Miturile fondatoare ale protestului la români

Nemulţumirea populară românească are două modele principale, şi câteva secundare, după care se desfăşoară. Ori e cu sicrie şi colaci, ori e cu horă şi dansuri de “Pinguin”. Ori e înmormântare, ori e nuntă, ca în “Mioriţa”.
Mai urmează ca sindicaliştii, termen care a devenit sinonim cu nemulţumirea, să vină în portbagajul autocarelor cu fântâni şi holde de grâu pe care să le otrăvească şi, respectiv, să le dea foc în faţa guvernului pentru ca tabloul să se plieze pe miturile fondatoare.
O construcţie civică românească, pentru a deveni eficientă, trebuie să fie cam ca legenda meşterului Manole: trebuie să moară cineva, eventual copii ca la maternitatea Giuleşti, să curgă sânge, să moară mama. În lipsa acestor condiţii extreme, apărem la televizor, pe stradă, în parlament, precum Toma Alimoş, cu maţele totdeauna pe afară, proclamând suferinţa şi vitejia.
Nemulţumirea ne-a impregnat prea mult viaţa cotidiană. Protestele nu pot avea relief şi explozie demne de luat în seamă. Când mii de oameni, cu interese legitime poate, sunt folosiţi pe post de figuranţi pentru o campanie TV, ce impact să ai în ochii românilor care trăiesc tensiunea momentului cu mâna pe telecomandă?
Protestul la români e tragi-comic, discursul este fatalist-ridicol, cere sânge, triumfalist, cam ca în Mioriţa, Meşterul Manole şi Toma Alimoş.