O poveste cu bunica

Exista, la sate, în nordul ţării, un obicei. Dacă găina, de exemplu, nu voia şi nu voia să clocească, gospodina lua o curcă cu instincte materne şi o punea pe ouăle găinii. Şi aşa, se făceau puii.
Bunica mea a făcut altă combinaţie. A luat o curcă şi a pus-o cloşcă peste ouă de gâscă.
Curca şi-a luat rolul în serios. Stătea conştiincioasă pe ouăle colegei de poiată. Şi le învârtea, le bibilea. Rar cobora din cuib să mănânce şi ea ceva sau să bea apă. Pe curcan nici nu îl băga în seamă, oricât şi-ar fi arătat el mărgelele.
La soroc, boboci de gâscă au spart coaja şi se uitau după mama. Mama adoptivă le arăta cum se mănâncă şi cum se merge.
Bunica se minuna mereu: “ce mamă bună e curca asta!”
Timpul a trecut, bobocii au crescut iar noi, nepoţii, întelegeam cu ajutorul bunicii şi al curcii că mamă nu e cine face copilul, mamă e cine îl creşte.
Dar într-o zi, mama-curcă şi copii-boboci au ajuns lângă o băltoacă mare, în care ne mai băgam şi noi, nepoţii, după ploaile de vară.
Bobocii s-au avântat în balta adâncă. Măcăneau fericţi şi înotau de colo, colo. În schimb curca, pasăre neînotătoare, toată se sfărâma pe marginea apei. Fugea dintr-un capăt la altul al bălţii, îşi striga puii, speriată, intra puţin în apă dar se retrăgea îngrozită.
Am chemat-o repede pe bunica, să vadă tărăşenia şi să ajute curca.
Iar bunica a spus, înţelept: “Hehei, sângele apă nu se face”. Ţin minte şi acum.