Aceşti oameni nu ne iubesc

În toată discuţia asta ipocrită declanşată de referendum, despre legitimitate, despre lege şi morală, despre principii, democraţie, instituţii, stat de drept, am ajuns la o concluzie. Sper să fie doar una de parcurs. Politcienii de prim rang care ne conduc, pe oricare parte a eşicherului ideologic s-ar afla, nu ne iubesc.

Nu vorbesc despre iubirea aceea sentimentala din filme artistice, din cărţi pentru dame de pension sau chiar din telenovele de la Hollywood. Vorbesc despre iubirea omului de stat căruia nu îi lipseşte cel al şaselea simţ. Acela al legăturii directe cu esenţa unui popor, cu miezul unei comunităţi, cu actualitatea lui. Vorbesc despre acel om de stat, preşedinte, ministru, parlamentar, judecător, înalt funcţionar care înţelege mai mult decât scrie într-o lege, se pricepe şi la altceva decât la chichiţe avocăţeşti şi declaraţii bombastice.

Omul care, chiar cu merţanu, bodyguardul sau cărătorul de mapă lângă el, nu a uitat de umilinţa sănătoasă a realităţii: este doar un ins care s-a născut, va trăi şi va muri. Şi el se defineşte, la fel cu cel mai neînsemnat concetăţean, prin ce face, cum face şi pentru cine face. Că are stilou de 2000 de euro şi face zilnic conferinţe de presă, sunt chestiuni secundare. Omul de stat este doar o persoană cu mult mai multe datorii şi obligaţii decât cetăţeanul simplu. Din acest motiv are privilegii. Drepturile fundamentale, însă, sunt aceleaşi cu ale mele şi ale tale. Mai mult, şi el merge la toaletă, şi lui îi apar bube, şi pe el îl mai doare spatele.

De la omul acesta de stat, societatea preia marile lui calităţi sau marile sale defecte. Un lider, sau un grup de lideri cu viziune, putere şi răbdare va induce în comunitate aceleaşi virtuţi. Un lider adevărat aduce în grupul pe care îl conduce stabilitate, ritm, aspiraţie, curaj, perspectivă. Sunt premisele, sau simptomele, iubirii, în sensul textului de faţă.

Ce avem noi, ce vedem noi, ce simţim noi, această comunitate numită generic România? Ne-am pierdut răbdarea, simţimgreaţă, dispreţ, lehamite, lipsa perspectivei, moartea aspiraţiei, lipsa unui proiect, jocuri politice mici ce atrag resurse enorme, mize politice mari rămase ignorate. Sunt acestea semnele iubirii de popor a oamenilor noştri de stat? Ne-am simţi aşa dacă am fi respectaţi, băgaţi în seamă, motivaţi, protejaţi?

Arătaţi-mi un om sau un popor iubit care se simte îngreţoşat, lehămetit de liderul care îl iubeşte, îl respectă,  îi oferă perspectivă, îl sprijină. Dacă ar exista aşa un ins, sau un popor, i-as spune că e bolnav la cap.