Agale

Am tot timpul din lume
Să reinventez roata.
Până la acel moment de inspirație
Voi continua să merg pe jos.

Îi voi admira pe cei din căruțe
Le voi iubi caii
Le voi urî biciul.
Îi voi urmări cu interesul
Omului ieșit la o plimbare.

Pe tine te-as ruga să îți bagi mințile-n cap
Să nu cumva să crezi ca se mai poate face ceva
Care să îmi schimbe convingerea
Că am, într-adevăr, tot timpul din lume.

Ți-ai face, ne-ai face un bine.
Cu energia astfel economisită
Am putea apela amândoi la mersul pe jos
În pauze, am vizualiza împreună
Pe o bancă sau la o masă
Cum ar arata roata pe care am reinventa-o noi.

Nu știu nimic despre Robin Williams

Un generic al unei emisiuni (cred că Telecinemateca anilor ’80) avea o secvență de câteva secunde în care un actor zâmbea.  Era un zâmbet de o mie de feluri: zâmbet satisfăcut, timid, recunoscător, autoironic, nerăbdător, cald, vulnerabil.

Era o scurtă scenă cu Robin Williams, din nici-măcar-acum-nu-știu-ce-film. Ce fel de om trebuie să fii ca să poți exprima atât de multe cu un zâmbet de 3 secunde? Cum îți merge capul și inima pentru așa o versatilitate a expresiei .

Cred că trebuie să ai, sau să suferi, de fuga de idei. Acea stare a minții în care gândurile îți trec cu nemiluita prin cap. Mintea e permeabilă și sensibilă la orice stimul interior sau exterior. Ți se oferă în fiecare moment opțiuni multiple de acțiune. Multe, prea multe, mereu în schimbare. A naviga eficient pe acest solicitant val de gânduri și emoții te poate transforma într-un geniu. Sau într-un sinucigaș. Nesiguranța, anxietatea pe care Robin Williams spune că le-a resimțit toată viața sunt alimentate, dacă nu create, de această continuă, covârșitoare fugă de idei, de acces la informații preferențiale despre viață . O mană cerească pentru inspirația actorului dar, la rândul ei, o lipsă intimă a omului.

Robin Williams a ajuns la un mal de vivre, în ciuda celebrității, din cauza unei lipse. Ce i-a lipsit? Ce le lipsește acestor oameni care “au de toate” dar care derapează către dependențe, depresie, anxietate. Care este insatisfacția, insuficiența atât de mare a  unui om care a pus măcar un zâmbet, dacă nu și o lacrimă, pe fețele a milioane de oameni? Ce a fost prea puțin pentru Robin? Știu? Nu știu!

Sau poate ceva a fost prea mult? Sunt prea sensibili oamenii aștia, ca un computer care primește prea multe informații, nu le poate procesa pe toate și se blochează? Ce a fost prea mult pentru Robin și i-a blocat/redirecționat/poluat curentul acela intangibil numit dorință de viață? Știu? Nu știu!

Nu știu nimic despre omul Robin Williams. Intuiesc că nu putea fi meschin. Unui om cu atâta umor i se refuză micile patimi. Doar cele mari îl pot atinge. Dar despre el personal nu știu nimic. A judeca gestul său ultim îmi este interzis din acest motiv. 

Știu însă despre actor că putea zâmbi într-o mie de feluri, în câteva secunde, că mă putea face să râd și apoi să plâng într-un inteval de un minut. Adăpostea în el toate extremele umane pe care le strunea cu o grimasă jovială, înfricoșător de convingătoare. 

Atât știu despre Robin Williams și mi-e suficient.

Marele risc

Pentru miile de oameni care ies în stradă împotriva proiectului minier de la Roşia Montană, si pentru sustinatorii lor temători din balcoane, există un risc mai mare decât acela ca exploatarea, în actuala formă, să se facă.

Am întâlnit în "zilele Roşiei Montane", pe stradă, în convoi, în Piață, oameni care si-au supus CV-ul (pregatire, statut, facultate, master, doctorat, specializare, hiperspecializare, experiența) unui demers mult mai modest: a face, fizic, masa critică pentru o mișcare civică.  Cu tot ridicolul de rigoare, învăţatul, intelectualul, scrobitul, începe să descopere că plămânii şi gâtul nu sunt numai pentru fumat, ci şi pentru urlat, cand e cazul. La el ma voi referi, în special

Parafrazand celebrul dialog al barcagiului cu învăţatul, de data asta înțeleleptul din ambarcațiune pare să vrea sa învete să inoate. Nu se mai multumeste cu a-i taia barcagiului ignorant procente pierdute din viaţă pentru ca nu stie numele constelațiilor, semnificațiile filosofice ale matematicii sau teoria generală a culturii. Invăţatul pare să vrea să pună mâna pe vâsle, să îşi simtă bicepşii.

Învăţatul din "zilele Roşiei Montane" este însă un nepregătit la acest capitol. E pentru prima dată când descoperă că mintea obişnuită cu concepte, manierisme, sisteme şi tehnologii reci poate scorni sloganuri înfierbântate, fără preţiozităţi stilistice. Mâna lui ţine pentru prima oară nu mapa, indicatorul sau laptopul, ci un steag, o pancartă, un pet sau un megafon. Vocea piţigăiată a şoarecului de biblioteca începe să coboare cu un ton-două, pentru a căpăta autoritate fizică, pe româneşte, coaie. "Luptă sau fugi" nu mai e parca doar un concept neuropsihic. E o stare în faţa unui pericol real.

Am văzut în "zilele Roşiei Montane" că învăţatul se străduieşte. Chiar dacă se mai împiedică în propriile orgolii, sau mai uită că oamenii au ieşit în stradă pentru propriile idei, nu pentru platforma lui program, chiar dacă în loc de voce puternică bagă un ţipăt, învăţatul se străduieşte. Printre uscăciunile instinctului, pe care le riscă un învăţat, pare să se înfiripe în "zilele Roşiei Montane" o nouă sevă, primară: e cert ca numai dacă te gândeşti că baţi un pet de trotuar, nu se va auzi zgomot.

Daca vrea sa se audă, în "zilele Roşiei Montane"  învăţatul trebuie să bată petul de trotuar . Să bată acum, pentru acum. Nu pentru un ieri frustrant sau pentru un mâine angoasant. Să bată cu răbdare, de care cam duce lipsă! Să bată în sincron cu încă o mie, chestie cu care nu prea e obişnuit. Să bată petul de trotuarul de aici, petul din mâna proprie. Să bată. Să bată, şi atât. Pentru simplul motiv îi vine natural să facă asta, fără (auto)explicaţii şi (auto)justificări.

Până nu învaţă asta, temeinic, cu bătături, nu va putea distinge între o mişcare sindicală şi una existenţială.

Ei! Marele risc e ca învăţatul din "zilele Roşiei Montane" să nu înveţe până la capăt

Eşecuri şi slăbiciuni

Am redescoperit reacţia interioară de respingere la auzul unor cuvinte precum politică, partide, politicieni. E un simţământ asemănător cu cel pe care îl am în faţa indecenţei de orice fel: de limbaj, de comportament, de atitudine.
„Politica” a devenit, şi în percepţia proprie, o eticheta . „Politica” e o vorbă urâtă, care acoperă mult prea multă impostură, mediocritate, reavoinţă şi prostie.

Este un eşec personal că am ajuns să gândesc aşa. Nici realitatea nu mă ajută, dar e vina mea că nu mai am răbdare nici cu politicienii, nici cu partidele, nici cu promisiunile şi declaraţiile lor.
Cetăţeanul Ardelean nu îşi regăseşte reprezentare în nicio grupare politică fie că se declară ea de dreapta sau de stânga. Nu mai cred în buna lor voinţă. Ăsta e un mare eşec personal.
Ca un om interesat de mersul lucrurilor şi al ideilor actuale, atent cât de cât la viaţa publică, mă aflu în faţa unui paradoxal blocaj. Resping idei care, în sinea lor, sunt utile unei societăţi: politică, partide, politicieni, doctrine. Nu mă atinge nici un fel de aspiraţie şi încurajare când îi ascult pe liderii mei politici. Mă lasă rece, astenic, sau enervat, în cel mai bun caz.
Din laboratoarele partidelor noastre nu iese niciun curent credibil, care să mă aprindă, pe care măcar să îl urmăresc, dacă nu chiar să îl admir, ca doar is om. Oameni cu costume scumpe şi morgă serioasă, ajunşi în locuri sus puse pe căi misterioase, duhnesc a mediocritate sau compromis moral. Nici măcar nu mă mai amuză senzaţia de freak-show atunci când văd sau aud năstruşniciile pe care le debitează. Într-o vreme mă amuza...
Mi-e dor de oameni autentici în viaţa noastră publică. Oameni la care şi atunci când fac ceva de complezenţă sau controversat, ştii cumva că ceea ce fac are un motiv temeinic. Oameni care, chiar cu masca obligatorie, sunt vii, au un vis, o ardere. Mi-e dor de personalităţi care nu se topesc în imaginea lor publică, nevrotici, care dau impresia ca au permanent ceva de câştigat sau de pierdut. Şi dorul asta e un eşec, al propriei mele naivităţi.
E o slăbiciune personală aceea că, din ce în ce mai mult, vad numai piedici cand ma gandesc la cum aş vrea să arate ţara asta. Cred din ce în ce mai puţin în apariţia unor oameni de stat adevăraţi „ vicleni ca şerpii dar curaţi ca porumbeii”, care să mă vindece de amorţire.
E un eşec propriu că am ajuns să gândesc în etichete, defavorizându-i launtric tocmai pe cei care ar putea avea toate bunele intenţii, voinţa şi puterea de a face ceva pentru ţara asta.
Dar cel mai mare eşec e acela că nu mai am chef să îi caut, să fac efortul să îi depistez pe cei cărora merită să le dau încrederea şi banii mei din taxe şi impozite. Nu mai am răbdarea fetii moşului de a separa macul de nisip. Aşa că, dacă mai sunt pe acolo “oameni politici inca sanatosi", îi rog să se face ei auziţi şi văzuţi. E timpul să mă caute ei pe mine.

Aceşti oameni nu ne iubesc

În toată discuţia asta ipocrită declanşată de referendum, despre legitimitate, despre lege şi morală, despre principii, democraţie, instituţii, stat de drept, am ajuns la o concluzie. Sper să fie doar una de parcurs. Politcienii de prim rang care ne conduc, pe oricare parte a eşicherului ideologic s-ar afla, nu ne iubesc.

Nu vorbesc despre iubirea aceea sentimentala din filme artistice, din cărţi pentru dame de pension sau chiar din telenovele de la Hollywood. Vorbesc despre iubirea omului de stat căruia nu îi lipseşte cel al şaselea simţ. Acela al legăturii directe cu esenţa unui popor, cu miezul unei comunităţi, cu actualitatea lui. Vorbesc despre acel om de stat, preşedinte, ministru, parlamentar, judecător, înalt funcţionar care înţelege mai mult decât scrie într-o lege, se pricepe şi la altceva decât la chichiţe avocăţeşti şi declaraţii bombastice.

Omul care, chiar cu merţanu, bodyguardul sau cărătorul de mapă lângă el, nu a uitat de umilinţa sănătoasă a realităţii: este doar un ins care s-a născut, va trăi şi va muri. Şi el se defineşte, la fel cu cel mai neînsemnat concetăţean, prin ce face, cum face şi pentru cine face. Că are stilou de 2000 de euro şi face zilnic conferinţe de presă, sunt chestiuni secundare. Omul de stat este doar o persoană cu mult mai multe datorii şi obligaţii decât cetăţeanul simplu. Din acest motiv are privilegii. Drepturile fundamentale, însă, sunt aceleaşi cu ale mele şi ale tale. Mai mult, şi el merge la toaletă, şi lui îi apar bube, şi pe el îl mai doare spatele.

De la omul acesta de stat, societatea preia marile lui calităţi sau marile sale defecte. Un lider, sau un grup de lideri cu viziune, putere şi răbdare va induce în comunitate aceleaşi virtuţi. Un lider adevărat aduce în grupul pe care îl conduce stabilitate, ritm, aspiraţie, curaj, perspectivă. Sunt premisele, sau simptomele, iubirii, în sensul textului de faţă.

Ce avem noi, ce vedem noi, ce simţim noi, această comunitate numită generic România? Ne-am pierdut răbdarea, simţimgreaţă, dispreţ, lehamite, lipsa perspectivei, moartea aspiraţiei, lipsa unui proiect, jocuri politice mici ce atrag resurse enorme, mize politice mari rămase ignorate. Sunt acestea semnele iubirii de popor a oamenilor noştri de stat? Ne-am simţi aşa dacă am fi respectaţi, băgaţi în seamă, motivaţi, protejaţi?

Arătaţi-mi un om sau un popor iubit care se simte îngreţoşat, lehămetit de liderul care îl iubeşte, îl respectă,  îi oferă perspectivă, îl sprijină. Dacă ar exista aşa un ins, sau un popor, i-as spune că e bolnav la cap.

Poezii

Mai trag o linie de versuri fine.

Fuioare de praf curat

Se aseaza in cap si in piept

Ca un narcotic

Rime

Cârlige înfipte ori în buza abisului,

Ori in urechea surda

a cotidianului

Ritmuri
Ticait de ceas biolgic
Conform cu varsta poetului
sau a lumii
La scrierea poemului


Versuri
istorii ordonate militărește
Peste nebuna foaie alba.

Strofe
De obieci patru linii de cuvinte
cat o viata de om
(la poetii atenti)

Poezie
Ca o scara
Te urca, te coboara.
Sau te lasa exact unde esti


Volume
Caramizi pe care le iei cu tine
De cate ori te muti intre alte ziduri.

Revelatie

Ochii tăi sunt OCHII
Gura ta e GURA
Tu eşti TU