Max

E un câine maidanez, simpatic, misterios, taciturn şi greu de convins cu tandreturi. Îşi face veacul pe lângă bloc, alături de alte potăi draguţe. Are un cercel galben în ureche, semn că autorităţile ştiu de el şi că e vaccinat, dacă nu şi sterilizat.

Nu are nici o ezitare în a se urca în lift ca să ajunga la uşa noastra pentru a-şi primi tainul de cârnaţi, muşchiuleț, eventual cremvurşti, chiar dacă la specialitatea din urmă mai strâmbă din nas şi nu o înfulecă decît dacă are cu adevărat foamea în gât.

Până aseară, timp de câteva luni, prietenia noastră dura numai până la uşă. Deşi a fost invitat în nenumărate rânduri să intre în casă, "Hai Max, cuţu cuţu", misteriosul Max a refuzat să dea curs invitaţiilor noastre. Cel mult intra cu labele din faţă peste pragul casei, privind întrebător: "Dai mâncarea aia sau nu?" Nici la mângâiat nu prea stătea. Sau dacă stătea, nu părea să îi facă prea multă plăcere. Era ca un compromis pe care îl făcea ca să primeasca papa.

Aseară a venit din nou la uşă. Să mai primească ceva de mâncare, credeam noi, în virtutea istoricului relaţiei noastre. Când ne vedea, de obicei, pavlovian, începea să se lingă pe bot. Iar noi ne obişnuisem cu statutul de furnizori de hrană, toleraţi cât să ne lase să îl mângâiem câteva minute.

Numai că de data asta, Max a intrat impetuos în casă şi nu a vrut mâncare. A inspectat toate camerele, cu o anumită neliniște. Abia după jumătate de ora de cercetări prin camere şi colţişoare a hotarât el că se poate relaxa şi se poate tolăni pe jos. Dar nici aşa nu era chiar 100% liniştit. Deschidea ochii la zgomotul cel mai mic, dar necunoscut pentru el. Până la urmă, Moş Ene al căţeilor i-a blegit privirea şi i-a pus botul pe duşumea.

Şi, uite aşa, Max a dormit la noi astă-noapte, nu a facut pipi în casă (cel puţin nu am descoperit până acum), nu a lătrat în miez de noapte, iar dimineaţă a ieşit, fără să îi solicit, afară pe hol.