Băiatul care se juca cu toți copiii

Se juca toată ziua.

Dacă ceilalţi copii mai mergeau acasă să mănânce, chemaţi mai mult sau mai puțin autoritar de mămicile lor, el nu. El era acolo cu copiii care mâncaseră deja şi îşi făcuseră mare parte din temele pentru vacanță.

Şi pe el îl chema mama lui la mâncare, sau să mai scrie la teme, dar întotdeauna era ceva mai interesant de făcut la joacă. Cel mai adesea ajungea tîrziu, pe înserate bine, când stelele cerului de vară nu mai dădeau suficientă lumină ca el să mai poată lucra la colibă. Nu mai avea nici chef nici putere sa mai citească sau sa facă exerciții de aritmetica.

Era complet absorbit de ultimul proiect: un fel de colibă în care să încapă toți prietenii lui. O construcție pe care o făcea din strujenti de porumb, crengi, pamant, sfoară, resturi de la construcții, sârma. Era mare proiectul, avea mulți prieteni.

Prietenii lui veneau in serii la joacă, după ce mâncau, dormeau de-amiază sau mai scriau ceva pentru temele de vacanță. Îl găseau întotdeauna pe băiat în pâlcul de mesteceni unde i se părea lui că ar merge cel mai bine construită coliba si unde deja începuse lucrul.

Fară sa stie,devenise un fel de sef de santier. Se gândea de unde să mai facă rost de crengi, de unde poate fura niște baloți de paie și strujeni, unde ține tatăl lui sîrmă și sfori în atelierul lui. Mai avea nevoie de saci de nylon pentru acoperiș, țoale pe care să le pună pe josc atunci când construcția va fi gata.

Prietenii lui care il mai ajutau la constuctie, nu erau chiar atat de entuziasmați de idee, ar fi vrut să mai meargă și la gârlă la scăldat, sau la furat de căpșuni din curtea primăriei, sau la tras cu praștia în păsări.
Ceva îi ținea totuși acolo, nu era la fel de amuzant să se joace în altă parte. Oricum, daca mai plecau, se intorceau repede inapoi.

Era spre sfârșitul vacanței iar construcția era aproape gata. Forța de muncă fusese destul de greu de controlat: unii din prietenii lui mai fuseseră pe la bunici, in tabere, chiar si el fusese plecat vreo 3 săptămâni, unii erau ținuți la muncile din familie.

Totusi el avusese privilegiul si povara de a fi persoana esențială a proiectului. Uitase că se apropie școala și că era cu multe dintre teme nefăcute și lecturi obligatorii neparcurse.

Pur si simplu nu putea fi obligat să facă altceva decât sa meșterească la coliba lui. Părinții îl obligaseră de câteva ori să stea la birou și să facă 5 problemei și să citească 10 pagini pe zi. Dar îl găseau fie adormit pe masă, fie facând avioane din hârtie, fie fugit pe fereastră la colibă, unde mai gasea cîte ceva de aranjat.

Așa că l-au lăsat in voia lui, chiar daca facea numai 1-2 probleme si citea doar 2 pagini.

Coliba era aproape gata si, din câte se părea, toți prietenii cu care lucrase încăpeau acolo. Deja puseseră țoalele pe jos, aduse de fiecare de pe acasă, aveau și un loc de foc cu gratar unde prăjeau porumb sau ronțăiau morcovi din gradină.

Ultimile zile ale vacanței și le petrecuseră acolo, toată ziua, dar nicioadata toți, adunați la un loc. In continuare unii mai mergeau acasă să manance si sa se mai ocupe de teme. Veneau ceilalți. In serii, cum s-a mai spus.

El rămânea insa tot timpul in colibă cu cîte alta serie de copilași sătui si cu conștiinta împăcată că și-au facut temele.

Le placea la nebunie, aveau un fel de cazemata acum, trageau de acolo cu praștia si cu țoiuri, plecau de acolo la vanatoare sau se ascundeau cind indienii atacau in numar coplesitor.

***
In prima zi de scoala fu intrebat, la fel cu ceilalti colegi:

-Tu ce ai facut in vacanta?
- O colibă pentru toți prietenii mei.
– Foarte frumos. Dar cate carti ai citit?
- Una.
- Una din douăzeci câte trebuia? Dar exerciții, câte ai facut?
- 100.
- 100 din 400 cite trebuia sa faci in vacanta? Treci la loc, nu prea ai fost cuminte, o să vorbesc cu părinții tăi.

Toti ceilalti prieteni si colegi, unii dintre ei chiar colaboratori al proiectul cu coliba, isi cam facusera temele, invatatoarea ii laudase, iar acum râdeau de el de mama focului.

Era singurul din clasa, trimis acum in ultima banca sa faca exercitii, care nu isi facuse temele de vacanță cum trebuie.

Calul Alb

“Calul Alb” e un film pe care si astazi il mai caut, pe unde apuc. Un film indian, nu stiu daca exista in realitate sau daca e doar o poveste. Cert e ca e un film la care, oricat de prost ar fi, muzical, siropos, desen animat m-as uita, macar in momentul ala, ca la un film de referinta.

In urma cu citiva ani buni, la un radio mic dintr-un oras mic, lucram entuziast si fericit, alaturi de o echipa extraordinara de oameni. Pe unii dintre ei ii veti intalni, in cazul in care chiar va intereseaza, la radiouri cu nume din Romania.

Impreuna cu unul dintre colegi am aflat ca in oras exista un bar de strip-tease feminin care de fapt ascunde o buna afacere de prostitutie. Orasul fiind mic, toata lumea stia, chiar si politia locala, asa ca nu era cine stie ce breaking news.

Dar ar fi fost genial un interviu cu una dintre fetele care dansau acolo. Noi facandu-ne ca nu stim de prostitutie ci doar de barul de strip-tease, permis de lege.

Ne-am imbracat cu paltoane lungi, ca niste “baieti rai” si am plecat la local. Era noapte, dăăăă!!

Ne-am asezat pe canapea si am privit femei tinere in bustul gol care dansau in jurul unei bare de inox, pe manele! Imediat a venit alta fata, careia nu ii venise randul la bara, sa ne intrebe ce bem. Am comandat un vin si am privit in continuare.

Specatacolul artistic era jalnic. Ochii fetelor care urcau pe scena stropita cu scrum de tigara si mirosind a bautura varsata pe jos spuneau tot. Inexpresivi, maţi, fara licarire, sticloşi, ucigatori. Dar nu multi dintre cei veniti sa vada fetele acelea erau interesati de forma si culoarea ochilor dansatoarelor.

A venit vinul, pe care, mai tarziu aveam sa vedem, il vom fi platit dublu. Neimportant.

Barbati buhaiti, cu ochi de broscoi, unii membri ai elitei economice a micului burg, sugeau din bauturi scumpe asezate pe mese de lemn ieftine, privind cu metrul de tamplarie la fetele care dansau pe mâzga formata pe scena.

Lumina venea de la câteva neoane galbui care, din fericire, scapasera de mustele by default. Era octombrie-noiembrie, era frig, si afara si inauntru.

La sfarsitul numerelor de dans s-a facut alegerea. Cei mai urati, chelbosi, beţi si mai scump imbracati clienti au facut alegerile si au plecat cu fetele, pe rand, la un hotel din apropiere, probabil sa invete pasii de dans.

Au mai ramas vreodoua dintre fete, care, din motive greu de descifrat, nu prinsesera client cu bani. Asa ca macar sa scoata o bautura energizanta si vodca. Tura se termina dimineata, când vor fi trebuit sa faca curat in bar, sa faca monetarul si sa mananice, toate inghesuite la o masa, le-am vazut!, asa cum fac negrii in filmele cu Isaura.

Cele doua ramase urmau asadar sa se multumeasca cu niste sireaci ca noi, chipesi, tineri, dar lefteri. Ma rog, un ban de energizant si vodca aveam. La limita. Au venit fetele, topless, spre noi, s-au asezat in brate si ne-au cerut de baut. Le-am luat. Au baut jumate din fiecare pahar dintr-o inghititura. Si se uitau, fiecare la al ei posibil client de mâna a doua.

Noi ne uitam la ele.

- Pai?…, intreaba una.

- Pai ce?.. raspunde unul din noi.

Discutia a ramas acolo o vreme.

Una dintre fete a vazut ca nu e rost de nimic cu pleşcarii astia si a plecat. A ramas cealalta, Bianca.

Am intrebat-o de unde e, cati ani are, daca are prieten, cum a ajuns la noi in oras, ce face toata ziua.

N-am mai putut-o opri. Ne-a spus, cu cuvintele ei, dupa ce a mai cerut o vodca, intr-o limba mult sub nivelul varstei ei, daca ar fi mers la scoala, despre parintii ei, despre fratii ei, despre prietenul ei care era plecat undeva in Spania sau Italia. O intrebam lucruri pe care urma sa o intrebam si dupa ce ne va fi dat acceptul sa ii luam un interviu pt radio. Deontologi. Dar ea nu stia.

Am intrebat-o ce muzica ii place. Ne-a raspuns, dar nu mai tin minte exact despre ce era vorba.

- Si filme?…

- Calul Alb, a venit raspunsul prompt. Un film indian pe care l-am vazut cu prietenul meu.

- Despre ce e?

- Despre un print care vine la iubita lui pe un cal alb.

Sau ceva de genul asta. Povestea era plicticoşenie pura. Dar insufletirea cu care Bianca ne-o spunea ne-a castigat respectul. Noi, oameni cu liceul terminat bine, ne uitam unul la altul, absolut fascinati. E suficient, ca si in prezent sa ne spunem doar cuvintele “calul alb”, si nu mai e nevoie de alte completari.

Am realizat ca Bianca, fata aceea simpla, cu bataturi in palma, care statea în ţâţele goale intre noi cu aceeasi stare de spirit de parca s-ar fi plimbat pe Corso, care tremura fin, pana cand colegul i-a dat paltonul, ei bine, Bianca era om. Avea o poveste, avea o poveste de dragoste, reala sau imaginara, who cares, avea o muzica preferata, avea un film preferat, despre care noi, laudarosi cu filmele elitiste pe care le vedeam, habar nu aveam.

Dupa ce am vorbit cu ea peste o ora, am intrebat-o, absolut entuziasmati de ce interviu ar putea iesi, daca nu e de acord sa ni-l dea.

- Cat dureaza, ne intreaba Bianca.

- Cam o ora.

- 600 de mii!

Chiar si acum mai dau, din cand in cand, search pe google: “calul alb +film indian”

Frumusea fizică, ca adicţie

Dacă o să îmi spuneți că frumusețea fizică, mai ales la femei, nu vă atrage, sictir! Spuneţi că nu vă vine să zâmbiți, sau chiar zâmbiți, poate-poate, unei fețe drăgălașe, că nu vă uitați pe furiș, sau de-a dreptul obraznic, la rotunjimi bine proporționate, sau că liniile unduite ale taliilor sau coapselor vă lasă rece? Vă desfid! Sunteți niște ipocriți! Sau, mai puțin grav, încă nu știți să vă trăiți viața!

Oricare ar fi varianta, vă rog, dați click pe X-ul din dreapta sus al browserului. La revedere! Get a life!

Dar dacă recunoașteți dragii mei, dragele mele, că va e foame de frumusețe si de atentia acordata frumuseţii, ehehei, mai veniţi pe-acasă şi vă supun atenției rândurile de mai jos.

De dragul clarității și în defavoarea nuanțelor, voi renunța la micile divagații. Am făcut destule în primele paragrafe. Scuze!

Se ia o fată frumoasă și deșteaptă. Încă din copilărie e în centrul atenției. "vai, vai, cât e de frumoasă, vai, vai, cât e de deșteaptă." Cum am văzut eu o fetiţă frumoasă foc, de maxim 9 ani, in tren, care stătea numai cu oglinjoara în mână, se pieptăna, dădea replici tăioase. Părinţii şi bunicii îi cântau în strună. Şi tot aşa, de la Buzău până la Bucureşti.

Familia, unchii, bunicile, matuşile, prietenii de familie: "vai ce frumoasă, vai ce deşteaptă." Şi nu zic nu, chiar e şi frumoasă şi deşteaptă.

E!, fata asta nu trebuie să facă prea mult să primească atenţia şi pohta şi, pe măsură ce trec anii învaţă din ce în ce mai bine lucrul ăsta. Influenţa şi puterea o leaga automat de frumuseţe. Mă rog, fiind deşteaptă se mai şi cultivă: citeşte, poate cântă, poate pictează, poate face balet.

Ce mai, devine, pe la 16-18 de ani, visul pedofililor cu bun simţ.

În 99 la suta din cazuri, îi cam respinge pe puţoii de aceeaşi vârstă care încă mai vor bicicletă sau se uită, dar mai mult de curiozitate, pe internet, la redtube. Si nici nu spun adevărul, acolo, despre vârsta lor...

Revenind la frumoasă, avem perfecţiunea. Trăsături de zeiţă, trup de..., tot de zeiţă, plus că mai şi ştie să zâmbească şăgalnic sau inteligent. E curtată precum floarea de salcîm în iunie, de albine. Ei cică nu îi pasă şi le dă cu flit.

Dar undeva dragii mei, am o banuiala că, deja fata e "arsă". Adică e deja dependentă de atenţia primită, de puterea de a da cu flit, de haloul ăla de putere în care ea spune "ţigară" şi apar 10 brichete.

Are, poate, şi tot felul de prieteni platonici, babalâci, de treabă totuşi, de bun simţ, care ba îi cumpără ceva, ba ii fac o propunere de modelling sau actorie, sau pur si simplu ii trimit kisses pe Facebook.

Am văzut mai multe femei frumoase cu depresie "finalizată", decât femei, să le spunem, normale aflate in această situaţie. Prin filme, prin realitate, prin poveşti adevărate. N-am dreptate?

Purtând morbul atenţiei primite sistematic, femeia frumoasă e foarte aproape de dezastru, care poate fi sintetizat, că aşa am promis, la două variante.

Fie, până la urmă, se cuplează cu un tip mai grizonat, ca să nu fiu rău şi să îi zic trecut, eventual divorţat, fie îşi găseşte Alesul.

Boon. In prima variantă, e de crezut ca un tip mai matur o vrea pentru inteligenta ei care e peste vârsta fizică. Bull! Da ea aşa crede si se simte bagata in seama. E ştiut, bărbaţii mai in vârstă, dar încă potenţi, pot fi al naibii de posesivi. Fata noastră va ajunge, frumoasă şi deşteaptă,să se depărteze de ciracii ei şi să frecventeze cercuri de prieteni din cu totul altă categorie de vârstă: prietenii bibilicului. Se va îmbrăca cam ca cucoanele alea, poate mai decoltat, că e mai tânără, si, in plus, bibilicul vrea să delimiteze clar cu marginile decolteului teritoriul cucerit. Dar tot ca cucoanele se îmbracă.

Si poate bibilicul îi tranteste si un plod. Devine mama moderna, ca alea pe care le vedem prin revistele glossy. Pentru că e clar, o fata frumoasă şi mai deşteaptă nu ia un bibilic sărac de bărbat. Acesta, in consecinţă, îi poate aranja apariţii în publicaţii.

In adoua varianta, fata găseşte unul apropiat de vârsta ei. Unul mai deosebit dintre cele câteva zeci care îi poartă sâmbetele. Tipul, pipilicul, e fain dar neexperimentat. Gagica e faina dar are o adictie, vrea sa fie in centrul atentiei. Asta inseamna fie isi mai permite cate un flirt nevinovat, fie vrea sa iasa cu prietenele fara el, fie mai face pe nebuna si fiţoasa, pentru ca poate. Pipilicul n-are arta bibilicului. Se pierde, face scene, se nervează şi, până la urmă, ca nu ajungem la patologic, nu mai poate şi o scapă.

Noul beneficiarul va fi un bibilic sau un alt pipilic. Si chestia se reia.

Nu ştiu dacă am fost destul de clar. Vă pup!

Tăcerea bine temperată

Tăcere cu vână. Asta a fost concertul de aseara a lui Leonard Cohen, la Bucureşti.

Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.

Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.

O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.

Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.

Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.

Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.

Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.

La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.

Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.

Gânduri vechi despre o nouă ceremonie. Atunci

Am furat odata o caseta de muzica de la cineva. Recunosc, aveam acest prost obicei, din cand in cand, inexplicabil.

Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.



Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.

Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.

Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.

Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.

Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.

Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.

A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.

O am si acum.