Pizza la bar

Boxele ţipă asurzitor. Sunetele de frecvenţă înaltă îmi zdrelesc, ca o picătură chinezească, timpanul urechii stângi. Drepta e mai protejată pentru că e lângă perete. Dar tot la ananghie e.

În spate, aproape de scaun, woofer-ul, dar şi el la maxim, îmi pune viscerele să joace un fin tontoroi în cavitatăţile toracică, respectiv abdominală.

Luminile s-au stins iar ospatarul care ne-a spus cînd mi-a adus berile şi pizza "să va fi de bine! Ăăăăă, pardon. Pofta bună", mi-a aprins o lumânare puternic mirositoare exact sub nas, pe masă.

Pe bar, o dansatoare plictisită face strict schemele din fişa postului: mişcă unduitor din fund, întoarce brusc, din timp în timp, capul, pentru acel efect de păr în vânt. Cu mâna stangă întinsă în sus atinge tavanul barului, de parca l-ar ţine să nu cadă. Cu dreapta îşi aranjează din când în când echipamentul cu două numere mai mici, parcă. Acesta, strâns fiind pe corp, tinde să părăsească locurile trupului care, în localurile de medie-pierzanie , trebuie sa rămână acoperite.

O muzică ce repetă aceeaşi temă melodică şi ritmică de vreo cinci minute pare să nu se mai termine niciodată.

DJ-ul, un individ dubios cu tenul foarte gras şi de un roşu bolnăvicios, stă şi fumează la bar, privind cu ochi de şobolan, parcă pe sub fustă, asta daca ea ar avea fustă, că n-are, dansatoarea.

La intervale de timp alese de el, aleatoar, DJ-ul, care între noi fie spus, pare să savureze muzica respectivă cu tot neuronul lui, vine la pupitru, se bâţâie puţin, dă muzica mai tare şi se duce iar la bar. E urmat în acest dute-vino de o tînără ale cărei faţă, piept şi şold nu spun nimic.

Însă tocmai acest arbitrar al momentului când muzica va fi dată , din nou!, un pic mai tare, si insecuritatea pe care mi-o dau gusturile muzicale ale DJ-ului, îmi declanşează cîte un frison, pe ici pe colo, şi ma îndepărtează periculos de principiul "la masă, când mănânci, trebuie să fii liniştit".

Într-un final, după o succesiune de momente arbitrare şi culisări ale DJ-ului, bar- pupitru, nu îmi mai aud nici molfăitul propriu, de pizza, nici vocea interioară.

Îl chem pe ospatar şi îi spun cu voce tare: "Nota!".

El se dă cu urechea mai aproape, semn ca n-a auzit sau nu a înţeles.

"Nota te roog!!".

Dă din cap, că tot nu a auzit.

Ma ridic puţin de la masă, pe semi-vine, că scaunul nu poate fi dat de tot în spate, din cauza woofer-ului şi urlu din toţi rărunchii:

"Notaaaa te roooooog!!!!!!".

No way, Jose!

Inca una de politica si gata. Promit!

Mai zice câte unul, cu seriozitate, privind peste ochelari, savant: "Fac politica de 19 ani." . O afirmatie menita sa ne faca pe noi, blambecii, cumva, sa ne plecam in fata experientei lui vaste, chiar daca respectivul nu prea s-a iţit cu vreo calitate, acolo, alta decat gura mare si turism prin studiourile de televiziune.

Ce-ar fi daca un manager, care a dus firma in pragul falimentului dupa ani de conducere "luminata", ar veni si s-ar răţoi: "Am fost director ani de zile, ascultati la mine, stiu cum se conduce o afacere? Nu stiti nimic."

As da o para malaiaţă pe expertiza lui? No way, Jose!

Sau sa vina unul cu 5 casatorii si 5 divorturi si sa zica "Stiu totul despre casatorie. Am experienta. Am avut 5 neveste."

L-as asculta ca pe tătuca atunci cind as avea vreo belea matrimoniala? No way, Jose!

Asa si cu Jose. Ma ia de sugaci si imi cere sa il admir si sa il cred ca stie el cum sta treaba pentru simplul motiv "că cât de mult a stat el in politica româneasca". Un exemplu, de altfel, de eficacitate, verticalitate, morala, principialitate si fair-play. O reuşită, ce mai...

No way, Jose!

Chirurgul intreaba tumoarea: care ar fi tratamentul?

Dupa stiri, incepe talk-show-ul.

Se arunca intrebari, se dau raspunsuri. Numai ca raspunsurile vin tocmai de la cei din cauza carora am ajuns sa punem intrebari.

Continua talk-show-ul: "Dom'le, corpul societatii româneasti e cuprins de cancer", zice comentatorul.

Comentatorul, scos din randul vechilor politicieni, face pe desteptul in continuare. Împănează discursul, fără să vrea si fara sa stie, cu frustrare evidenta, ţâfnă, peroraţie. "Vai, vai, ce bolnavă e societatea!!".

Ziaristul pune in continuare intrebări.

E destept jurnalistul. "Mamă ce i-a zis-o", or comenta telespectatorii care au uitat ce aspre si frumoase sunt serile de februarie. In parc, nu la TV.

Ca un chirurg cu mâna sigură, jurnalistul face incizia, cu vorbe meştesugite, tocmai pe bucata de carne, pe care tot el o promovase drept metastaza a societăţii româneşti.

Si uite asa apare o noua medicina.

Intra chirurgul, face incizia, asistenta-i da tumoarea, medicul o baga in corpul bolnavului si pe urma face un interviu cu ea:" De ce credeti ca s-a ajuns la cancer?".

Publicitate vă rog!

Planuri de răzbunare

"- Îmi cumpăr un baston electric şi vin înapoi să-i electrocutez!
- Ba nu, îmi iau un pistol cu aer comprimat şi îi împuşc. Îi curăţ pe toţi. Să fiu al dracului dacă nu!"

"- M-au luat prin surprindere...Cîţi erau? - Cinci-şase.
- Ce le-am facut? Treceam şi eu pe acolo. Au sărit pe mine, să mă sfâşie."

"- Hai ca nu m-am descurcat chiar rău, chit că mi-au rupt rucsacul. Şi şoferii aia treceau aşa cu maşinile, în viteză. Nici măcar nu au încetinit să vadă ce e, poate am nevoie de ajutor. Bă, dar nici unul nu a oprit! Erau chiar să ma calce câţiva, cînd am ieşit pe şosea!

"- Oare unde era magazinul ala de armament. Îmi au un cuţit mai lung şi le tai beregăţile la toţi. Ce priviri sălbatice aveau, zăbăloşii!... Fiare! Nu mă aşteptam la aşa ceva în buricul Bucureştiului.... Băga-mi-aş! Eu vin înapoi şi îi ucid."

Aceste învolburate şi întunecate gânduri îi învârteau ca o morişcă mintea zburătăcită de cumpăna prin care trecuse.

Totul se întâmplase pe neaşteptate.

Mergea liniştit de la serviciu spre staţia de autobuz. Când, la 100 de metri de staţie, o haita de cîini sălbăticiţi de-a dreptul, de foame sau de traiul in apropierea Palatului Parlamentului, au ieşit din boscheţi şi l-au atacat feroce. Nu privise niciodată o fiară în ochi. Acum a avut ocazia sa priveasca mai multe. Si-a dat seama pentru o fracţiune de secundă ca la televizor e altceva. Mai fain.

Le-a băgat rucsacul în faţă. L-au apucat vreo doi cu dinţii. S-a dat in spate pâna aproape în şosea. Ţipa la javrele înnebunite de furie. A încercat şi vorba bună. Câinii pareau însă decişi să îşi bage colţii într-o gambă dacă nu chiar să îl muşte de fund. Încercau să îl înconjoare. Aşa că se intoarse cu spatele la şoseaua vîjâind de maşini în viteză. Intrase doi paşi pe drum, în disperare de cauză. Era pur si simplu asaltat de javre. "Poate sunt si turbate, n-ar fi exclus". Şoferii mânau în continuare, centimetric pe lîngă spatele lui. Nici unul nu oprise. Si-a dorit in momentul acela ca toţi şoferii să facă pană non-stop, timp de un an, în acel loc şi să nu gaseasca nici o vulcanizare.

O baieră de la rucsac s-a rupt. Se mai ţinea de doar de una, in timp ce sălbătăciunile trageau vârtos şi frenetic de rucsac, mârâind înfricoşător. Oricum rucsacul era unul ieftin, primit cadou de la o mătuşă bogată. Voia numai să scape de acolo...

Nici nu îşi dădea seama cum a scos camaşa fara muşcătură sau fară acident. Dar a scos-o!

Acum era in statie, singur, in afara oricărui pericol. Remarcă brusc un maidanez simpatic care il privea cu capul lăsat intr-o parte şi urechile semi-ciulite. Prima reactie, o tresărire. A doua, un zîmbet precaut şi mâna putin încleştată de rucsac.

" -Cuţu, cuţu. Hai bă cuţulică, că tu eşti băiat bun, nu?"

Cuţulache se apropie pâş, pâş, aproape târâit, timid şi dînd din coadă. Începe să lingă mâna întinsă temător, într-un gest ce ar fi fost atît de firesc în urma cu jumătate de oră...

"- Cuţu, cuţu! Cuţu bun?"

Fără giudeţu

Nu as vrea, cinstiti cititori si cititoare, a folosi in sens peiorativ cuvantul primate, bietele si ipoteticele noastre stramoase darwiniene. De aceea, rogu-va, luati termenul ca pe o metafora si cititi acest prim paragraf ca pe un disclaimer.

Aceste daraveli fiind lamurite, sa purcedem cu povestea.

Aflati ca in trenul cu care calatoream linistiti, intr-o caldura insuportabila , de care numai CFR -ul e in stare, atunci cind nu e crivat si scrasnirea dintilor de frig in cupeuri, la Sinaia s-au urcat intr-o seara de 15 Faurar o ceata de primate de Pantelimon.

Si iarasi, domni si domnite, ma rog sa nu credeti ca mi-as pune capul pe butucul gîdelui ca din Pantelimon provin primatele cu pricina. Numai ca, Pantelimonul, stie-se, e tare cunoscut ca un loc unde pârdalnice lucruri se intampla.

Iara primatele cu pricina oameni prosti se cheama ca erau, ca altfel nu le poti spune. Ca vrând sa mearga cu trenul far bilet, prinsi au fost de conductor. Cu care au incercatără unii cu mare dare de gura sa se tocmeasca la o spaga. Dar conductorul, fiind om vârtos nu a picat in ispita. Mai ales ca a vazut cum una din primate incerca sa filmeze cu telefonul mobil momentul spăguirii. Si ce mi ti i-o fript cu amenzi, oi, oi, oi!! De se scarpinau primatele noastre ca urangutanii la ceafa.

Si primatele, fiind oameni tare din prostime, au inceput a se supara si grele cuvinte a folosi spre niste fete cuminti care citeau in compartimente carti scrise de autori americani. Si le faceau intelectuale, si le rusinau iar giupâniţele, mai cu rusine, mai fara, trageau ostentativ perdelele in fata rinjetelor din Pantelimon. Si mai erau suparati ca le arde buzunarul de la amenzi si nu aveau loc pe scaun, batâr ca au platit mai mult.

Si mare greu faceau celorlalti calatori care vrand sa calatoreasca linistiti, taceau si nu infruntau primatele, nici macar cu căutătura.

Si tot asa primatele mare suparare au facut cinstitilor oameni si indragostiti care se pupau de Valentine's Day.

Iar cand drumul pana la capitala s-a ispravit, cu mare taraboi au coborat din tren,de parca se cazneau sa ii supere pe toti calatorii pana la intrarea in lift.

S-atunci, cinstite domnite si domnuti, o sama de invataminte or tras unii dintre noi, cari au vazut toata scarbavnicia. Iara una era ca e rau ca Drepturile Omului nu te lasa macar citeodata, nu sa omori, dar sa dai o mama de bataie buna unor primate, fara giudeţu.