De muzică. De Poveste

Negru pe speranţă

S-a dat din nou atacul la conductele Oil Terminal Constanţa. Locul de unde se pare ca sugea o capusa petroliera, o retea organizata de hoti de carburant,s-a stricat.Tone de păcură s-au scurs pe o stradă, Th. Speranţia. Ce nume sugestiv, Speranţa! Se pare că hoţii de motorină nu au fost chiar atenţi. De data asta li rupt ştuţul bine infipt. Păcura de pe stradă s-a dus în canalizare, frumuşel, spre mare. Cu aşa hoţi nepricepuţi, la vară nu ne mai trebuie ulei de soare. Vom ieşi din Marea Neagra deja unşi şi înegriţi de păcură, cum s-a mai întâmplat.

Dar furtul acesta nu e decât un ultim episod dintr-un serial lung de tot: furturi de cale ferată sau de cabluri de înalta tensiune, furturi de marcaje de pe străzi şi autostradă, furturi cu camionul, cu trenul(vezi celebrul caz de la Paşcani. Exemplele sunt multiple.

Furtul mare şi mic e la ordinea zilei. Se fură greutăţi de la lifturi, porumb de pe tarla, se fură cablu TV, se fură ciment la construcţii (să le vedem la cutremur..), se fură voturi, se fură practic căciula celuilalt şi pe cea proprie.

Familiile, firmele, asociaţiile de locatari, organizaţiile se baricadează speriate cu yale, lanţuri, antiviruşi, sisteme de securitate, interfoane, alarme, lanţuri. Hoţii au însă şperacle din ce în ce mai bune, sunt din ce în ce mai organizaţi şi mai inventivi, şi cu ştuţuri sus-plasate.

Numai că atunci când a ştuţul se strică, păcura neagră, urât mirositoare şi uleioasă a furtului generalizat se revarsă, ca la Constanţa.

Şi tot ca la Constanţa, prima stradă poluată este Speranţa.

Simplu

Învăţătoarea Cristina Anghel nu e sinucigaşă. A intrat în greva foamei în urmă cu 70 de zile şi azi a decis să nu mai continue. Nu pentru că nu mai crede în idee. Medicii i-au mai dat o săptămână de viaţă daca nu se opreşte. Or, Cristina Anghel nu e singură pe lumea asta. Are familie, are prieteni, are colegi cărora le-a dedicat aceast extraordinar gest de forţă.
Unii ar cataloga-o pe Cristina drept patologic încăpăţânată, zbanghie rău. Unii i-au mai şi spus-o. Sunt doar cei care nu au înţeles nimic din toată povestea.
Cristina Anghel a făcut un gest unic. Mai ales intr-o societate in care e clar ca spiritul comunitar e in agonie. Nici o asteptare realista de acolo...Cine a încercat să se abţină de la mâncare, măcar după 6 seara, ar putea, cu puţină imaginaţie, să îşi dea seama ce înseamnă 70 de zile fără hrană…Mai ales că nu a făcut-o pentru siluetă sau pentru sănătate.
Învăţătoarea, deşi recunoaşte că la început nu s-a gândit neapărat la asta, ci a inceput, ca românul, pentru interesul propriu şi îngust, a ajuns să facă greva foamei pentru ca o lege, adoptată de parlament şi promulgată de preşedinte, să fie aplicată. Pentru un principiu fundamental,de bun simt.
Protestul Cristinei Anghel, terminat fără moarte de om, e un model de canalizare a unei nemulţumiri enorme, dezordonate, a unei intregi societati, către un principiu de bun simţ: o lege adoptată trebuie aplicată. Pur şi simplu.
Restul sunt detalii mici, si la propriu si la figurat.

O dilemă

Nu ştiu ce să fiu. Să fiu tradiţionalist atunci când mă gândesc la modelul de familie: cu mamă, tată, căsătoriţi, cu copii? Să cred sau nu că acolo e de fapt răspunsul pentru căutările oamenilor şi nevoia lor de stabilitate şi perspectivă?

Sau să fiu în linie cu actualitatea, cu un model de familie atât de nuanţat? Familiile monoparentale, sau cele în care apare un părinte vitreg, sunt tot mai numeroase, aici şi aiurea. Să cred sau nu că oamenii par să găsească tot mai greu căi de a construi şi consolida o relaţie, chiar dacă de pe urma ei au rezultat mai ales copii, dar şi sentimente, experienţe, amintiri, credite...? În lume, familiile monoparentale au ajuns să însemne cam un sfert din total. Un sfert din oamenii acestei planete sunt sau nu vulnerabili la însingurare, la lipsa căldurii unui unui cămin (tradiţional?!)?Milioane de copii simt sau nu lipsa unui părinte, infinit mai intens decât noi, adulţii înţelepţi, putem înţelege?

Dar totuşi, asta e lumea. Societatea ne sedează, ne irită, ne sparge în bucăţele, ne oferă pe cât de iluzorii bucurii, pe atât de reale dureri. Oare un sfert din oamenii acestei lumi, adulţi şi copii, nu au la îndemână, pentru a împărtăşi bucurii şi pentru a alina dureri, leacul fundamental(oare tradiţional), al familiei: tandreţea unei comuniuni? Sau mai mulţi?

Mai e valabilă oare imaginea unei familii "tradiţionale", sau e doar un alt un mit dezgropat, bun de publicitate la credite şi asigurări ?

Week-end

(A şaptea zi nu se va sfârşi.
Vinul, şi cântul, şi prietenii.
Tu...
Laude suntem, într-un acatist
Încrustat cu daltă de aur
De un iscusit alchimist.

Carafele pline de vin şi de seve
S-au revărsat.
Si am văzut in asta un semn.
Aşa cum, sub stele, un acatist
Te-aduce,- o secunda, aproape
De visul lui Christ


Cântul, de sus şi de jos,
Cântă şi-acum,
Din ziduri vechi şi uşi răsturnate.
Ca o litanie de acatist
Cu harfe şi murmur.
Leac pentru sufletul trist.

Prietenii, toţi, fiecare
Prietenii sunt.
Stau încă la masa cea alba.
Rămasă curată, ca un acatist
Deschis in faţa icoanei pictate
De sfântul artist.)

Dar tu, tu eşti şi vei fi
Prilej de rugăciune
În nopţile cu somn alungat
De focul din piept. Ca un acatist
Citit în cămara secretă,
Săpată în ametist.

„Violenţa - bastardul pasivităţii”

Uciderea unui elev la Craiova este doar un ultim episod dramatic al unei maladii ce pare să afecteze o întreagă generaţie: violenţa şcolară.
Cifrele seci spun că 70% dintre elevii români merg la ore cu teamă faţă de actele de huliganism. România se află pe un neonorant loc 2 într-un clasament mondial al actelor de violenţă raportate de profesori în timpul orelor.
Specialişti care să găsească explicaţii sunt destui: nu sunt psihologi şcolari, violenţa mass-media creează modele pe măsură, sistemul corecţional e practic inexistent, profesorii sunt demotivaţi, părinţii sunt confuzi.
Peste toate aceste piese ale unui pervers joc de domino tronează maiestuos pasivitatea comunităţii. O morbidă lipsa de atitudine generală seamănă vraişte în minţile şi sufletele copiilor şi adolescenţilor.
Trebuie, şi în acest caz, să moară cineva, să curgă sânge, pentru ca celor în drept să li se excite neuronul.
Am ajuns să vedem pichete de copii la sediile poliţiei, insranţelor de judecată din Craiova. Copiii cer, maturizaţi înainte de vreme, implicare fermă a autorităţilor pentru combaterea huliganismului şi criminalităţii în şcoală, cer un sistem coerent de reeducare şi reintegrare.
Sunt sigur că nu vor striga „ieşiţi afară jigodii ordinare”.Vor cere doar ca vieţile lor să fie protejate de un stat care, atunci când ia, ia, iar când spune că oferă, doar spune.

Miuţa generalizată

Teoria formei fără fond se aplică perfect fotbalului românesc. Avem campionat, avem suporteri, avem cluburi, avem televiziuni de sport specializate în secţionare firului în pai’şpe. Toate ar fi bune şi frumoase dacă am avea şi performanţe. Dar nu avem.
Bietul suporter de fotbal nu mai ştie să se bucure de un rezultat, aşa cum mulţi jucători au uitat că fotbalul se joacă în primul rând din pasiune. Aşa că suporterul se enervează, se agită pentru orice ar părea că îi aduce o bucurie cât de mică.
Echipa României a plecat la Paris să facă un meci mare... Zarva din jurul naţionalei, incluzând contestaţiile la adresa selecţionerului Lucescu Jr., nu e decât o prelungire vicioasă a micimilor pe care le vedem săptămână de săptămână în fotbalul intern. Antrenorii sunt schimbaţi într-un tontoroi nevrotic. Poveştile de club de noapte cu jucători sunt sigurele isprăvi cu care jurnaliştii mai pot face audienţă.
Miuţa de maidan se desfăşoară acum la lumina nocturnelor şi a platourilor de televiziune. Patroni şi impresari balcanici trag sforile în mod feudal, în afara gazonului. Rezultatul, fotbalul românesc primeşte gol după gol la vinclu iar păianjenul cusut la un moment dat de „generaţia de aur” este acum deşirat.
Toate frustrările suporterului român se revarsă, de exemplu, asupra unui „nemernic” de arbitru polonez sau portughez.
Refuzăm să vedem că noi batem hapucul iar alţii bat jabulani.