Agale

Am tot timpul din lume
Să reinventez roata.
Până la acel moment de inspirație
Voi continua să merg pe jos.

Îi voi admira pe cei din căruțe
Le voi iubi caii
Le voi urî biciul.
Îi voi urmări cu interesul
Omului ieșit la o plimbare.

Pe tine te-as ruga să îți bagi mințile-n cap
Să nu cumva să crezi ca se mai poate face ceva
Care să îmi schimbe convingerea
Că am, într-adevăr, tot timpul din lume.

Ți-ai face, ne-ai face un bine.
Cu energia astfel economisită
Am putea apela amândoi la mersul pe jos
În pauze, am vizualiza împreună
Pe o bancă sau la o masă
Cum ar arata roata pe care am reinventa-o noi.

Nu știu nimic despre Robin Williams

Un generic al unei emisiuni (cred că Telecinemateca anilor ’80) avea o secvență de câteva secunde în care un actor zâmbea.  Era un zâmbet de o mie de feluri: zâmbet satisfăcut, timid, recunoscător, autoironic, nerăbdător, cald, vulnerabil.

Era o scurtă scenă cu Robin Williams, din nici-măcar-acum-nu-știu-ce-film. Ce fel de om trebuie să fii ca să poți exprima atât de multe cu un zâmbet de 3 secunde? Cum îți merge capul și inima pentru așa o versatilitate a expresiei .

Cred că trebuie să ai, sau să suferi, de fuga de idei. Acea stare a minții în care gândurile îți trec cu nemiluita prin cap. Mintea e permeabilă și sensibilă la orice stimul interior sau exterior. Ți se oferă în fiecare moment opțiuni multiple de acțiune. Multe, prea multe, mereu în schimbare. A naviga eficient pe acest solicitant val de gânduri și emoții te poate transforma într-un geniu. Sau într-un sinucigaș. Nesiguranța, anxietatea pe care Robin Williams spune că le-a resimțit toată viața sunt alimentate, dacă nu create, de această continuă, covârșitoare fugă de idei, de acces la informații preferențiale despre viață . O mană cerească pentru inspirația actorului dar, la rândul ei, o lipsă intimă a omului.

Robin Williams a ajuns la un mal de vivre, în ciuda celebrității, din cauza unei lipse. Ce i-a lipsit? Ce le lipsește acestor oameni care “au de toate” dar care derapează către dependențe, depresie, anxietate. Care este insatisfacția, insuficiența atât de mare a  unui om care a pus măcar un zâmbet, dacă nu și o lacrimă, pe fețele a milioane de oameni? Ce a fost prea puțin pentru Robin? Știu? Nu știu!

Sau poate ceva a fost prea mult? Sunt prea sensibili oamenii aștia, ca un computer care primește prea multe informații, nu le poate procesa pe toate și se blochează? Ce a fost prea mult pentru Robin și i-a blocat/redirecționat/poluat curentul acela intangibil numit dorință de viață? Știu? Nu știu!

Nu știu nimic despre omul Robin Williams. Intuiesc că nu putea fi meschin. Unui om cu atâta umor i se refuză micile patimi. Doar cele mari îl pot atinge. Dar despre el personal nu știu nimic. A judeca gestul său ultim îmi este interzis din acest motiv. 

Știu însă despre actor că putea zâmbi într-o mie de feluri, în câteva secunde, că mă putea face să râd și apoi să plâng într-un inteval de un minut. Adăpostea în el toate extremele umane pe care le strunea cu o grimasă jovială, înfricoșător de convingătoare. 

Atât știu despre Robin Williams și mi-e suficient.