere, si un pachet de tigari." Faci un calcul ca nota de plata pana in prezent este egala cu cea a 6 persoane care beau cate o bere. "Eh, merge."
Mai dai telefoane: "Haideti ba ca ma asalteaza astia sa le dau scaune". Mai bei din bere, papi mancarea, buna.
La finalul comenzii mai ceri o bere, doua, pentru ca privelistea in care barul e arhiplin iar la o masa de 6 persoane sta unul singur, tu, de vreo ora, face presiunea sa creasca.
Chestia e ca ai cam terminat banii, mai ai o bere pe masa si nu vine nimeni. Hotarasti ca daca nu apare nimeni pana la finalul berii platesti si pleci. Asta e, ai asteptat....
Prima faţa cunoscuta care intra in bar si despre care stii ca va veni la masa iti da aceeasi senzatie cu a puscariasului care primeste dupa luni de zile vizita unui prieten. "Ah, bine ai venit! Ce bine ca ai venit! Pacat ca sunt deja beat un pic si mototolit. Si nici nu mai am bani."
Apar si restul, se ocupa masa. Mai bei pe banii lor, dar parca nu mai intra asa bine. Ai baut destul in singuratate...
De la o masa alaturata se ridica niste consumatori iar cei doi barbati care au asteptat vreo ora la bar, privindu-te chioras in mod periodic, se dau grabiti jos de pe sacunele inalte si... gasesc in sfarsit loc la masa.
26 Mar 2009
22 Mar 2009
Rămân ce-am fost. Because I can
Minciuna justificata cu fraza "eh!, era campanie electorala. Ce vrei, asa face toata lumea", preocuparea pentru schimbarea numelor ministerelor, agentiilor si numelor de gradinite la preluarea puterii, chiar daca atributiile au ramas cam aceleasi, tot felul de stangu-n dreptu si, mai nou, cearta pe locurile din comisiile parlamentare, lasata cu replici dezgustatoare, mai pusera, dragii mei,in ultima perioada, un strat de moloz peste lehamitea "by default" fata de politica.
Dar la ce ma asteptam? Heirupismul fara nuanta si masurile punctuale, fara viziune, au fost constante ale politicii si politicilor de dupa Revolutie, la fel ca acceleratia gravitationala. Reconfigurari de constitutii si institutii pentru persoane si grupuri am tot vazut. Muci in fasolele discursului public am tot servit iar linia orizontului, cea a unui discurs macar "cât de cât", a trecut de multa vreme, din teorie in utopie.
Ar fi mult prea mult sa vorbesc despre congresul PNL ca despre o speranta. O, ho, ho, mult prea mult! Dar, in acest context, era acolo ceva, care aprindea un beculet, macar din preocupare jurnalistica daca nu din alte motive. Spuneti-i naivitate, speranta sau, pur si simplu, dorinta de altceva, macar de un discurs consistent. O "boaba de fasole" fericita, cu calitati nutritionale pentru emotiunea civica.
Si a venit congresul PNL. 20% din parlament a ocupat brusc aproape 100% din canalele media. Si m-am uitat. Am vazut lideri care nu sunt lideri, care se definesc prin "nu", prin calitatea de adversar al cuiva, ca unica si adevarata valoare si chemare.
Asteptam un Yes, we can ilfovean, dobrogean sau prahovean. "By ourselves!" , ar fi urlat Bratianu. Cam "obamian" e drept, ca si moda limbilor era alta la vremea lui.
Dar nu. Am auzit acum discursuri construite pe principii de codoşlâc şi bordelnicie politice. Yes, we can a devenit Because I can. Si uite asa fasola singuratica se cam umplu de muci si tubul digestiv de lacrimi.
Si ca in banc, acestea fiind enumerate, vin si spun: "atâta am vrut sa va zic. Pe mine sa nu contati."
Dar la ce ma asteptam? Heirupismul fara nuanta si masurile punctuale, fara viziune, au fost constante ale politicii si politicilor de dupa Revolutie, la fel ca acceleratia gravitationala. Reconfigurari de constitutii si institutii pentru persoane si grupuri am tot vazut. Muci in fasolele discursului public am tot servit iar linia orizontului, cea a unui discurs macar "cât de cât", a trecut de multa vreme, din teorie in utopie.
Ar fi mult prea mult sa vorbesc despre congresul PNL ca despre o speranta. O, ho, ho, mult prea mult! Dar, in acest context, era acolo ceva, care aprindea un beculet, macar din preocupare jurnalistica daca nu din alte motive. Spuneti-i naivitate, speranta sau, pur si simplu, dorinta de altceva, macar de un discurs consistent. O "boaba de fasole" fericita, cu calitati nutritionale pentru emotiunea civica.
Si a venit congresul PNL. 20% din parlament a ocupat brusc aproape 100% din canalele media. Si m-am uitat. Am vazut lideri care nu sunt lideri, care se definesc prin "nu", prin calitatea de adversar al cuiva, ca unica si adevarata valoare si chemare.
Asteptam un Yes, we can ilfovean, dobrogean sau prahovean. "By ourselves!" , ar fi urlat Bratianu. Cam "obamian" e drept, ca si moda limbilor era alta la vremea lui.
Dar nu. Am auzit acum discursuri construite pe principii de codoşlâc şi bordelnicie politice. Yes, we can a devenit Because I can. Si uite asa fasola singuratica se cam umplu de muci si tubul digestiv de lacrimi.
Si ca in banc, acestea fiind enumerate, vin si spun: "atâta am vrut sa va zic. Pe mine sa nu contati."
17 Mar 2009
Virtuţile greşelii
Un articol excelent despre un alt fel de a vedea greseala, scris de matematicianul Solomon Marcus, in revista Idei in Dialog.
"Greseala si esecul sunt pretul inevitabil pe care trebuie sa-l platim pentru indrazneala de a gandi cu capul nostru, de a nu ne multumi sa repetam cele spuse de altii.", zice Solomon, printre altele.
Despre greseli si despre esecuri
Traim intr-o lume in care greseala este asimilata cu o infractiune, cu un pacat, in cel mai bun caz cu o inadvertenta. De multe ori, greseala este rusinoasa, iar teama de a nu gresi ii inhiba pe multi oameni in incercarea de a se implica intr-o actiune inedita. Citeste tot
"Greseala si esecul sunt pretul inevitabil pe care trebuie sa-l platim pentru indrazneala de a gandi cu capul nostru, de a nu ne multumi sa repetam cele spuse de altii.", zice Solomon, printre altele.
Despre greseli si despre esecuri
Traim intr-o lume in care greseala este asimilata cu o infractiune, cu un pacat, in cel mai bun caz cu o inadvertenta. De multe ori, greseala este rusinoasa, iar teama de a nu gresi ii inhiba pe multi oameni in incercarea de a se implica intr-o actiune inedita. Citeste tot
5 Mar 2009
Două etaje, cu liftul
Ajung in scara blocului, cu sacose multe in maini. Rucsac in spate.
Cu toate ca stau la un etaj inferior, cand am mainile ocupate cu greutati, mai iau liftul, ca deh!, de ce sa urc pe scări?
Ascensorul e gata parcat la parter. Parca ma asteapta. Satisfactia lenesului care nu mai are chef nici sa cheme liftul, e usor de intuit.
Urc in lift, izbind usor marginile usiii si ale liftului cu sacosele pline din maini. Cand sa inchid usa insa.... "Staaaţi! Aşteptaţi-ne si pe noi vă rugam!"
"Ptiu! Asta-i acuma!", cred ca m-am gandit in acel moment.
O doamnă, ea in scara blocului, si dalmatianul,in lesa, pe scari, incearca sa ajunga si ea la lift. Dalmatianul ar mai sta pe afara câtă vreme gasca de maidanezi din faţa blocului pare sa-l fi acceptat.
"Hai Bebiţă, hai in casa ca e tarziu!" Bebiţă nem. "Hai Bebiţă, nu o supăra pe mama!" Bebiţă nem, nem, o data, de doua ori, pana la urma cedează.
Pe timpul acestui dialog, reamintesc, stau cu sacoşe grele în mâini, dintre care, cu una, o mînă, ţin uşa liftului să nu se închidă. Sa vina vecina cu Bebiţă.
Într-un sfarsit, doamna il aduce pe Bebiţă în lift. Bebiţă ma miroase la sacoşe, la sac si la alte zone pe care câinii au o tendinţă să le adulmece la oameni.
"Bebiţă, fii cuminte!", zice doamna.
Bebiţă, cu ochii un pic injectaţi şi cu o expresie curios-neprieteneasca, mă priveste ca pe un potential inamic. Pe mine, care urcasem primul in lift!
"La cît mergeti?", mă intreaba doamna.
"La 2", zic.
Pentru prima oara doamna isi intoarce fata de sub gluga groasa de fâş care ii acopera oricum ochii şi mă priveşte prin ochelarii ei fund-de-borcan. Simt tot ce imi spune, fara cuvinte, numai din ochii mici cu care mă măsoara: "Asa baiat tanar sa urce cu liftul pana la etajul 2...."
"Am fost un pic pe la cumpărături. N-am mai fost demult si trebuia", ma disculp eu in timp ce Bebiţă se uita cu ochii injectati la mine.
"Ce vreme urata e afara...", adaug cu un aer de victimă.
Vecina uita de reprosuri si revine la preocuparea majora: "Da, copiii ii mai poti tine in casa, dar pe căţeii astia trebuie sa ii scoti, fie ploaie, fie vant!"
"Mda", zic eu.
Apas pe buton si plecam spre etajul 2.
La coborîre, dau sa deschid usa din interior care il atinge pe Bebiţă. B. se sperie si trage un latrat. " Stai cuminte Bebiţă". Eu scap o baiera de la sacosa si imi cade o portocală. Ma aplec sa o iau dar nu prea pot, ca am mainile ocupate. Doamna se apleaca ea si ii ia lui Bebiţă portocala din fată.
"Da, chiar asa, mai taca-ţi fleanca aia băloasă Bebiţă", as fi putut gandi eu, argotic, in acel moment.
"Eee, lăsaţi, nu-i nimic, nu e o problema", ii repet chiar si in momentul in care inchid, pe dinafara, usa liftului. Vecina se scuza in continuare. Porneste liftul spre inaltimi. O aud pe vecina si dintre etajele 2 si 3 trei cum imi spune "Va rog sa ne scuzaţi. Bebiţă, ce te-a apucat?"
Bebiţă o priveşte probavbil cu ochii injectati, dar supusi...
Cu toate ca stau la un etaj inferior, cand am mainile ocupate cu greutati, mai iau liftul, ca deh!, de ce sa urc pe scări?
Ascensorul e gata parcat la parter. Parca ma asteapta. Satisfactia lenesului care nu mai are chef nici sa cheme liftul, e usor de intuit.
Urc in lift, izbind usor marginile usiii si ale liftului cu sacosele pline din maini. Cand sa inchid usa insa.... "Staaaţi! Aşteptaţi-ne si pe noi vă rugam!"
"Ptiu! Asta-i acuma!", cred ca m-am gandit in acel moment.
O doamnă, ea in scara blocului, si dalmatianul,in lesa, pe scari, incearca sa ajunga si ea la lift. Dalmatianul ar mai sta pe afara câtă vreme gasca de maidanezi din faţa blocului pare sa-l fi acceptat.
"Hai Bebiţă, hai in casa ca e tarziu!" Bebiţă nem. "Hai Bebiţă, nu o supăra pe mama!" Bebiţă nem, nem, o data, de doua ori, pana la urma cedează.
Pe timpul acestui dialog, reamintesc, stau cu sacoşe grele în mâini, dintre care, cu una, o mînă, ţin uşa liftului să nu se închidă. Sa vina vecina cu Bebiţă.
Într-un sfarsit, doamna il aduce pe Bebiţă în lift. Bebiţă ma miroase la sacoşe, la sac si la alte zone pe care câinii au o tendinţă să le adulmece la oameni.
"Bebiţă, fii cuminte!", zice doamna.
Bebiţă, cu ochii un pic injectaţi şi cu o expresie curios-neprieteneasca, mă priveste ca pe un potential inamic. Pe mine, care urcasem primul in lift!
"La cît mergeti?", mă intreaba doamna.
"La 2", zic.
Pentru prima oara doamna isi intoarce fata de sub gluga groasa de fâş care ii acopera oricum ochii şi mă priveşte prin ochelarii ei fund-de-borcan. Simt tot ce imi spune, fara cuvinte, numai din ochii mici cu care mă măsoara: "Asa baiat tanar sa urce cu liftul pana la etajul 2...."
"Am fost un pic pe la cumpărături. N-am mai fost demult si trebuia", ma disculp eu in timp ce Bebiţă se uita cu ochii injectati la mine.
"Ce vreme urata e afara...", adaug cu un aer de victimă.
Vecina uita de reprosuri si revine la preocuparea majora: "Da, copiii ii mai poti tine in casa, dar pe căţeii astia trebuie sa ii scoti, fie ploaie, fie vant!"
"Mda", zic eu.
Apas pe buton si plecam spre etajul 2.
La coborîre, dau sa deschid usa din interior care il atinge pe Bebiţă. B. se sperie si trage un latrat. " Stai cuminte Bebiţă". Eu scap o baiera de la sacosa si imi cade o portocală. Ma aplec sa o iau dar nu prea pot, ca am mainile ocupate. Doamna se apleaca ea si ii ia lui Bebiţă portocala din fată.
"Da, chiar asa, mai taca-ţi fleanca aia băloasă Bebiţă", as fi putut gandi eu, argotic, in acel moment.
"Eee, lăsaţi, nu-i nimic, nu e o problema", ii repet chiar si in momentul in care inchid, pe dinafara, usa liftului. Vecina se scuza in continuare. Porneste liftul spre inaltimi. O aud pe vecina si dintre etajele 2 si 3 trei cum imi spune "Va rog sa ne scuzaţi. Bebiţă, ce te-a apucat?"
Bebiţă o priveşte probavbil cu ochii injectati, dar supusi...
Subscribe to:
Posts (Atom)
