Pumnul lui Schumi

Bicepşii încordaţi pe trecerea de pietoni, excesul de salivă proiectat pe creştetul colegilor de şosea, capul în gură aplicat în blocajele de trafic au intrat în atenţia parlamentarilor. Aceştia cred că e nevoie de măsuri mai drastice pentru a limita actele de violenţă rutieră la care asistăm de o vreme încoace.
Când acţiunile oamenilor pornesc din glandă, numai frica mai poate păstra capetele nesparte.
Printre pedepsele pe care parlamentarii se gândesc să le introducă în proiectul de lege împotriva şoferilor nervoşi este şi cea cu închisoarea de până la 5 ani, în funcţie de gravitatea faptei.
Scuza ce revine obsedant atunci când se discută despre cauza violenţei în trafic este starea proastă a drumurilor. Asta ne enervează atât de mult că ne dăm jos şi îl pocnim pe primul coleg de şosea sau pe pietonul care ni s-a aşesat în calea devenirii noastre de Schumacher.
Întotdeauna explicaţia este exterioară. Noi, nervoşii, violenţii, înjurătorii, scuipătorii am fi nişte îngeri dacă am trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi.
Dar cum asta nu se întâmplă, suntem degrabă apucătoru’ de bâtă de baseball sau de gâtul semenului şi aşa vom face până când vom trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi, cu oameni perfecţi. Sau până când aceste fapte ne vor conduce la pârnaie.

Miturile fondatoare ale protestului la români

Nemulţumirea populară românească are două modele principale, şi câteva secundare, după care se desfăşoară. Ori e cu sicrie şi colaci, ori e cu horă şi dansuri de “Pinguin”. Ori e înmormântare, ori e nuntă, ca în “Mioriţa”.
Mai urmează ca sindicaliştii, termen care a devenit sinonim cu nemulţumirea, să vină în portbagajul autocarelor cu fântâni şi holde de grâu pe care să le otrăvească şi, respectiv, să le dea foc în faţa guvernului pentru ca tabloul să se plieze pe miturile fondatoare.
O construcţie civică românească, pentru a deveni eficientă, trebuie să fie cam ca legenda meşterului Manole: trebuie să moară cineva, eventual copii ca la maternitatea Giuleşti, să curgă sânge, să moară mama. În lipsa acestor condiţii extreme, apărem la televizor, pe stradă, în parlament, precum Toma Alimoş, cu maţele totdeauna pe afară, proclamând suferinţa şi vitejia.
Nemulţumirea ne-a impregnat prea mult viaţa cotidiană. Protestele nu pot avea relief şi explozie demne de luat în seamă. Când mii de oameni, cu interese legitime poate, sunt folosiţi pe post de figuranţi pentru o campanie TV, ce impact să ai în ochii românilor care trăiesc tensiunea momentului cu mâna pe telecomandă?
Protestul la români e tragi-comic, discursul este fatalist-ridicol, cere sânge, triumfalist, cam ca în Mioriţa, Meşterul Manole şi Toma Alimoş.

Imi placi in doua ipostaze

Imi placi in doua ipostaze, mai ales.

Una e atunci cand esti total dezarmata,
Incapabila sa-ti zagazuiesti frumusetea.
Sau sa clipesti altfel decat cu incetinitorul, parca.

Trupul se reconfigureaza tainic si periculos
Dupa o alte legi ale atractiei universale

Obiectele din jur se alungesc
si arata toate spre tine
precum acul compasului, nordul.
Ce forta trebuie sa ascunzi, cotidian,
sa tii toata puterea asta cuminte, in tine?


Imi mai placi
Cand faci pe interesanta
Vorbesti despre lucruri serioase
te pierzi in detalii
Analizezi, comentezi, polemizezi.
Preocuparea asta te distrage iarasi
de la rutina de parcimonie
cu propria frumusete.

Si iarasi toate arata spre tine
Precum acele compasului, nordul.

Cu alte cuvinte
Imi placi, mai ales,
in doua ipostaze.
In ambele,
demonul pe care ti l-ai desemnat
are alta treaba
decat sa puna odgoane
Pe gingasia ta.