6 Dec 2012

Eşecuri şi slăbiciuni

Am redescoperit reacţia interioară de respingere la auzul unor cuvinte precum politică, partide, politicieni. E un simţământ asemănător cu cel pe care îl am în faţa indecenţei de orice fel: de limbaj, de comportament, de atitudine.
„Politica” a devenit, şi în percepţia proprie, o eticheta . „Politica” e o vorbă urâtă, care acoperă mult prea multă impostură, mediocritate, reavoinţă şi prostie.
Este un eşec personal că am ajuns să gândesc aşa. Nici realitatea nu mă ajută, dar e vina mea că nu mai am răbdare nici cu politicienii, nici cu partidele, nici cu promisiunile şi declaraţiile lor.
Cetăţeanul Ardelean nu îşi regăseşte reprezentare în nicio grupare politică fie că se declară ea de dreapta sau de stânga. Nu mai cred în buna lor voinţă. Ăsta e un mare eşec personal.
Ca un om interesat de mersul lucrurilor şi al ideilor actuale, atent cât de cât la viaţa publică, mă aflu în faţa unui paradoxal blocaj. Resping idei care, în sinea lor, sunt utile unei societăţi: politică, partide, politicieni, doctrine. Nu mă atinge nici un fel de aspiraţie şi încurajare când îi ascult pe liderii mei politici. Mă lasă rece, astenic, sau enervat, în cel mai bun caz.
Din laboratoarele partidelor noastre nu iese niciun curent credibil, care să mă aprindă, pe care măcar să îl urmăresc, dacă nu chiar să îl admir, ca doar is om. Oameni cu costume scumpe şi morgă serioasă, ajunşi în locuri sus puse pe căi misterioase, duhnesc a mediocritate sau compromis moral. Nici măcar nu mă mai amuză senzaţia de freak-show atunci când văd sau aud năstruşniciile pe care le debitează. Într-o vreme mă amuza...
Mi-e dor de oameni autentici în viaţa noastră publică. Oameni la care şi atunci când fac ceva de complezenţă sau controversat, ştii cumva că ceea ce fac are un motiv temeinic. Oameni care, chiar cu masca obligatorie, sunt vii, au un vis, o ardere. Mi-e dor de personalităţi care nu se topesc în imaginea lor publică, nevrotici, care dau impresia ca au permanent ceva de câştigat sau de pierdut. Şi dorul asta e un eşec, al propriei mele naivităţi.
E o slăbiciune personală aceea că, din ce în ce mai mult, vad numai piedici cand ma gandesc la cum aş vrea să arate ţara asta. Cred din ce în ce mai puţin în apariţia unor oameni de stat adevăraţi „ vicleni ca şerpii dar curaţi ca porumbeii”, care să mă vindece de amorţire.
E un eşec propriu că am ajuns să gândesc în etichete, defavorizându-i launtric tocmai pe cei care ar putea avea toate bunele intenţii, voinţa şi puterea de a face ceva pentru ţara asta.
Dar cel mai mare eşec e acela că nu mai am chef să îi caut, să fac efortul să îi depistez pe cei cărora merită să le dau încrederea şi banii mei din taxe şi impozite. Nu mai am răbdarea fetii moşului de a separa macul de nisip. Aşa că, dacă mai sunt pe acolo “oameni politici inca sanatosi", îi rog să se face ei auziţi şi văzuţi. E timpul să mă caute ei pe mine.