O minunată inutilitate

Într-un colţ al apartamentului meu se află, într-o husă veche, prima mea chitară. E un instrument de serie, ieftin. Între timp, am avut cel puţin 10 chitări mai bune, mai scumpe şi mai frumoase, mai electrice şi mai performante.

Şi acum, prima mea chitară stă liniştită şi aparent neglijată în colţul ei. E ca un bătrân ce nu deranjează dar a cărui lipsă din casă o remarci imediat.

Ultima oară când am ţinut chitara veche în braţe, n-am cântat la ea. Era în continuare dezacordată, cu lacul crăpat, cu o fisură în grif care nu ar rezista unui acordaj după diapazon. (Crăpăturile din lac i se trag din vremea liceului, când mergeam cu colinda, pe geruri, de Crăciun. Ocazii cu care a fost şi masă pentru băuturi consumate în parc, şi sanie de dat la vale pe pârtie, şi altele...)

Prima mea chitară este martora celor mai groaznice tratamente ne-muzicale.

Nici experienţele muzicale nu au fost totdeauna foarte reuşite. Se ştie că primul instrument la care înveţi să cânţi e cam de sacrificiu. Experimentezi pe el toate greşelile posibile, îl traumatizezi, şi la propriu şi la figurat.

În mod aproape miraculos, prima mea chitară e întreagă şi, la nevoie, cu un pic de atenţie la acordare, ar poate scoate sunete armonioase. Dar nu poate fi forţată. Veteranul şi-a făcut o dată datoria. Oricum, pentru cântat am altă chitară, mai făţoasă, mai tânără.

Prima mea chitară e doar pentru iubit…