Alegătorul român a fost şi rămâne un mare chibiţ al luptei politice. Un membru de galerie, ca la fotbal, care plăteşte bilet sau abonament la meci, urlă, se bucură, se supără îi înjură sau îi adoră pe jucători. După care, la finalul meciului, se duce acasă unde totul e la fel ca şi înainte de meci.
Iar câştigătorii, fotbaliştii, îşi iau primele de joc babane, îşi văd de viaţa lor, menţionând din când în când şi dragostea pentru suporteri, la vreo conferinţă de presă.
Chibiţăreala nu este rea în sine. E ok să îmi susţin echipa, fie că pierde sau câştigă, (da! sunt un suporter adevărat), cu o singură minimă condiţie: să văd că jucătorul dă tot ce poate pe teren. Si atunci il iubesc, indiferent de rezultat.
Dar dacă eu imi scuip bojocii în tribună, car steaguri şi suflu în goarne pentru o echipă sau un jucător blazat, indiferent şi leneş, la următorul meci nu o voi mai face.
Voi fi trist o vreme, pentru ca nu mai am in ce crede, simt că entuziasmul si bucuria sincere se duc într-o gaură neagră. Nu mai merg pe stadion, cel mult ma uit, cu buza de jos lăsată, la televizor sau schimb sportul: devin fan de oină.
Pot trăi şi aşa, purtând totuşi în cârcă, pe termen nedefinit, marea nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie...
skip to main |
skip to sidebar
Scriu ce spun!
No comments:
Post a Comment