Dandy versus asasin

Într-un interviu în The Guardian, Roger Moore, unul din seniorii rolului James Bond face o remarcă nostalgică: "Eu aveam lipici la femei. Daniel Craig este un asasin".
Asta cu o zi înainte de lansarea celui de-al doilea film cu “Bond. James Bond”, în care Daniel Craig este cel mai frumos, mai dotat și mai deștept dintre spioni.

"Quantum of Solace" e a doua dovadă de ruptură cu imaginea lui 007 simpatic, iubăreț dar cu capul pe umeri. Model întruchipat la un moment dat de Roger Moore, în anii aceia, nu mai e pe gustul nevoii de mit hiper-tehnologizat contemporan.

În Casino Royale, de exemplu, Bond câștigă un joc de poker cu niște interlopi babani jucând milioane de dolari, bani publici, doar pentru a-l prine pe un nene rău. Asta după ce e otrăvit, dar scapă pentru că îşi face singur o injecție în piept, dacă nu mă înșel, și apoi își aplică electroșocuri ca să își repună în funcționare inima lui de asasin.
Mă rog, se îndrăgostește puțin de o tipă, care il trage oarecum pe sfoară, dar el se prinde. In final, James îl găsește pe grangurul ultim, și îi bagă un glonț în picior.

Unde sunt vremurile romantice al lui Bond Moore, când spionul era chiar un pic naiv, cu umor cîteodată, chiar dacă era și el dotat cu ultima tehnologie a anilor 70-80 (vezi mini-aparatul de fotografiat, cu film, cu care putea copia documente sensibile:)? O tușă groasă de spirit dandy, playboy, îl făcea pe James Bond al anilor 70-80, să fie mai uman si mai apropiat de desenele animate pentru oameni mari.

Acum, tot desene animate pentru oameni mari e filmul, dar totul e mai exact, mai controlat, mai science-based, cum ar zice seful lui Bond de la birou.

Însă și timpurile erau altfel pe vremea lui Roger. Lumea era cuprinsă de efervescența revoluției sexuale (si post revolutionare) și a tandreții oarecum gratuite.

Până și titlurile filmelor erau altfel. De la simplul „Live and Let Die”, sau interpretabilul „Octopussy”, unde Bond era Moore.Roger Moore, Craig vine in filme cu titluri flamboiante: „Casino Royale” dar mai ales “Quantum of Solace”.

Nu e nici bine, nici rău. Numai că dacă Moore era un playboy care mai și asasina, acum Craig e un asasin care mai și playboy-ește.

Max, așa cum l-am cunoscut

2 zile, Max, cățelul taciturn nu a mai venit pe la noi. Deja ne faceam griji. Unde o fi? Oare gestul lui de a veni așa, dintr-o dată, să doarmă la noi nu a însemnat cumva că era bolnav și pe moarte și că a venit să își ia in felul lui misterios și câinesc rămas bun?
Sau, oricum, nu cumva a "mirosit" el, cu simțurile lui super-ascuțite, că o să i se întâmple ceva nasol, că îl iau hingerii, că îl va prigoni populaţia din Pantelimon, samd. Aveam numai gânduri gri spre negru.

Dar iată, aseară, Max a revenit la noi. A intrat în bucătărie, a halit nişte jumări, sa lăsat nițel mângâiat, s-a lins pe bot şi s-a cărat. Nu a mai avut chef de somn, si pentru că, am impresia, era mai cald afară.

Noi ne-am bucurat, nu zic, că Max a revenit. Dar ne-am gândit: Max a redevenit Max.

Un mod alternativ de a privi oamenii

(sau Despre construcţia ARTIFICIALĂ a spiritului, zic şi io!)

Binele şi coerenţa nu sunt de la sine înţelese. Numai dacă nu ai o minimă experienţă de viaţă nu ştii că A DA fără interes nu este o atitudine tocmai nativă a omului. Native sunt egoismul, orgoliul, dorinţa de a primi, instinctul de auto-conservare, frica, teama de ridicol, comoditatatea, pasarea responsabilităţii. Iar fructele acestor porniri le vedem zilnic: vedetele sunt scandalagii, patimaşii, coloraţii, evidenţii, gălăgioşii, băgăcioşii. Cei care nu creeaza probleme, care STAU LA LOCUL LOR, sunt consideraţi îndeobşte oameni fără conflicte interioare, fără angoase sau căutari. Ei sunt blegii, fraierii. Daca nu creezi probleme înseamnă ca nu îţi pui probleme. Daca nu exhibi înseamnă ca nu ai nimic înăuntru.

Actele de renuntare la sine, de toleranţă, dar şi cele de susţinere neclintită şi netemătoare a unei convingeri presupun un efort de cele mai multe ori dureros de a urni calul nărăvaş al aplecărilor patimaşe. Un efort de refuza să acţionezi mecanic, în tiparul propriilor prejudecăţi şi frustrări. De a nu cadea în ispita EU SUNT BURICUL PAMINTULUI dar nici în cea a auto-devalorizarii: CE CRED EU NU CONTEAZĂ. Un efort masiv, aparent fara sens şi eficienţă imediată, de a păstra măsura lucrurilor şi de a reacţiona just.

Odată ce vezi lucrurile aşa nu mai poţi fi uşuratic, nu te mai arunci fără motiv, nu te mai retragi fără luptă şi traieşti într-o veghe permanentă, mai mult sau mai puţin senină. Cumplit mesteşug de a găsi locul geometric în care, fără a renunţa la actiune, să nu devii agresiv nici cu ceilalţi dar nici cu tine însuţi!

Nu mai ai vreme sa fii interesant pentru că trebuie să măsori tot timpul cu rigle şi compasuri pe a căror acurateţe nu te poţi niciodată baza în întregime.

Însă abia pe urmă vine partea cea mai grea: pornind de la măsurătorile făcute cu instrumente boante trebuie sa acţionezi neapărat. Până gaseşti o soluţie, greşeşti, devii nesigur, vulnerabil, fraier.

Ai nevoie sa îţi economisesti energia. Nu mai ai timp de vedetisme, de prejudecăţi şi reţete prefabricate de realizare personală.

Devii cuminte şi umil, tăcut şi, pentru mulţi, neinteresant. Dar viu.

Criza financiară - o solutie personal-extremistă

Băncilor le ţâţâie depozitele şi lichidităţile, bursele se bonsumflă zilnic cu câte 5-10 la sută, guvernele fac injecţii de capital-penicilină în sisteme economice financiare bazate pe cifre şi calcule complicate, dar mânate de lăcomie, teamă, suspiciune, egoism.

Specialiştii sunt de părere că s-a ajuns aici pentru că o proporţie mult prea mare din fondurile vehiculate prin lume sunt speculative sau nu au un corespondent in economia reală.

Cu alte cuvinte atunci cînd se face o speculaţie de 1 milion de dolari si se scoate profit de 100 de mii intr-o zi, asta nu înseamnă că în economie apar automat mai mulţi morcovi, cartofi, şuruburi, case, calculatoare, bunuri, servicii, etc, samd. Cum ar veni, aia 100 de mii de euro există dar nu au acoperire. Sau mai simplu, pe înţelesul meu, avem prea mulţi bani şi prea puţine produse.

N-o să fac analize despre cum s-a ajuns aici. Pentru că nu pot, în primul rând, că mi-ar place să spun chestii deştepte despre Wall Street, şi în al doilea rând, nu vreau.

Dar care e soluţia? Un meseriaş zicea în The Economist, cred, că acuma băncile din City-ul londonez n-or să se mai arunce la produse financiare complicate, concepute de, cum le spunea Băsescu, baieţii deştepti cu studii la Harvard. Or să dea, măcar o perioadă bună de acum în colo credite pe bune, cu riscuri foarte mici de neplată.

Pe de altă parte, unii spun că gata cu paradigma capitalismului în care statul stă şi se uita ca prostul cum niste harvardisti îşi fac de cap cu ipotecile americanilor. E desuetă, dusă. Şi trebe altceva. Un hibrid între economie de piaţă şi reglementare etatistă. Cam ca la chinezi îmi suna mie.

Ce e bun şi concret, a mon avi, e că acuma relitatea ne dă, nouă, ăstora bogaţi, CEO's, acţionari şi bancheri mili[(ard) sau(on)]ari peste bot, că nu poţi vinde nimic chiar non-stop. Si scump.

Dar noi, ăştia de middle-class, sau mai jos, ce facem?

Există soluţii.

Una, ne întoarcem la radacini, dacă situaţiunea se împute groaznic. Ne luăm o casă în provincie sau chiar la ţară, ne apucăm de agricultură, că papa e pe primul loc, silvicultura, că ne trebe oxigen şi lemne de foc la iarnă, de meşteşugăreală, mici afaceri, ne apucăm să predăm la şcoala, că salariiile sunt bune acuma, etc.

Sau, a doua soluţie, ne apucăm de furat de la cei care se întorc în mod constructiv la rădăcini.

Max

E un câine maidanez, simpatic, misterios, taciturn şi greu de convins cu tandreturi. Îşi face veacul pe lângă bloc, alături de alte potăi draguţe. Are un cercel galben în ureche, semn că autorităţile ştiu de el şi că e vaccinat, dacă nu şi sterilizat.

Nu are nici o ezitare în a se urca în lift ca să ajunga la uşa noastra pentru a-şi primi tainul de cârnaţi, muşchiuleț, eventual cremvurşti, chiar dacă la specialitatea din urmă mai strâmbă din nas şi nu o înfulecă decît dacă are cu adevărat foamea în gât.

Până aseară, timp de câteva luni, prietenia noastră dura numai până la uşă. Deşi a fost invitat în nenumărate rânduri să intre în casă, "Hai Max, cuţu cuţu", misteriosul Max a refuzat să dea curs invitaţiilor noastre. Cel mult intra cu labele din faţă peste pragul casei, privind întrebător: "Dai mâncarea aia sau nu?" Nici la mângâiat nu prea stătea. Sau dacă stătea, nu părea să îi facă prea multă plăcere. Era ca un compromis pe care îl făcea ca să primeasca papa.

Aseară a venit din nou la uşă. Să mai primească ceva de mâncare, credeam noi, în virtutea istoricului relaţiei noastre. Când ne vedea, de obicei, pavlovian, începea să se lingă pe bot. Iar noi ne obişnuisem cu statutul de furnizori de hrană, toleraţi cât să ne lase să îl mângâiem câteva minute.

Numai că de data asta, Max a intrat impetuos în casă şi nu a vrut mâncare. A inspectat toate camerele, cu o anumită neliniște. Abia după jumătate de ora de cercetări prin camere şi colţişoare a hotarât el că se poate relaxa şi se poate tolăni pe jos. Dar nici aşa nu era chiar 100% liniştit. Deschidea ochii la zgomotul cel mai mic, dar necunoscut pentru el. Până la urmă, Moş Ene al căţeilor i-a blegit privirea şi i-a pus botul pe duşumea.

Şi, uite aşa, Max a dormit la noi astă-noapte, nu a facut pipi în casă (cel puţin nu am descoperit până acum), nu a lătrat în miez de noapte, iar dimineaţă a ieşit, fără să îi solicit, afară pe hol.

Povesti adevărate afişate la şcoala din Cluj

Povestea ciorchinului aromat

(Pilda 1 - Nemultumitului i se va lua darul)

Povestea unei prune

(Pilda 2 - Ai grija ce iti doresti)

Scrippie Ză Kid Courtesy

Generozitate fără saci în căruţă

Când eram mai mici, unii dintre noi promiteau că, de exemplu, dacă părinţii ne lasă să mergem la joacă fără să ne mai facem temele, vom fi cuminţi şi la întoarcere ne vom îndeplini sarcinile şcolare fără să crâcnim, fară să cerşim ajutor. Ce mai, că vom fi nişte îngeraşi.

În alte cazuri, în gând, de multe ori, ne promiteam că dacă nu o să facem amigdalită, al cărui tratament cu injecţii dădea o perspectivă sumbră asupra numarului de orificii aplicate pe fese, nu o să mai ieşim din cuvântul părinţilor.

Numai că, imediat ce beleaua trecea, sau obţineam ceea ce doream, reveneam, natural şi fără mustrări de conştiinţă, la vechile metehne. Nu eram chiar aşa de cuminţi cum ne făgăduiam în condiţii de febră 39 de grade. Veneam acasă după joacă şi voiam să dormim, ne faceam că nu ştim să rezolvăm problemele grele de aritmetică sau pur şi simplu, nu puteam memora poezia despre cât de bine e să te speli dimineaţa cu săpun şi apă rece, ca să devenii vioi cât zece.

Un mecanism asemănător funcţionează în minţile jucătorilor la loto. Astăzi, "generoasa" companie de stat flutură câştigul de câteva milioane de euro pe la nasul naivilor, aşa cum face macelarul din reclama cu Matache, cu cârnaţii, pe la nasul clientului.

Mai mult, postul Realitatea TV face publice "promisiunile" celor care joacă să prindă marele pot. Difuzează pe post fanteziile pe care le cloceşte orice jucator care îşi ia o variantă simplă 6/49. Dominanta este că, toţi cei citaţi, spun că în cazul în care dacă vor câştiga banii, îi vor DA, după familie şi călătorii, pentru ajutorarea bătrânilor, a copiilor săraci sau bolnavi, sau altor cauze înălţătoare.

Îmi permit să privesc cu neîncredere pe cei care arată cât de generoşi sunt cu o grămadă de bani pe care nu o au. Pentru că în cazul în care chiar li s-ar întâmpla norocul, nu ştiu de ce, sunt aproape sigur că ar face cu totul altceva. După ce ar primi banii, ar uita imediat promisiunea că vor fi cuminti. Mai ales că vor fi asaltaţi, înainte să îşi arate ei înşişi dărnicia, de familie şi mulţi prieteni noi, care se vor afla subit în mare nevoie de bani. Dintr-odată, noi şi surprinzătoare capitole de cheltuieli se vor dezvălui copleşitor.

Dacă auzeam pe unul care să spună că după ce va câştiga 4 milioane de euro la loto va deveni dintr-o dată mai suspicios, mai strâns la buzunar, un rezervor nesecat de scuze pentru a nu da bani în stânga şi dreapta, dar în schimb îşi va satisface orice frustrare care poate fi rezolvată cu bani , as fi spus "iată un om echilibrat".

P.S. Apropo, eu, dacă aş câştiga 4 milioane de euro, i-aş da pentru susţinerea promovării păcii în lume, combaterea încălzirii globale şi oprirea sacrificării focilor în Canada. :P