Marea chibiţăreală

Alegătorul român a fost şi rămâne un mare chibiţ al luptei politice. Un membru de galerie, ca la fotbal, care plăteşte bilet sau abonament la meci, urlă, se bucură, se supără îi înjură sau îi adoră pe jucători. După care, la finalul meciului, se duce acasă unde totul e la fel ca şi înainte de meci.

Iar câştigătorii, fotbaliştii, îşi iau primele de joc babane, îşi văd de viaţa lor, menţionând din când în când şi dragostea pentru suporteri, la vreo conferinţă de presă.

Chibiţăreala nu este rea în sine. E ok să îmi susţin echipa, fie că pierde sau câştigă, (da! sunt un suporter adevărat), cu o singură minimă condiţie: să văd că jucătorul dă tot ce poate pe teren. Si atunci il iubesc, indiferent de rezultat.

Dar dacă eu imi scuip bojocii în tribună, car steaguri şi suflu în goarne pentru o echipă sau un jucător blazat, indiferent şi leneş, la următorul meci nu o voi mai face.

Voi fi trist o vreme, pentru ca nu mai am in ce crede, simt că entuziasmul si bucuria sincere se duc într-o gaură neagră. Nu mai merg pe stadion, cel mult ma uit, cu buza de jos lăsată, la televizor sau schimb sportul: devin fan de oină.

Pot trăi şi aşa, purtând totuşi în cârcă, pe termen nedefinit, marea nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie...

Mai claxoneaza si tu, ce naiba!

In tramvaiul 5, pe ruta Aurel Vlaicu-Baneasa, Bucuresti, doua doamne il fac cu ou si cu otet pe vatman.

Doamna 1:- Baaa! Mai claxoneaza si tu din soneria aia! Nu te bagi deloc, ti de baga toti in fata!!
Doamna 2: - Da, da! Ce crezi, ca noi suntem la plimbare aicea? Asa se intampla in fiecare zi, ca te cunosc. Ce-ti pasa tie? Tu esti la munca. Te doare in cur cand ajungi la capat. Chiar iti convine sa dai vina pe trafic ca sa nu faci mai multe curse.

Apare si un domn batran, atras de galceava.
Domnul: -Hai ma nene, ca vrem si noi sa ajungem acasa.

Stau toti aplecati la geamul care da spre locul conducatorului de tramvai.Vatmanul incearca sa se apere intr-un mod la limita politetii. Nu se intelege ce zice, pentru ca cele doua doamne si cu domnul tipa, gesticuleaza si orice replica a celui de la manete ii irita si mai tare.

Pe langa tramvai, taximetristii indrazneți se strecoara printre cei care stau cuminti la coada de un kilometru, bara la bara.

- Uite cum se baga ala, nu vezi, claxoneaza-l!, zbiara doamna 1, o femeie in jur de 50 de ani, cu parul scurt,proaspat facut permanent. Ce ti-am spus? Mergi ca o mortaciune.

Doamna 2, cu un batic in cap si cu nasul coroiat ii tine hangul si tipa si ea ceva. Domnul s-a retras pe un scaun ramas liber.

- Pai nu vedeti ca e rosu?, tipa vatmanul in aparare.

Incet, incet, tramvaiul inainteaza, ca un imens vierme, purtand in intestine o lume formata din adolescenti care se uita amuzat la doamne, cu alti tineri care asculta absenti muzica la casti si cu un grupde rromi linistiti, care au ocupat complet zona burdufului cu niste bagaje murdare de rafie.

Doamnele stau pe baricade, aproape pe scarile de coborare, pina la ajungerea in statie. Ii sufla in ceafa, prin geamul de protectie, vatmanului, care parca a devenit mai indraznet in intreprinderile sale rutiere. Se mai baga si el, mai apasa soneria.

In spatele doamnelor dolofane s-a facut o coada de vreo 3-4 persoane care asteapta sa coboare in statie. Se deschide usa.

Doamnele raman pe loc, nu se dau la o parte. Cei care coboara se strecoara unul cite unul, realizand, oricat s-ar feri, un contact fizic foarte apropiat cu doamnele care se pregatesc sa se dea jos la una din urmatoarele statii.

Pet Shop Boy-ism is not dead!

Pe vremuri, ah ce vremuri!, când adolescenții complexați și în căutarea unei identități, oricare ar fi fost ea, se impărțeau in depeșari și rockeri, și, mai mult, se mai purtau frizuri gen bros, sau de alt gen, când cultura unei găști avea eroi precum James Hetfield, Jim Morrison sau Mick Jagger iar alta pe Dave Gaham sau Martin Gore, existau si grupuscule tolerate de taberele majoritare, care flirtau emoțional si intelectual cu Michel-Jarre, Erasure, dar mai ales, ca despre asta vorbim, Pet Shop Boys, o trupă sofisticată, muzical si personal, doi omuleti, care isi faceau imaginea spunand ca sunt un fel de Beatles dar cu un plus de tehnologie, din care au ramas doar compozitorii, adica Lennon si McCartney, doar ca in cazul de fata era vorba de Neil Tennant şi Chris Lowe, iar noi, marginalii muzicali in razboiul relevant dintre depeșari si roackeri, incercam sa ne impunem ducand mai departe aceste declaratii incitante, cu toate că nu prea reușeam, ei bine pe acele vremuri nu stiam prea multe despre ce se va intampla in februarie 2009, cand trupa londoneză va fi premiata, la British Awards, pentru contributia exceptionala in muzica, premiu de care noi, cei numiti pe vremuri, aproape peiorativ dar tolerant, petșopboiști suntem si acum, la mai mult de 15 ani, mândri, sau damn proud!

Ziua de dupa noaptea americana

Obama s-a scos! A devenit presedintele SUA, iar cearcanele oamenilor pe care ii vad la televiziunile noastre si de aiurea, ma fac sa cred ca nu numai pe mine ma doare capul dupa o noapte de spectacol electoral american.
Entuziasmul oamenilor dati pe post de CNN si nu numai te poate atinge si pe tine, privitor de la 10 mii de kilometri. Emotional.
Numai ca, treaba in viata e mai altfel decat la tv. Politics are politics. Daca a venit Obama, asta nu inseamna ca americanii care mai spun "Politics suck" acuma afirma "Wow, politics are cool".
E un curent, nu zic. Obama e un "melting pot" de ADN interrasial, intercultural si din astea. Un ADN bine gestionat.
Cine a vazut insa filmul de 100 % fictiune Wag the Dog, nu poate sa nu se gandeasca macar, asa, la modul neserios, ca lucrurile nu sunt totdeauna ceea ce par a fi, cum spunea doamna cu buturuga din Twin Peaks.
Dar, hai sa ne bucuram, sa lasam emotiunea sa cuprinda natiunea, bucurirea sa invarta omenirea.
Dar, dupa aia, sa transformam urletele de bucurie in zambetul omului rational, poate chiar intelept. Sa ne facem treaba pe patratica proprie si sa judecam cu circumvolutiunea din dotare.

PS. Aseara, iar mi s-a plans un taximetrist de dificultatile pe care le intampina cu criza asta economica. Ma rog, el a numit-o recesiune economica.
Cross my heart ca asa s-a intamplat!

The Only One, The Misterious, Max (photo session)

La dorința, exprimată sau nu, a cititoarelor sau cititorilor, Max!

Cum adică dă faliment Islanda?

E deja a doua oară când un taximetrist mă întreabă “- Cum e dom’le cu criza asta financiară?”

Asta după ce primul șofer mi s-a plâns că de vreo 2-3 săptămâni treaba nu prea mai merge. Nu mai sunt comenzi așa de multe și, dacă înainte făcea cam un milion de lei vechi pe zi, cu care pleca acasă, acuma e bine dacă ajunge la jumătatea acestei sume.

Al doilea taximetrist, a doua zi, mi-a spus că un angajat la o instituție financiară de notorietate națională, pe care l-a dus cu mașina, l-a prevenit că din 2009 va fi foarte greu. Soferul mi s-a confesat:
“ - M-a înfricoșat omul ăla. Cum o să fie? Cum e cu criza asta financiară?”

M-am străduit să îi explic, atât cât am înțeles și eu, cum a fost cu creditele ipotecare foarte riscante din Statele Unite, cum oamenii nu au mai avut bani să plătească ratele, cum așa băncile nu au mai avut nici ele bani, că na, ele au bani de la oameni. Eventual, că băncile au rămas cu casele pe care însă nu le pot vinde altcuiva. Asta pentru că deja zeci de mii de oameni sunt în situația asta și atunci nimeni nu mai are bani (din credite) ca să poată achiziționa locuințe. Și uite așa, prețul caselor s-a prăbușit. Mai departe, pentru că băncile sunt toate legate, la nivel mondial, uite-așa unele cu altele, băncile cu probleme din State au tras spre gaura neagră a finanțelor și băncile din restul lumii. Dar noi stăm mai bine, am încercat să îl dez-fricoșez eu.
Șoferul asculta privind lung în oglinda retrovizoare.

Și dacă a văzut că mă dau mare și știu, mi-a pus o întrebare încuietoare.

“- Dom’ne, dar cum vine asta că Islanda a dat faliment? Cum adică să dea o țară faliment?
- Uups! Așa-ți trebe dacă faci pe specialistul in economie, blocat în trafic.”

Am mizat pe o explicație asemănătoare cu cele pe care le dau unii politicieni atunci când nu cunosc de fapt răspunsul.
Am început să vorbesc despre fluxurile internaționale de capital, despre cum bancile se împrumută unele pe altele pe piețele interbancare, cum unele acuma nu mai au bani și dacă nu sunt pregătite cu rezerve serioase, cazul băncilor din Islanda, atuncea dau faliment. Recunosc, explicația a fost mult mai elaborată și mai complicată decât atât.

La final, șoferul a zis “- Ahaaa!” și a băgat a doua…