În urmă cu ceva vreme, pe pagina de Facebook a Monicăi Macovei, probabil candidat la președinția României, a apărut un anunț. Era vorba despre deschiderea unor linii de donații bănești pentru campanie.
Foarte multe comentarii erau scrise la acel anunț. Pe lângă cele ale fanilor care, firește, lăudau inițiativa, erau și altele, de altă natură.
Oameni care dăduseră "like" paginii Monicăi Macovei, dădeau acum drumul celor mai imunde invective și insulte al adresa candidatei: că fostul procuror comunist, care a pătat imaginea României, are acum tupeul să vină să ceară și bani, nu doar voturi. Toate aceste linii directoare erau împănate cu remarci de autobază la adresa înfățișării fizice a candidatei.
Ce a făcut de fapt Monica Macovei? A pus la dispoziție o cale prin care simpatizanții săi să o susțină financiar, în modul cel mai legal și transparent posibil. Donațiile făcute prin intermediu serviciilor de internet sunt perfect controlabile câtă vreme se fac prin bănci, cu acte. Se practică peste tot în lumea pe care noi o numim "civilizată". E pentru simpatizanți, nu pentru adversari...
Acei oameni supărați, vehement oripilați de ideea că un candidat cere bani pentru a-și susține campania electorală, în cazul în care nu sunt simpli postaci, sunt fie ignoranți, fie proști, deși cele două atribute nu se exclud deloc. Sunt probabil oameni obișnuiți să li se ia bani fără să fie anunțați.
Nu are rost să mai explic de ce este absolut legal și transparent pentru un candidat să facă o asemenea cerere. Cine vrea să știe, știe deja. Cine nu, poți să îi fluturi și un tramvai, este de neconvins.
Alți candidați preferă poate alte metode de finanțare. Alți candidați poate "dau" în campanie alegătorilor, nu le "cer". Au alte surse, care nu vin nici prin bănci, nici prin PayPal, pe canale trasabile, nu vin cu denumirea de "donație" pe actele de transfer bancar. Votanții, simpatizanți și nesimpatizanți, nu află vreodată cum și de unde, în totalitate.
Iată că acum, un candidat fără partid face posibilă donația și asta îi oripilează pe cei care nu o vor vota, pe cei care care oricum nu au de gând să-i doneze vreodată. Nu e ciudat și greu de înțeles?
Showing posts with label comentarii. Show all posts
Showing posts with label comentarii. Show all posts
13 Aug 2014
Nu știu nimic despre Robin Williams
Un generic al unei emisiuni (cred că Telecinemateca anilor ’80)
avea o secvență de câteva secunde în care un actor zâmbea. Era un zâmbet de o mie de feluri: zâmbet
satisfăcut, timid, recunoscător, autoironic, nerăbdător, cald, vulnerabil.
Era o scurtă scenă cu Robin Williams, din nici-măcar-acum-nu-știu-ce-film.
Ce fel de om trebuie să fii ca să poți
exprima atât de multe cu un zâmbet de 3 secunde? Cum îți merge capul și inima
pentru așa o versatilitate a expresiei .
Cred că trebuie să ai, sau să suferi, de fuga de idei. Acea
stare a minții în care gândurile îți trec cu nemiluita prin cap. Mintea e
permeabilă și sensibilă la orice stimul interior sau exterior. Ți se oferă în
fiecare moment opțiuni multiple de acțiune. Multe, prea multe, mereu în
schimbare. A naviga eficient pe acest solicitant val de gânduri și emoții te
poate transforma într-un geniu. Sau într-un sinucigaș. Nesiguranța, anxietatea
pe care Robin Williams spune că le-a resimțit toată viața sunt alimentate, dacă
nu create, de această continuă, covârșitoare fugă de idei, de acces la informații
preferențiale despre viață . O mană cerească pentru inspirația actorului dar,
la rândul ei, o lipsă intimă a omului.
Robin Williams a ajuns la un mal de vivre, în ciuda celebrității,
din cauza unei lipse. Ce i-a lipsit? Ce le lipsește acestor oameni
care “au de toate” dar care
derapează către dependențe, depresie, anxietate. Care este insatisfacția,
insuficiența atât de mare a unui om care
a pus măcar un zâmbet, dacă nu și o lacrimă, pe fețele a milioane de oameni? Ce
a fost prea puțin pentru Robin? Știu? Nu știu!
Sau poate ceva a fost prea mult? Sunt prea sensibili oamenii aștia,
ca un computer care primește prea multe informații, nu le poate procesa pe
toate și se blochează? Ce a fost prea mult pentru Robin și i-a blocat/redirecționat/poluat curentul acela intangibil numit dorință
de viață? Știu? Nu știu!
Nu știu nimic despre omul Robin Williams. Intuiesc că nu putea
fi meschin. Unui om cu atâta umor i se refuză micile patimi. Doar cele
mari îl pot atinge. Dar despre el personal nu știu nimic. A judeca gestul său
ultim îmi este interzis din acest motiv.
Știu însă despre actor că putea zâmbi într-o mie de feluri,
în câteva secunde, că mă putea face să râd și apoi să plâng într-un inteval de un minut.
Adăpostea în el toate extremele umane pe care le strunea cu o grimasă jovială,
înfricoșător de convingătoare.
Atât știu despre Robin Williams și mi-e suficient.
Atât știu despre Robin Williams și mi-e suficient.
3 Nov 2010
Negru pe speranţă
S-a dat din nou atacul la conductele Oil Terminal Constanţa. Locul de unde se pare ca sugea o capusa petroliera, o retea organizata de hoti de carburant,s-a stricat.Tone de păcură s-au scurs pe o stradă, Th. Speranţia. Ce nume sugestiv, Speranţa! Se pare că hoţii de motorină nu au fost chiar atenţi. De data asta li rupt ştuţul bine infipt. Păcura de pe stradă s-a dus în canalizare, frumuşel, spre mare. Cu aşa hoţi nepricepuţi, la vară nu ne mai trebuie ulei de soare. Vom ieşi din Marea Neagra deja unşi şi înegriţi de păcură, cum s-a mai întâmplat.
Dar furtul acesta nu e decât un ultim episod dintr-un serial lung de tot: furturi de cale ferată sau de cabluri de înalta tensiune, furturi de marcaje de pe străzi şi autostradă, furturi cu camionul, cu trenul(vezi celebrul caz de la Paşcani. Exemplele sunt multiple.
Furtul mare şi mic e la ordinea zilei. Se fură greutăţi de la lifturi, porumb de pe tarla, se fură cablu TV, se fură ciment la construcţii (să le vedem la cutremur..), se fură voturi, se fură practic căciula celuilalt şi pe cea proprie.
Familiile, firmele, asociaţiile de locatari, organizaţiile se baricadează speriate cu yale, lanţuri, antiviruşi, sisteme de securitate, interfoane, alarme, lanţuri. Hoţii au însă şperacle din ce în ce mai bune, sunt din ce în ce mai organizaţi şi mai inventivi, şi cu ştuţuri sus-plasate.
Numai că atunci când a ştuţul se strică, păcura neagră, urât mirositoare şi uleioasă a furtului generalizat se revarsă, ca la Constanţa.
Şi tot ca la Constanţa, prima stradă poluată este Speranţa.
Dar furtul acesta nu e decât un ultim episod dintr-un serial lung de tot: furturi de cale ferată sau de cabluri de înalta tensiune, furturi de marcaje de pe străzi şi autostradă, furturi cu camionul, cu trenul(vezi celebrul caz de la Paşcani. Exemplele sunt multiple.
Furtul mare şi mic e la ordinea zilei. Se fură greutăţi de la lifturi, porumb de pe tarla, se fură cablu TV, se fură ciment la construcţii (să le vedem la cutremur..), se fură voturi, se fură practic căciula celuilalt şi pe cea proprie.
Familiile, firmele, asociaţiile de locatari, organizaţiile se baricadează speriate cu yale, lanţuri, antiviruşi, sisteme de securitate, interfoane, alarme, lanţuri. Hoţii au însă şperacle din ce în ce mai bune, sunt din ce în ce mai organizaţi şi mai inventivi, şi cu ştuţuri sus-plasate.
Numai că atunci când a ştuţul se strică, păcura neagră, urât mirositoare şi uleioasă a furtului generalizat se revarsă, ca la Constanţa.
Şi tot ca la Constanţa, prima stradă poluată este Speranţa.
22 Oct 2010
O dilemă
Nu ştiu ce să fiu. Să fiu tradiţionalist atunci când mă gândesc la modelul de familie: cu mamă, tată, căsătoriţi, cu copii? Să cred sau nu că acolo e de fapt răspunsul pentru căutările oamenilor şi nevoia lor de stabilitate şi perspectivă?
Sau să fiu în linie cu actualitatea, cu un model de familie atât de nuanţat? Familiile monoparentale, sau cele în care apare un părinte vitreg, sunt tot mai numeroase, aici şi aiurea. Să cred sau nu că oamenii par să găsească tot mai greu căi de a construi şi consolida o relaţie, chiar dacă de pe urma ei au rezultat mai ales copii, dar şi sentimente, experienţe, amintiri, credite...? În lume, familiile monoparentale au ajuns să însemne cam un sfert din total. Un sfert din oamenii acestei planete sunt sau nu vulnerabili la însingurare, la lipsa căldurii unui unui cămin (tradiţional?!)?Milioane de copii simt sau nu lipsa unui părinte, infinit mai intens decât noi, adulţii înţelepţi, putem înţelege?
Dar totuşi, asta e lumea. Societatea ne sedează, ne irită, ne sparge în bucăţele, ne oferă pe cât de iluzorii bucurii, pe atât de reale dureri. Oare un sfert din oamenii acestei lumi, adulţi şi copii, nu au la îndemână, pentru a împărtăşi bucurii şi pentru a alina dureri, leacul fundamental(oare tradiţional), al familiei: tandreţea unei comuniuni? Sau mai mulţi?
Mai e valabilă oare imaginea unei familii "tradiţionale", sau e doar un alt un mit dezgropat, bun de publicitate la credite şi asigurări ?
Sau să fiu în linie cu actualitatea, cu un model de familie atât de nuanţat? Familiile monoparentale, sau cele în care apare un părinte vitreg, sunt tot mai numeroase, aici şi aiurea. Să cred sau nu că oamenii par să găsească tot mai greu căi de a construi şi consolida o relaţie, chiar dacă de pe urma ei au rezultat mai ales copii, dar şi sentimente, experienţe, amintiri, credite...? În lume, familiile monoparentale au ajuns să însemne cam un sfert din total. Un sfert din oamenii acestei planete sunt sau nu vulnerabili la însingurare, la lipsa căldurii unui unui cămin (tradiţional?!)?Milioane de copii simt sau nu lipsa unui părinte, infinit mai intens decât noi, adulţii înţelepţi, putem înţelege?
Dar totuşi, asta e lumea. Societatea ne sedează, ne irită, ne sparge în bucăţele, ne oferă pe cât de iluzorii bucurii, pe atât de reale dureri. Oare un sfert din oamenii acestei lumi, adulţi şi copii, nu au la îndemână, pentru a împărtăşi bucurii şi pentru a alina dureri, leacul fundamental(oare tradiţional), al familiei: tandreţea unei comuniuni? Sau mai mulţi?
Mai e valabilă oare imaginea unei familii "tradiţionale", sau e doar un alt un mit dezgropat, bun de publicitate la credite şi asigurări ?
11 Oct 2010
„Violenţa - bastardul pasivităţii”
Uciderea unui elev la Craiova este doar un ultim episod dramatic al unei maladii ce pare să afecteze o întreagă generaţie: violenţa şcolară.
Cifrele seci spun că 70% dintre elevii români merg la ore cu teamă faţă de actele de huliganism. România se află pe un neonorant loc 2 într-un clasament mondial al actelor de violenţă raportate de profesori în timpul orelor.
Specialişti care să găsească explicaţii sunt destui: nu sunt psihologi şcolari, violenţa mass-media creează modele pe măsură, sistemul corecţional e practic inexistent, profesorii sunt demotivaţi, părinţii sunt confuzi.
Peste toate aceste piese ale unui pervers joc de domino tronează maiestuos pasivitatea comunităţii. O morbidă lipsa de atitudine generală seamănă vraişte în minţile şi sufletele copiilor şi adolescenţilor.
Trebuie, şi în acest caz, să moară cineva, să curgă sânge, pentru ca celor în drept să li se excite neuronul.
Am ajuns să vedem pichete de copii la sediile poliţiei, insranţelor de judecată din Craiova. Copiii cer, maturizaţi înainte de vreme, implicare fermă a autorităţilor pentru combaterea huliganismului şi criminalităţii în şcoală, cer un sistem coerent de reeducare şi reintegrare.
Sunt sigur că nu vor striga „ieşiţi afară jigodii ordinare”.Vor cere doar ca vieţile lor să fie protejate de un stat care, atunci când ia, ia, iar când spune că oferă, doar spune.
Cifrele seci spun că 70% dintre elevii români merg la ore cu teamă faţă de actele de huliganism. România se află pe un neonorant loc 2 într-un clasament mondial al actelor de violenţă raportate de profesori în timpul orelor.
Specialişti care să găsească explicaţii sunt destui: nu sunt psihologi şcolari, violenţa mass-media creează modele pe măsură, sistemul corecţional e practic inexistent, profesorii sunt demotivaţi, părinţii sunt confuzi.
Peste toate aceste piese ale unui pervers joc de domino tronează maiestuos pasivitatea comunităţii. O morbidă lipsa de atitudine generală seamănă vraişte în minţile şi sufletele copiilor şi adolescenţilor.
Trebuie, şi în acest caz, să moară cineva, să curgă sânge, pentru ca celor în drept să li se excite neuronul.
Am ajuns să vedem pichete de copii la sediile poliţiei, insranţelor de judecată din Craiova. Copiii cer, maturizaţi înainte de vreme, implicare fermă a autorităţilor pentru combaterea huliganismului şi criminalităţii în şcoală, cer un sistem coerent de reeducare şi reintegrare.
Sunt sigur că nu vor striga „ieşiţi afară jigodii ordinare”.Vor cere doar ca vieţile lor să fie protejate de un stat care, atunci când ia, ia, iar când spune că oferă, doar spune.
10 Oct 2010
Miuţa generalizată
Teoria formei fără fond se aplică perfect fotbalului românesc. Avem campionat, avem suporteri, avem cluburi, avem televiziuni de sport specializate în secţionare firului în pai’şpe. Toate ar fi bune şi frumoase dacă am avea şi performanţe. Dar nu avem.
Bietul suporter de fotbal nu mai ştie să se bucure de un rezultat, aşa cum mulţi jucători au uitat că fotbalul se joacă în primul rând din pasiune. Aşa că suporterul se enervează, se agită pentru orice ar părea că îi aduce o bucurie cât de mică.
Echipa României a plecat la Paris să facă un meci mare... Zarva din jurul naţionalei, incluzând contestaţiile la adresa selecţionerului Lucescu Jr., nu e decât o prelungire vicioasă a micimilor pe care le vedem săptămână de săptămână în fotbalul intern. Antrenorii sunt schimbaţi într-un tontoroi nevrotic. Poveştile de club de noapte cu jucători sunt sigurele isprăvi cu care jurnaliştii mai pot face audienţă.
Miuţa de maidan se desfăşoară acum la lumina nocturnelor şi a platourilor de televiziune. Patroni şi impresari balcanici trag sforile în mod feudal, în afara gazonului. Rezultatul, fotbalul românesc primeşte gol după gol la vinclu iar păianjenul cusut la un moment dat de „generaţia de aur” este acum deşirat.
Toate frustrările suporterului român se revarsă, de exemplu, asupra unui „nemernic” de arbitru polonez sau portughez.
Refuzăm să vedem că noi batem hapucul iar alţii bat jabulani.
Bietul suporter de fotbal nu mai ştie să se bucure de un rezultat, aşa cum mulţi jucători au uitat că fotbalul se joacă în primul rând din pasiune. Aşa că suporterul se enervează, se agită pentru orice ar părea că îi aduce o bucurie cât de mică.
Echipa României a plecat la Paris să facă un meci mare... Zarva din jurul naţionalei, incluzând contestaţiile la adresa selecţionerului Lucescu Jr., nu e decât o prelungire vicioasă a micimilor pe care le vedem săptămână de săptămână în fotbalul intern. Antrenorii sunt schimbaţi într-un tontoroi nevrotic. Poveştile de club de noapte cu jucători sunt sigurele isprăvi cu care jurnaliştii mai pot face audienţă.
Miuţa de maidan se desfăşoară acum la lumina nocturnelor şi a platourilor de televiziune. Patroni şi impresari balcanici trag sforile în mod feudal, în afara gazonului. Rezultatul, fotbalul românesc primeşte gol după gol la vinclu iar păianjenul cusut la un moment dat de „generaţia de aur” este acum deşirat.
Toate frustrările suporterului român se revarsă, de exemplu, asupra unui „nemernic” de arbitru polonez sau portughez.
Refuzăm să vedem că noi batem hapucul iar alţii bat jabulani.
28 Sept 2010
Pumnul lui Schumi
Bicepşii încordaţi pe trecerea de pietoni, excesul de salivă proiectat pe creştetul colegilor de şosea, capul în gură aplicat în blocajele de trafic au intrat în atenţia parlamentarilor. Aceştia cred că e nevoie de măsuri mai drastice pentru a limita actele de violenţă rutieră la care asistăm de o vreme încoace.
Când acţiunile oamenilor pornesc din glandă, numai frica mai poate păstra capetele nesparte.
Printre pedepsele pe care parlamentarii se gândesc să le introducă în proiectul de lege împotriva şoferilor nervoşi este şi cea cu închisoarea de până la 5 ani, în funcţie de gravitatea faptei.
Scuza ce revine obsedant atunci când se discută despre cauza violenţei în trafic este starea proastă a drumurilor. Asta ne enervează atât de mult că ne dăm jos şi îl pocnim pe primul coleg de şosea sau pe pietonul care ni s-a aşesat în calea devenirii noastre de Schumacher.
Întotdeauna explicaţia este exterioară. Noi, nervoşii, violenţii, înjurătorii, scuipătorii am fi nişte îngeri dacă am trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi.
Dar cum asta nu se întâmplă, suntem degrabă apucătoru’ de bâtă de baseball sau de gâtul semenului şi aşa vom face până când vom trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi, cu oameni perfecţi. Sau până când aceste fapte ne vor conduce la pârnaie.
Când acţiunile oamenilor pornesc din glandă, numai frica mai poate păstra capetele nesparte.
Printre pedepsele pe care parlamentarii se gândesc să le introducă în proiectul de lege împotriva şoferilor nervoşi este şi cea cu închisoarea de până la 5 ani, în funcţie de gravitatea faptei.
Scuza ce revine obsedant atunci când se discută despre cauza violenţei în trafic este starea proastă a drumurilor. Asta ne enervează atât de mult că ne dăm jos şi îl pocnim pe primul coleg de şosea sau pe pietonul care ni s-a aşesat în calea devenirii noastre de Schumacher.
Întotdeauna explicaţia este exterioară. Noi, nervoşii, violenţii, înjurătorii, scuipătorii am fi nişte îngeri dacă am trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi.
Dar cum asta nu se întâmplă, suntem degrabă apucătoru’ de bâtă de baseball sau de gâtul semenului şi aşa vom face până când vom trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi, cu oameni perfecţi. Sau până când aceste fapte ne vor conduce la pârnaie.
23 Sept 2010
Miturile fondatoare ale protestului la români
Nemulţumirea populară românească are două modele principale, şi câteva secundare, după care se desfăşoară. Ori e cu sicrie şi colaci, ori e cu horă şi dansuri de “Pinguin”. Ori e înmormântare, ori e nuntă, ca în “Mioriţa”.
Mai urmează ca sindicaliştii, termen care a devenit sinonim cu nemulţumirea, să vină în portbagajul autocarelor cu fântâni şi holde de grâu pe care să le otrăvească şi, respectiv, să le dea foc în faţa guvernului pentru ca tabloul să se plieze pe miturile fondatoare.
O construcţie civică românească, pentru a deveni eficientă, trebuie să fie cam ca legenda meşterului Manole: trebuie să moară cineva, eventual copii ca la maternitatea Giuleşti, să curgă sânge, să moară mama. În lipsa acestor condiţii extreme, apărem la televizor, pe stradă, în parlament, precum Toma Alimoş, cu maţele totdeauna pe afară, proclamând suferinţa şi vitejia.
Nemulţumirea ne-a impregnat prea mult viaţa cotidiană. Protestele nu pot avea relief şi explozie demne de luat în seamă. Când mii de oameni, cu interese legitime poate, sunt folosiţi pe post de figuranţi pentru o campanie TV, ce impact să ai în ochii românilor care trăiesc tensiunea momentului cu mâna pe telecomandă?
Protestul la români e tragi-comic, discursul este fatalist-ridicol, cere sânge, triumfalist, cam ca în Mioriţa, Meşterul Manole şi Toma Alimoş.
Mai urmează ca sindicaliştii, termen care a devenit sinonim cu nemulţumirea, să vină în portbagajul autocarelor cu fântâni şi holde de grâu pe care să le otrăvească şi, respectiv, să le dea foc în faţa guvernului pentru ca tabloul să se plieze pe miturile fondatoare.
O construcţie civică românească, pentru a deveni eficientă, trebuie să fie cam ca legenda meşterului Manole: trebuie să moară cineva, eventual copii ca la maternitatea Giuleşti, să curgă sânge, să moară mama. În lipsa acestor condiţii extreme, apărem la televizor, pe stradă, în parlament, precum Toma Alimoş, cu maţele totdeauna pe afară, proclamând suferinţa şi vitejia.
Nemulţumirea ne-a impregnat prea mult viaţa cotidiană. Protestele nu pot avea relief şi explozie demne de luat în seamă. Când mii de oameni, cu interese legitime poate, sunt folosiţi pe post de figuranţi pentru o campanie TV, ce impact să ai în ochii românilor care trăiesc tensiunea momentului cu mâna pe telecomandă?
Protestul la români e tragi-comic, discursul este fatalist-ridicol, cere sânge, triumfalist, cam ca în Mioriţa, Meşterul Manole şi Toma Alimoş.
9 Aug 2010
Impozit pe ci-câlaca, ci-câcea
Premierul Emil Boc a dat, în dulcele târg al Ieşilor, o lovitură amară maneliştilor. Domnul Boc a făcut câteva precizari de fond. Prima e că şi maneliştii sunt cetăţeni. Deci şi ei trebuie să plătească impozit. Pe urmă, a spus că taxarea veniturilor lui de alde Minune, Salam, Romeo Fantastic, Costy s-ar putea face indirect.
Până la aplicare prevederilor respective, cu termen incert, putem doar să ne imaginam cam cum vine aste.
Ar fi varianta duşmanilor. Manelistii, se ştie, au mulţi dusmani care mor de necaz că ei n-au atâţia bani, maşini şi femei. Şi atunci, ca răzbunare, dusmanii i-ar putea turna pe manelişti la fisc.
O altă alternativă ar fi ca la fiecare nuntă, petrecere, bairam cu manelişti să se afle cel puţin doi inspectori fiscali. În momentul în care banii zboară fără număr pe antebraţ sau lipţi direct pe frunte, gata, unul numără banii în zbor, transformand în minte euro în RON. Celalalt reţine impozitul datorat statului.
A treia varianta de impozitare ar fi prin intermediul fraţilor, personaje, şi ele, în folclorul manelist. Fraţii ar urma să îi convingă că e mai bine să fie corecţi şi să nu faca de râs familia.
Vremuri grele se anuntă pentru manelişti. Artistic vorbind, asta e ditamai sursa de inspiraţie:
„Dusmanii nu mai mor de ciudă/
Statul mă face, frate, de ban/
Ci-câlaca ci-câcea/
Nu mai am X5, am doar Logan.”
Până la aplicare prevederilor respective, cu termen incert, putem doar să ne imaginam cam cum vine aste.
Ar fi varianta duşmanilor. Manelistii, se ştie, au mulţi dusmani care mor de necaz că ei n-au atâţia bani, maşini şi femei. Şi atunci, ca răzbunare, dusmanii i-ar putea turna pe manelişti la fisc.
O altă alternativă ar fi ca la fiecare nuntă, petrecere, bairam cu manelişti să se afle cel puţin doi inspectori fiscali. În momentul în care banii zboară fără număr pe antebraţ sau lipţi direct pe frunte, gata, unul numără banii în zbor, transformand în minte euro în RON. Celalalt reţine impozitul datorat statului.
A treia varianta de impozitare ar fi prin intermediul fraţilor, personaje, şi ele, în folclorul manelist. Fraţii ar urma să îi convingă că e mai bine să fie corecţi şi să nu faca de râs familia.
Vremuri grele se anuntă pentru manelişti. Artistic vorbind, asta e ditamai sursa de inspiraţie:
„Dusmanii nu mai mor de ciudă/
Statul mă face, frate, de ban/
Ci-câlaca ci-câcea/
Nu mai am X5, am doar Logan.”
17 Jul 2010
Miorita - un worst case scenario
N-am mai facut demult un comentariu literar sau o analiza de text. Dar, la o bere cu baietii, am discutat zilele trecute despre Miorita. Unul dintre miturile alea fondatoare ale poporului roman, dupa Calinescu.
E una din referintele cele mai la indemana, poate si putin cliseistice, cand vorbim despre spiritul romanesc: fatalist, necombativ, mamaligos. A spune acum ca esti mioritic este echivalent cu a fi o tuta, resemnat, avand doar scaparea panteista si cosmica in fata dusmanului care vrea sa te omoare si sa iti ia avearea.
Sunt totusi citeva mici detalii din balada Miorita, versiunea clasica culeasa de Alecsandri, care lasa loc cel putin pentru o inca interpretare, care nu se pupa deloc cu cea dogmatica.
Eu spun ca ciobanul moldovean nu isi stabileste decat un worst case scenario, in detaliu.
Si bunica mea si-a pregatit bani, prosoape, lumanari si toate cele de trebuinta pentru inmormantare. Asat nu inseamna ca acuma sta pe scaun si asteapta ca pocinogul sa se intample.Dacii plangeau la nasterea copiilor si radeau la inmormantare. Asa spune povestea. Dar asta nu inseamna ca in timpul vietii nu radeau, nu se bucurau, nu beau vin si nu perteceau, in ciuda lui Deceneu, na!
Ideea pe care incerc sa o demonstrez pe scurt e ca nu exista dovezi, decat circumstantiale, ca sa folosesc termenul juridic al filmelor americane, ca baciul moldovean renunta la lupta si ca e prada sigura pentru ciomegele ungureanului si vranceanului.
Singura certitudine a baladei e ca " [..] cel ungurean/ Şi cu cel vrâncean,/ Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan,
Deci stim cu certitudine ca cei doi baci ne-ortomani vor sa ii faca de petrecanie moldoveanului.
Un prim element de relativ si motiv de indoiala fata de ceea ce se va intampla vine din aceea ca momentul atacului e la apus de soare. Nu stim daca e azi, daca e maine, daca e la anul. Oricum, miorita bucalaie "De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace,/ Iarba nu-i mai place." E evident ca ea a auzit, behaitoarea, de cel putin trei zile ca se pregateste ceva. Au trecut cel putin doua-trei apusuri de soare si moldoveanul nu a primit ciomagul la ceafa.
Ca e foarte posibil sa existe o repliere, o lupta si o rezistenta aflam imediat, din sfatul mitoasei nazdravane:"— Drăguţule bace,/ Dă-ţi oile-ncoace,/ La negru zăvoi,[...]/Stăpâne, stăpâne,/Îţi cheamă ş-un câne,/Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc,".
Cele ce urmeaza sunt esentiale pentru interpretarea de fata: "— Oiţă bârsană,/ De eşti năzdrăvană".
"De", adica "daca", arata ca exista un dubiu natural fata de o oaie care vorbeste, face pe consilierul si a postit de la iarba vreo trei zile. Sau poate fi vorba de un puseu de gandire critica fata de o tendinta psihotica data de siguratate in creasta muntelui.Ciobanul se poate intreba daca nu cumva are halucinatii cu o oaie vorbitoare.
Si apoi, iarasi un "daca": "Şi de-a fi să mor". Daca va fi sa moara, o posibilitate existenta oricand intr-un conflict pe viata si pe moarte, oaia trebuie sa urmeze indicatiile funerare. Dar numai "daca o fi sa mor".
"Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!"
Delirul nuptial si cosmic e de inteles cata vreme ciobanul moldovean nu e inca insurat, se presupune virgin. Libidoul, energia vitala, forta sunt asadar intacte. Baciul moldovean e mandru ciobanel. De ce ar renunta la lupta? E tanar, pe la finalul adolescentei (mustacioara de culoarea spicului ne arata ca e de abia mijita"), frumusel ("tras printr-un inel"), sanatos (fetisoara lui spuma laptelui), si " e ortoman". Deci nu e o mamaliga.
Worst case scenario presupune, in cazul acesta, un transfer, in acceptiunea psihologica a termenului, al frustrarii ca nu va cunoaste nunta. Tristeatea neimplinirii erotice e steaua cazatoare de la nunta cosmica.
Mai mult, imginatia inflamata de frica naturala, simtita si de oamenii curajosi, il face sa isi stabileasca o randuiala care sa ii dea pace sufleteasca. Atunci cand el nu mai poate face nimic, altcineva, de incredere, ii va purta de grija. Poate apoi lupta fara grija cu ungureanu si vranceanu, pentru ca nu are nimic de pierdut, randuiala va fi respectata, iar cei dragi protejati.
Ultimele versuri citate sunt si o forma concreta, logica, coerenta de control al anxietatii, de asigurare, de rit. Chiar si in cel mai rau caz, lucrurile sunt aranjate. E o dovada de acceptare a posibilitatii mortii, dar nu neaparat cand vor ceilalti ciobani invidiosi.
E evident ca e un worst case scenario, nu e sigur omorul se va produce. Dimpotriva, exista indicii ca moldoveanul se va apara cu destule sanse, mai ales ca dispune de " cai învăţaţi si câni bărbaţi." Animalele cele mai inteligente si credincioase, cainii si caii sunt de partea lui.
Astea sunt motive de riposta, nu de resemnare.
E una din referintele cele mai la indemana, poate si putin cliseistice, cand vorbim despre spiritul romanesc: fatalist, necombativ, mamaligos. A spune acum ca esti mioritic este echivalent cu a fi o tuta, resemnat, avand doar scaparea panteista si cosmica in fata dusmanului care vrea sa te omoare si sa iti ia avearea.
Sunt totusi citeva mici detalii din balada Miorita, versiunea clasica culeasa de Alecsandri, care lasa loc cel putin pentru o inca interpretare, care nu se pupa deloc cu cea dogmatica.
Eu spun ca ciobanul moldovean nu isi stabileste decat un worst case scenario, in detaliu.
Si bunica mea si-a pregatit bani, prosoape, lumanari si toate cele de trebuinta pentru inmormantare. Asat nu inseamna ca acuma sta pe scaun si asteapta ca pocinogul sa se intample.Dacii plangeau la nasterea copiilor si radeau la inmormantare. Asa spune povestea. Dar asta nu inseamna ca in timpul vietii nu radeau, nu se bucurau, nu beau vin si nu perteceau, in ciuda lui Deceneu, na!
Ideea pe care incerc sa o demonstrez pe scurt e ca nu exista dovezi, decat circumstantiale, ca sa folosesc termenul juridic al filmelor americane, ca baciul moldovean renunta la lupta si ca e prada sigura pentru ciomegele ungureanului si vranceanului.
Singura certitudine a baladei e ca " [..] cel ungurean/ Şi cu cel vrâncean,/ Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan,
Deci stim cu certitudine ca cei doi baci ne-ortomani vor sa ii faca de petrecanie moldoveanului.
Un prim element de relativ si motiv de indoiala fata de ceea ce se va intampla vine din aceea ca momentul atacului e la apus de soare. Nu stim daca e azi, daca e maine, daca e la anul. Oricum, miorita bucalaie "De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace,/ Iarba nu-i mai place." E evident ca ea a auzit, behaitoarea, de cel putin trei zile ca se pregateste ceva. Au trecut cel putin doua-trei apusuri de soare si moldoveanul nu a primit ciomagul la ceafa.
Ca e foarte posibil sa existe o repliere, o lupta si o rezistenta aflam imediat, din sfatul mitoasei nazdravane:"— Drăguţule bace,/ Dă-ţi oile-ncoace,/ La negru zăvoi,[...]/Stăpâne, stăpâne,/Îţi cheamă ş-un câne,/Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc,".
Cele ce urmeaza sunt esentiale pentru interpretarea de fata: "— Oiţă bârsană,/ De eşti năzdrăvană".
"De", adica "daca", arata ca exista un dubiu natural fata de o oaie care vorbeste, face pe consilierul si a postit de la iarba vreo trei zile. Sau poate fi vorba de un puseu de gandire critica fata de o tendinta psihotica data de siguratate in creasta muntelui.Ciobanul se poate intreba daca nu cumva are halucinatii cu o oaie vorbitoare.
Si apoi, iarasi un "daca": "Şi de-a fi să mor". Daca va fi sa moara, o posibilitate existenta oricand intr-un conflict pe viata si pe moarte, oaia trebuie sa urmeze indicatiile funerare. Dar numai "daca o fi sa mor".
"Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!"
Delirul nuptial si cosmic e de inteles cata vreme ciobanul moldovean nu e inca insurat, se presupune virgin. Libidoul, energia vitala, forta sunt asadar intacte. Baciul moldovean e mandru ciobanel. De ce ar renunta la lupta? E tanar, pe la finalul adolescentei (mustacioara de culoarea spicului ne arata ca e de abia mijita"), frumusel ("tras printr-un inel"), sanatos (fetisoara lui spuma laptelui), si " e ortoman". Deci nu e o mamaliga.
Worst case scenario presupune, in cazul acesta, un transfer, in acceptiunea psihologica a termenului, al frustrarii ca nu va cunoaste nunta. Tristeatea neimplinirii erotice e steaua cazatoare de la nunta cosmica.
Mai mult, imginatia inflamata de frica naturala, simtita si de oamenii curajosi, il face sa isi stabileasca o randuiala care sa ii dea pace sufleteasca. Atunci cand el nu mai poate face nimic, altcineva, de incredere, ii va purta de grija. Poate apoi lupta fara grija cu ungureanu si vranceanu, pentru ca nu are nimic de pierdut, randuiala va fi respectata, iar cei dragi protejati.
Ultimele versuri citate sunt si o forma concreta, logica, coerenta de control al anxietatii, de asigurare, de rit. Chiar si in cel mai rau caz, lucrurile sunt aranjate. E o dovada de acceptare a posibilitatii mortii, dar nu neaparat cand vor ceilalti ciobani invidiosi.
E evident ca e un worst case scenario, nu e sigur omorul se va produce. Dimpotriva, exista indicii ca moldoveanul se va apara cu destule sanse, mai ales ca dispune de " cai învăţaţi si câni bărbaţi." Animalele cele mai inteligente si credincioase, cainii si caii sunt de partea lui.
Astea sunt motive de riposta, nu de resemnare.
31 May 2010
Demnitatea moare urât
Pentru un observator, chiar şi superficial (ca mine) al protestelor de stradă din ultimii ani, şi a celor din aceste zile, este izbitor un anume filon de PR.
Pensionarii, medicii, funcţionarii, profesorii, fermierii, toate categoriile care au ieşit la un moment dat pe stradă au apelat la simbolurile tradiţionale de înmormântare. Cruci, prapuri, sicrie, lumânări, doliu, versuri de epitaf-kitsch la adresa inamicului public al momentului sunt manifestări constante. Psihologia mulţimii româneşti nemulţumite are întodeauna o tentă de necrolog pe care cameramanii televiziunilor insistă tradiţional.
Nemulţumirea colectivă românească produce simboluri în care moartea neîmpăcată e cea mai exploatată. „Ne omorâţi”, „ne băgaţi în sicriu”, „morţi înainte de vreme”.
De la „vom muri şi vom fi liberi!” al Revoluţiei din ’89 am ajuns la un ton bocitor al frazei “vom muri în sărăcie!”.
Doamnelor şi domnilor, bugetari şi particulari, demnitatea românilor a fost băgată pe bucăţi într-un sicriu şi purtată aşa la diverse proteste de stradă, să nu se vadă în ce stare de degradare a ajuns.
Predicatori de toate speţele, cocoţaţi pe catafalc, anunţă fie o nouă lume, fie sfârşitul alteia. Oamenii bocesc, oamenii plâng, oamenii se jelesc.
La finalul manifestării cuvenite, spiritele se mai înviorează. Se împart colacii. Apoi, participanţii pleacă acasă într-o tăcere de moarte .
Pensionarii, medicii, funcţionarii, profesorii, fermierii, toate categoriile care au ieşit la un moment dat pe stradă au apelat la simbolurile tradiţionale de înmormântare. Cruci, prapuri, sicrie, lumânări, doliu, versuri de epitaf-kitsch la adresa inamicului public al momentului sunt manifestări constante. Psihologia mulţimii româneşti nemulţumite are întodeauna o tentă de necrolog pe care cameramanii televiziunilor insistă tradiţional.
Nemulţumirea colectivă românească produce simboluri în care moartea neîmpăcată e cea mai exploatată. „Ne omorâţi”, „ne băgaţi în sicriu”, „morţi înainte de vreme”.
De la „vom muri şi vom fi liberi!” al Revoluţiei din ’89 am ajuns la un ton bocitor al frazei “vom muri în sărăcie!”.
Doamnelor şi domnilor, bugetari şi particulari, demnitatea românilor a fost băgată pe bucăţi într-un sicriu şi purtată aşa la diverse proteste de stradă, să nu se vadă în ce stare de degradare a ajuns.
Predicatori de toate speţele, cocoţaţi pe catafalc, anunţă fie o nouă lume, fie sfârşitul alteia. Oamenii bocesc, oamenii plâng, oamenii se jelesc.
La finalul manifestării cuvenite, spiritele se mai înviorează. Se împart colacii. Apoi, participanţii pleacă acasă într-o tăcere de moarte .
16 May 2010
NU AM NIMIC DE SPUS.... asculta-ti-ma!!!!!!!...
Siturile de știri au născocit forumul. Locul unde dai, în calitate de cititor, feed-back. Ca aproape orice principiu bun, instituția forumului de pe internet, cu foarte rare excepții, s-a defectat.
Sub acoperirea anonimatului, minți și suflete anonime țin să demonstreze cu orice preț că opinia lor nu merită să fie luată în considerare. Autocenzura sănătoasă nu mai funcționează. Disciplina auto-impusă de a comenta la obiect, legat de articolul respectiv, se pulverizează. Singura senzație identificabilă clar,citind asemenea discuții de pe forum, este cea de murdar.
Un iarmaroc de pareri prost ortografiate, de țâfnă inflamată, de extazuri second-hand paraziteaza sursa discuției, articolul, și devine o plăcintă amorfă de informație, semne de exclamare, puncte, puncte, majuscule prost folosite, minuscule greșit amplasate, emoticoane, virgule presărate aleatoriu.
Nici o legătură cu subiectul articolul. Din când în când, câte un forumist contestă chiar fondul articolului și competența autorului. Chiar dacă ar fi justificată o asemenea atitudine, nu mai contează. Articolul e doar un pretext pentru ca, încet, încet, discuția de pe forum să ajungă latrina de alaltăieri, de la un text legat de cu totul alt subiect.
Idei eviscerate mor în spasme mânioase. Principiile dialogului, menite să te ducă,dacă ești pregătit, cu un milimetru mai spre centru, umblă cu mațele pe afară. Ce argumente, ce coerență? Ha!
Creativitatea anonimă se manifestă plenar însă în ortografia argoticelor, care să dea "muhuhuie" filtrelor, să îi facă pe toți politicienii să sugă "pullla", să îi facă pe moguli să ne pupe în "kurr", sau să îl ridice pe unul sau altul în slavă că are "cuaie". Gen.
Sub acoperirea anonimatului, minți și suflete anonime țin să demonstreze cu orice preț că opinia lor nu merită să fie luată în considerare. Autocenzura sănătoasă nu mai funcționează. Disciplina auto-impusă de a comenta la obiect, legat de articolul respectiv, se pulverizează. Singura senzație identificabilă clar,citind asemenea discuții de pe forum, este cea de murdar.
Un iarmaroc de pareri prost ortografiate, de țâfnă inflamată, de extazuri second-hand paraziteaza sursa discuției, articolul, și devine o plăcintă amorfă de informație, semne de exclamare, puncte, puncte, majuscule prost folosite, minuscule greșit amplasate, emoticoane, virgule presărate aleatoriu.
Nici o legătură cu subiectul articolul. Din când în când, câte un forumist contestă chiar fondul articolului și competența autorului. Chiar dacă ar fi justificată o asemenea atitudine, nu mai contează. Articolul e doar un pretext pentru ca, încet, încet, discuția de pe forum să ajungă latrina de alaltăieri, de la un text legat de cu totul alt subiect.
Idei eviscerate mor în spasme mânioase. Principiile dialogului, menite să te ducă,dacă ești pregătit, cu un milimetru mai spre centru, umblă cu mațele pe afară. Ce argumente, ce coerență? Ha!
Creativitatea anonimă se manifestă plenar însă în ortografia argoticelor, care să dea "muhuhuie" filtrelor, să îi facă pe toți politicienii să sugă "pullla", să îi facă pe moguli să ne pupe în "kurr", sau să îl ridice pe unul sau altul în slavă că are "cuaie". Gen.
14 May 2010
Câte numere aduc fericirea?
În societatea actuală, fericirea e o chestiune de cantitate, în mare măsură. Sunt fericit dacă îmi umplu coşul la supermarket, daca am salariu bun, dacă am maşină, dacă pot să călătoresc.
Dacă ai bani şi proprietăţi, eşti valoros, fericit. Asta inca de pe la mijlocul secolului XX. Dacă nu ai, înseamnă că ai carenţe esenţiale: n-ai inteligenţă, curaj, voinţă. „N-ai cum să nu faci bani dacă ai aceste calităţi.”
Criza economică a dat totuşi un şut puternic la noadă construcţiei cantitative a fericirii sociale.
Într-o perioadă foarte scurtă, aceleaşi bunuri de ieri nu au mai însemnat nimic, numerele nu au mai încălzit inimi iar veniturile nu mai susţin aspiraţiile bifabile pe o listă numerotată.
Chiar şi aşa, admiţând şocul drept circumstanţă atenuantă, dacă ajungi să îţi pară că viaţa nu mai merită trăită pentru că nu îţi mai permiţi rata la maşina, ceva merge profund greşit. Nu poţi să ajungi să te înstrăinezi vizibil, fără alertă de avarie, de colegi, prieteni, familie, de tine însuţi, doar pentru că la supermarket coşul nu se mai umple ca pe vremuri sau pentru că nu îţi ajung banii întreţinere.
Sociologi, psihologi, filosofi, economişti (şi combinaţii) cu fundament par să fie de acord că suntem obligaţi, în aceste vremuri, să reevaluam multe lucruri: nevoi, aspiraţii, perspective, caracter, relaţii.
Şi, poate cel mai important, să reevaluăm ce înseamnă a fi fericit.
Dacă ai bani şi proprietăţi, eşti valoros, fericit. Asta inca de pe la mijlocul secolului XX. Dacă nu ai, înseamnă că ai carenţe esenţiale: n-ai inteligenţă, curaj, voinţă. „N-ai cum să nu faci bani dacă ai aceste calităţi.”
Criza economică a dat totuşi un şut puternic la noadă construcţiei cantitative a fericirii sociale.
Într-o perioadă foarte scurtă, aceleaşi bunuri de ieri nu au mai însemnat nimic, numerele nu au mai încălzit inimi iar veniturile nu mai susţin aspiraţiile bifabile pe o listă numerotată.
Chiar şi aşa, admiţând şocul drept circumstanţă atenuantă, dacă ajungi să îţi pară că viaţa nu mai merită trăită pentru că nu îţi mai permiţi rata la maşina, ceva merge profund greşit. Nu poţi să ajungi să te înstrăinezi vizibil, fără alertă de avarie, de colegi, prieteni, familie, de tine însuţi, doar pentru că la supermarket coşul nu se mai umple ca pe vremuri sau pentru că nu îţi ajung banii întreţinere.
Sociologi, psihologi, filosofi, economişti (şi combinaţii) cu fundament par să fie de acord că suntem obligaţi, în aceste vremuri, să reevaluam multe lucruri: nevoi, aspiraţii, perspective, caracter, relaţii.
Şi, poate cel mai important, să reevaluăm ce înseamnă a fi fericit.
18 Sept 2009
Frumusea fizică, ca adicţie
Dacă o să îmi spuneți că frumusețea fizică, mai ales la femei, nu vă atrage, sictir! Spuneţi că nu vă vine să zâmbiți, sau chiar zâmbiți, poate-poate, unei fețe drăgălașe, că nu vă uitați pe furiș, sau de-a dreptul obraznic, la rotunjimi bine proporționate, sau că liniile unduite ale taliilor sau coapselor vă lasă rece? Vă desfid! Sunteți niște ipocriți! Sau, mai puțin grav, încă nu știți să vă trăiți viața!
Oricare ar fi varianta, vă rog, dați click pe X-ul din dreapta sus al browserului. La revedere! Get a life!
Dar dacă recunoașteți dragii mei, dragele mele, că va e foame de frumusețe si de atentia acordata frumuseţii, ehehei, mai veniţi pe-acasă şi vă supun atenției rândurile de mai jos.
De dragul clarității și în defavoarea nuanțelor, voi renunța la micile divagații. Am făcut destule în primele paragrafe. Scuze!
Se ia o fată frumoasă și deșteaptă. Încă din copilărie e în centrul atenției. "vai, vai, cât e de frumoasă, vai, vai, cât e de deșteaptă." Cum am văzut eu o fetiţă frumoasă foc, de maxim 9 ani, in tren, care stătea numai cu oglinjoara în mână, se pieptăna, dădea replici tăioase. Părinţii şi bunicii îi cântau în strună. Şi tot aşa, de la Buzău până la Bucureşti.
Familia, unchii, bunicile, matuşile, prietenii de familie: "vai ce frumoasă, vai ce deşteaptă." Şi nu zic nu, chiar e şi frumoasă şi deşteaptă.
E!, fata asta nu trebuie să facă prea mult să primească atenţia şi pohta şi, pe măsură ce trec anii învaţă din ce în ce mai bine lucrul ăsta. Influenţa şi puterea o leaga automat de frumuseţe. Mă rog, fiind deşteaptă se mai şi cultivă: citeşte, poate cântă, poate pictează, poate face balet.
Ce mai, devine, pe la 16-18 de ani, visul pedofililor cu bun simţ.
În 99 la suta din cazuri, îi cam respinge pe puţoii de aceeaşi vârstă care încă mai vor bicicletă sau se uită, dar mai mult de curiozitate, pe internet, la redtube. Si nici nu spun adevărul, acolo, despre vârsta lor...
Revenind la frumoasă, avem perfecţiunea. Trăsături de zeiţă, trup de..., tot de zeiţă, plus că mai şi ştie să zâmbească şăgalnic sau inteligent. E curtată precum floarea de salcîm în iunie, de albine. Ei cică nu îi pasă şi le dă cu flit.
Dar undeva dragii mei, am o banuiala că, deja fata e "arsă". Adică e deja dependentă de atenţia primită, de puterea de a da cu flit, de haloul ăla de putere în care ea spune "ţigară" şi apar 10 brichete.
Are, poate, şi tot felul de prieteni platonici, babalâci, de treabă totuşi, de bun simţ, care ba îi cumpără ceva, ba ii fac o propunere de modelling sau actorie, sau pur si simplu ii trimit kisses pe Facebook.
Am văzut mai multe femei frumoase cu depresie "finalizată", decât femei, să le spunem, normale aflate in această situaţie. Prin filme, prin realitate, prin poveşti adevărate. N-am dreptate?
Purtând morbul atenţiei primite sistematic, femeia frumoasă e foarte aproape de dezastru, care poate fi sintetizat, că aşa am promis, la două variante.
Fie, până la urmă, se cuplează cu un tip mai grizonat, ca să nu fiu rău şi să îi zic trecut, eventual divorţat, fie îşi găseşte Alesul.
Boon. In prima variantă, e de crezut ca un tip mai matur o vrea pentru inteligenta ei care e peste vârsta fizică. Bull! Da ea aşa crede si se simte bagata in seama. E ştiut, bărbaţii mai in vârstă, dar încă potenţi, pot fi al naibii de posesivi. Fata noastră va ajunge, frumoasă şi deşteaptă,să se depărteze de ciracii ei şi să frecventeze cercuri de prieteni din cu totul altă categorie de vârstă: prietenii bibilicului. Se va îmbrăca cam ca cucoanele alea, poate mai decoltat, că e mai tânără, si, in plus, bibilicul vrea să delimiteze clar cu marginile decolteului teritoriul cucerit. Dar tot ca cucoanele se îmbracă.
Si poate bibilicul îi tranteste si un plod. Devine mama moderna, ca alea pe care le vedem prin revistele glossy. Pentru că e clar, o fata frumoasă şi mai deşteaptă nu ia un bibilic sărac de bărbat. Acesta, in consecinţă, îi poate aranja apariţii în publicaţii.
In adoua varianta, fata găseşte unul apropiat de vârsta ei. Unul mai deosebit dintre cele câteva zeci care îi poartă sâmbetele. Tipul, pipilicul, e fain dar neexperimentat. Gagica e faina dar are o adictie, vrea sa fie in centrul atentiei. Asta inseamna fie isi mai permite cate un flirt nevinovat, fie vrea sa iasa cu prietenele fara el, fie mai face pe nebuna si fiţoasa, pentru ca poate. Pipilicul n-are arta bibilicului. Se pierde, face scene, se nervează şi, până la urmă, ca nu ajungem la patologic, nu mai poate şi o scapă.
Noul beneficiarul va fi un bibilic sau un alt pipilic. Si chestia se reia.
Nu ştiu dacă am fost destul de clar. Vă pup!
Oricare ar fi varianta, vă rog, dați click pe X-ul din dreapta sus al browserului. La revedere! Get a life!
Dar dacă recunoașteți dragii mei, dragele mele, că va e foame de frumusețe si de atentia acordata frumuseţii, ehehei, mai veniţi pe-acasă şi vă supun atenției rândurile de mai jos.
De dragul clarității și în defavoarea nuanțelor, voi renunța la micile divagații. Am făcut destule în primele paragrafe. Scuze!
Se ia o fată frumoasă și deșteaptă. Încă din copilărie e în centrul atenției. "vai, vai, cât e de frumoasă, vai, vai, cât e de deșteaptă." Cum am văzut eu o fetiţă frumoasă foc, de maxim 9 ani, in tren, care stătea numai cu oglinjoara în mână, se pieptăna, dădea replici tăioase. Părinţii şi bunicii îi cântau în strună. Şi tot aşa, de la Buzău până la Bucureşti.
Familia, unchii, bunicile, matuşile, prietenii de familie: "vai ce frumoasă, vai ce deşteaptă." Şi nu zic nu, chiar e şi frumoasă şi deşteaptă.
E!, fata asta nu trebuie să facă prea mult să primească atenţia şi pohta şi, pe măsură ce trec anii învaţă din ce în ce mai bine lucrul ăsta. Influenţa şi puterea o leaga automat de frumuseţe. Mă rog, fiind deşteaptă se mai şi cultivă: citeşte, poate cântă, poate pictează, poate face balet.
Ce mai, devine, pe la 16-18 de ani, visul pedofililor cu bun simţ.
În 99 la suta din cazuri, îi cam respinge pe puţoii de aceeaşi vârstă care încă mai vor bicicletă sau se uită, dar mai mult de curiozitate, pe internet, la redtube. Si nici nu spun adevărul, acolo, despre vârsta lor...
Revenind la frumoasă, avem perfecţiunea. Trăsături de zeiţă, trup de..., tot de zeiţă, plus că mai şi ştie să zâmbească şăgalnic sau inteligent. E curtată precum floarea de salcîm în iunie, de albine. Ei cică nu îi pasă şi le dă cu flit.
Dar undeva dragii mei, am o banuiala că, deja fata e "arsă". Adică e deja dependentă de atenţia primită, de puterea de a da cu flit, de haloul ăla de putere în care ea spune "ţigară" şi apar 10 brichete.
Are, poate, şi tot felul de prieteni platonici, babalâci, de treabă totuşi, de bun simţ, care ba îi cumpără ceva, ba ii fac o propunere de modelling sau actorie, sau pur si simplu ii trimit kisses pe Facebook.
Am văzut mai multe femei frumoase cu depresie "finalizată", decât femei, să le spunem, normale aflate in această situaţie. Prin filme, prin realitate, prin poveşti adevărate. N-am dreptate?
Purtând morbul atenţiei primite sistematic, femeia frumoasă e foarte aproape de dezastru, care poate fi sintetizat, că aşa am promis, la două variante.
Fie, până la urmă, se cuplează cu un tip mai grizonat, ca să nu fiu rău şi să îi zic trecut, eventual divorţat, fie îşi găseşte Alesul.
Boon. In prima variantă, e de crezut ca un tip mai matur o vrea pentru inteligenta ei care e peste vârsta fizică. Bull! Da ea aşa crede si se simte bagata in seama. E ştiut, bărbaţii mai in vârstă, dar încă potenţi, pot fi al naibii de posesivi. Fata noastră va ajunge, frumoasă şi deşteaptă,să se depărteze de ciracii ei şi să frecventeze cercuri de prieteni din cu totul altă categorie de vârstă: prietenii bibilicului. Se va îmbrăca cam ca cucoanele alea, poate mai decoltat, că e mai tânără, si, in plus, bibilicul vrea să delimiteze clar cu marginile decolteului teritoriul cucerit. Dar tot ca cucoanele se îmbracă.
Si poate bibilicul îi tranteste si un plod. Devine mama moderna, ca alea pe care le vedem prin revistele glossy. Pentru că e clar, o fata frumoasă şi mai deşteaptă nu ia un bibilic sărac de bărbat. Acesta, in consecinţă, îi poate aranja apariţii în publicaţii.
In adoua varianta, fata găseşte unul apropiat de vârsta ei. Unul mai deosebit dintre cele câteva zeci care îi poartă sâmbetele. Tipul, pipilicul, e fain dar neexperimentat. Gagica e faina dar are o adictie, vrea sa fie in centrul atentiei. Asta inseamna fie isi mai permite cate un flirt nevinovat, fie vrea sa iasa cu prietenele fara el, fie mai face pe nebuna si fiţoasa, pentru ca poate. Pipilicul n-are arta bibilicului. Se pierde, face scene, se nervează şi, până la urmă, ca nu ajungem la patologic, nu mai poate şi o scapă.
Noul beneficiarul va fi un bibilic sau un alt pipilic. Si chestia se reia.
Nu ştiu dacă am fost destul de clar. Vă pup!
9 Apr 2009
Sentimentul românesc al vinovăţiei
(in engleza ar suna mai fain "The Romanian sense of guilt")
Prin iunie 1940, România ceda in favoarea URSS, fără să tragă un glonţ, Basarabia si Bucovina de Nord. Am primit un ultimamtum, intr-o situatie complicata, si dupa cateva zile, ne retrageam din aceste "teritorii" cu oficiali, catel, purcel, papornita.
Nu prea frumos, nu prea curat, cu coada intre picioare. Acum e drept ca nu prea puteam tin piept armatei rosii, dar chiar sa nu dai macar putin din copita...
Dar asa cum noi ne gandim ca am fost, la acele vremuri, "aranjati" la Yalta, mai tarziu, ca am asteptat americanii si americanii nu veniră, poate ca ar fi de inteles si o asteptare a basarabenilor ca noi sa ii ajutam, sa ne revansam, sa le dam. Pentru ca in '40, am plecat frumusel.
La aproape 70 de ani de atunci, contextele nu mai au relevanta, că ce facea Armata Romana, că care era situatia in Europa, că aia, că aia. Generatia twitter si parintii ei se asteapta, emotional si inertial, ca noi sa fim "fraţii" lor, culmea!!, mai mari, mai intelepti, mai puternici si mai bogaţi.
Prin Germania, la facultăţi, se studiază sentimentul naţional de vina, asa am auzit. Ma rog, din alta perspectiva si poate cu mult mai multe motive istorice.
Dar ar fi oare interesant sa vedem si noi, daca in calitatea inedita de tara "meseriasa", de "putere", asa cum ne vad cei din Basarabia si Bucovina de Nord, par examplu, ne gandim la raspunderea pe care actiunile din trecut o lasa pe umerii nostri contemporani?
E poporul german, in totalitatea lui, vinovat de cele comise de Hitler? Nu cred. Si totusi le e rusine, macar un pic acolo.
E poporul român vinovat, in bloc, pentru ca o conducere a unei tari aflate in corzi, in anii 40, a cedat fara impotrivire armata peste 50 de mii de kmp de pamant? Nu cred. Dar noua ne e putin rusine, avem vreun sentiment de vina, fata de cei lasati in urma?
Ambele raspunsuri la intrebare, DA sau NU, sunt acceptabile. Dar oricare dintre ele ar trebui sa ne puna pe ganduri...
Prin iunie 1940, România ceda in favoarea URSS, fără să tragă un glonţ, Basarabia si Bucovina de Nord. Am primit un ultimamtum, intr-o situatie complicata, si dupa cateva zile, ne retrageam din aceste "teritorii" cu oficiali, catel, purcel, papornita.
Nu prea frumos, nu prea curat, cu coada intre picioare. Acum e drept ca nu prea puteam tin piept armatei rosii, dar chiar sa nu dai macar putin din copita...
Dar asa cum noi ne gandim ca am fost, la acele vremuri, "aranjati" la Yalta, mai tarziu, ca am asteptat americanii si americanii nu veniră, poate ca ar fi de inteles si o asteptare a basarabenilor ca noi sa ii ajutam, sa ne revansam, sa le dam. Pentru ca in '40, am plecat frumusel.
La aproape 70 de ani de atunci, contextele nu mai au relevanta, că ce facea Armata Romana, că care era situatia in Europa, că aia, că aia. Generatia twitter si parintii ei se asteapta, emotional si inertial, ca noi sa fim "fraţii" lor, culmea!!, mai mari, mai intelepti, mai puternici si mai bogaţi.
Prin Germania, la facultăţi, se studiază sentimentul naţional de vina, asa am auzit. Ma rog, din alta perspectiva si poate cu mult mai multe motive istorice.
Dar ar fi oare interesant sa vedem si noi, daca in calitatea inedita de tara "meseriasa", de "putere", asa cum ne vad cei din Basarabia si Bucovina de Nord, par examplu, ne gandim la raspunderea pe care actiunile din trecut o lasa pe umerii nostri contemporani?
E poporul german, in totalitatea lui, vinovat de cele comise de Hitler? Nu cred. Si totusi le e rusine, macar un pic acolo.
E poporul român vinovat, in bloc, pentru ca o conducere a unei tari aflate in corzi, in anii 40, a cedat fara impotrivire armata peste 50 de mii de kmp de pamant? Nu cred. Dar noua ne e putin rusine, avem vreun sentiment de vina, fata de cei lasati in urma?
Ambele raspunsuri la intrebare, DA sau NU, sunt acceptabile. Dar oricare dintre ele ar trebui sa ne puna pe ganduri...
22 Mar 2009
Rămân ce-am fost. Because I can
Minciuna justificata cu fraza "eh!, era campanie electorala. Ce vrei, asa face toata lumea", preocuparea pentru schimbarea numelor ministerelor, agentiilor si numelor de gradinite la preluarea puterii, chiar daca atributiile au ramas cam aceleasi, tot felul de stangu-n dreptu si, mai nou, cearta pe locurile din comisiile parlamentare, lasata cu replici dezgustatoare, mai pusera, dragii mei,in ultima perioada, un strat de moloz peste lehamitea "by default" fata de politica.
Dar la ce ma asteptam? Heirupismul fara nuanta si masurile punctuale, fara viziune, au fost constante ale politicii si politicilor de dupa Revolutie, la fel ca acceleratia gravitationala. Reconfigurari de constitutii si institutii pentru persoane si grupuri am tot vazut. Muci in fasolele discursului public am tot servit iar linia orizontului, cea a unui discurs macar "cât de cât", a trecut de multa vreme, din teorie in utopie.
Ar fi mult prea mult sa vorbesc despre congresul PNL ca despre o speranta. O, ho, ho, mult prea mult! Dar, in acest context, era acolo ceva, care aprindea un beculet, macar din preocupare jurnalistica daca nu din alte motive. Spuneti-i naivitate, speranta sau, pur si simplu, dorinta de altceva, macar de un discurs consistent. O "boaba de fasole" fericita, cu calitati nutritionale pentru emotiunea civica.
Si a venit congresul PNL. 20% din parlament a ocupat brusc aproape 100% din canalele media. Si m-am uitat. Am vazut lideri care nu sunt lideri, care se definesc prin "nu", prin calitatea de adversar al cuiva, ca unica si adevarata valoare si chemare.
Asteptam un Yes, we can ilfovean, dobrogean sau prahovean. "By ourselves!" , ar fi urlat Bratianu. Cam "obamian" e drept, ca si moda limbilor era alta la vremea lui.
Dar nu. Am auzit acum discursuri construite pe principii de codoşlâc şi bordelnicie politice. Yes, we can a devenit Because I can. Si uite asa fasola singuratica se cam umplu de muci si tubul digestiv de lacrimi.
Si ca in banc, acestea fiind enumerate, vin si spun: "atâta am vrut sa va zic. Pe mine sa nu contati."
Dar la ce ma asteptam? Heirupismul fara nuanta si masurile punctuale, fara viziune, au fost constante ale politicii si politicilor de dupa Revolutie, la fel ca acceleratia gravitationala. Reconfigurari de constitutii si institutii pentru persoane si grupuri am tot vazut. Muci in fasolele discursului public am tot servit iar linia orizontului, cea a unui discurs macar "cât de cât", a trecut de multa vreme, din teorie in utopie.
Ar fi mult prea mult sa vorbesc despre congresul PNL ca despre o speranta. O, ho, ho, mult prea mult! Dar, in acest context, era acolo ceva, care aprindea un beculet, macar din preocupare jurnalistica daca nu din alte motive. Spuneti-i naivitate, speranta sau, pur si simplu, dorinta de altceva, macar de un discurs consistent. O "boaba de fasole" fericita, cu calitati nutritionale pentru emotiunea civica.
Si a venit congresul PNL. 20% din parlament a ocupat brusc aproape 100% din canalele media. Si m-am uitat. Am vazut lideri care nu sunt lideri, care se definesc prin "nu", prin calitatea de adversar al cuiva, ca unica si adevarata valoare si chemare.
Asteptam un Yes, we can ilfovean, dobrogean sau prahovean. "By ourselves!" , ar fi urlat Bratianu. Cam "obamian" e drept, ca si moda limbilor era alta la vremea lui.
Dar nu. Am auzit acum discursuri construite pe principii de codoşlâc şi bordelnicie politice. Yes, we can a devenit Because I can. Si uite asa fasola singuratica se cam umplu de muci si tubul digestiv de lacrimi.
Si ca in banc, acestea fiind enumerate, vin si spun: "atâta am vrut sa va zic. Pe mine sa nu contati."
26 Feb 2009
No way, Jose!
Inca una de politica si gata. Promit!
Mai zice câte unul, cu seriozitate, privind peste ochelari, savant: "Fac politica de 19 ani." . O afirmatie menita sa ne faca pe noi, blambecii, cumva, sa ne plecam in fata experientei lui vaste, chiar daca respectivul nu prea s-a iţit cu vreo calitate, acolo, alta decat gura mare si turism prin studiourile de televiziune.
Ce-ar fi daca un manager, care a dus firma in pragul falimentului dupa ani de conducere "luminata", ar veni si s-ar răţoi: "Am fost director ani de zile, ascultati la mine, stiu cum se conduce o afacere? Nu stiti nimic."
As da o para malaiaţă pe expertiza lui? No way, Jose!
Sau sa vina unul cu 5 casatorii si 5 divorturi si sa zica "Stiu totul despre casatorie. Am experienta. Am avut 5 neveste."
L-as asculta ca pe tătuca atunci cind as avea vreo belea matrimoniala? No way, Jose!
Asa si cu Jose. Ma ia de sugaci si imi cere sa il admir si sa il cred ca stie el cum sta treaba pentru simplul motiv "că cât de mult a stat el in politica româneasca". Un exemplu, de altfel, de eficacitate, verticalitate, morala, principialitate si fair-play. O reuşită, ce mai...
No way, Jose!
Mai zice câte unul, cu seriozitate, privind peste ochelari, savant: "Fac politica de 19 ani." . O afirmatie menita sa ne faca pe noi, blambecii, cumva, sa ne plecam in fata experientei lui vaste, chiar daca respectivul nu prea s-a iţit cu vreo calitate, acolo, alta decat gura mare si turism prin studiourile de televiziune.
Ce-ar fi daca un manager, care a dus firma in pragul falimentului dupa ani de conducere "luminata", ar veni si s-ar răţoi: "Am fost director ani de zile, ascultati la mine, stiu cum se conduce o afacere? Nu stiti nimic."
As da o para malaiaţă pe expertiza lui? No way, Jose!
Sau sa vina unul cu 5 casatorii si 5 divorturi si sa zica "Stiu totul despre casatorie. Am experienta. Am avut 5 neveste."
L-as asculta ca pe tătuca atunci cind as avea vreo belea matrimoniala? No way, Jose!
Asa si cu Jose. Ma ia de sugaci si imi cere sa il admir si sa il cred ca stie el cum sta treaba pentru simplul motiv "că cât de mult a stat el in politica româneasca". Un exemplu, de altfel, de eficacitate, verticalitate, morala, principialitate si fair-play. O reuşită, ce mai...
No way, Jose!
24 Feb 2009
Chirurgul intreaba tumoarea: care ar fi tratamentul?
Dupa stiri, incepe talk-show-ul.
Se arunca intrebari, se dau raspunsuri. Numai ca raspunsurile vin tocmai de la cei din cauza carora am ajuns sa punem intrebari.
Continua talk-show-ul: "Dom'le, corpul societatii româneasti e cuprins de cancer", zice comentatorul.
Comentatorul, scos din randul vechilor politicieni, face pe desteptul in continuare. Împănează discursul, fără să vrea si fara sa stie, cu frustrare evidenta, ţâfnă, peroraţie. "Vai, vai, ce bolnavă e societatea!!".
Ziaristul pune in continuare intrebări.
E destept jurnalistul. "Mamă ce i-a zis-o", or comenta telespectatorii care au uitat ce aspre si frumoase sunt serile de februarie. In parc, nu la TV.
Ca un chirurg cu mâna sigură, jurnalistul face incizia, cu vorbe meştesugite, tocmai pe bucata de carne, pe care tot el o promovase drept metastaza a societăţii româneşti.
Si uite asa apare o noua medicina.
Intra chirurgul, face incizia, asistenta-i da tumoarea, medicul o baga in corpul bolnavului si pe urma face un interviu cu ea:" De ce credeti ca s-a ajuns la cancer?".
Publicitate vă rog!
Se arunca intrebari, se dau raspunsuri. Numai ca raspunsurile vin tocmai de la cei din cauza carora am ajuns sa punem intrebari.
Continua talk-show-ul: "Dom'le, corpul societatii româneasti e cuprins de cancer", zice comentatorul.
Comentatorul, scos din randul vechilor politicieni, face pe desteptul in continuare. Împănează discursul, fără să vrea si fara sa stie, cu frustrare evidenta, ţâfnă, peroraţie. "Vai, vai, ce bolnavă e societatea!!".
Ziaristul pune in continuare intrebări.
E destept jurnalistul. "Mamă ce i-a zis-o", or comenta telespectatorii care au uitat ce aspre si frumoase sunt serile de februarie. In parc, nu la TV.
Ca un chirurg cu mâna sigură, jurnalistul face incizia, cu vorbe meştesugite, tocmai pe bucata de carne, pe care tot el o promovase drept metastaza a societăţii româneşti.
Si uite asa apare o noua medicina.
Intra chirurgul, face incizia, asistenta-i da tumoarea, medicul o baga in corpul bolnavului si pe urma face un interviu cu ea:" De ce credeti ca s-a ajuns la cancer?".
Publicitate vă rog!
18 Jan 2009
Nabokov, mare scriitor
Pe la mijlocul anilor 1990, mai exact prin '94, seful cenzurii cinematografiei din Iran, tara aflata la vreo 15 ani de la Revolutia Islamica, era un orb. Sau, oricum, un tip care nu vedea prea bine. Purta ochelari negri, cu rama groasa, iar atunci cand monitoriza filmele, avea tot timpul un asistent langa el. El ii explica ce se intampla pe ecran iar cenzorul decidea ce e bun sau rau pentru sanatatea ideologica a populatiei.
Mai mult, orbetele cu pricina a ajuns la un moment dat seful televiziunii de stat. Acolo le cerea scenaristilor sa isi aduca lucrarile inregistrate pe casete audio si, pe baza lor, seful hotara ce se face si ce nu la televizor.
Si mai simpatic, succesorul lui, cu vederea foarte buna de data asta, a pastrat cu consecventa metoda brevetata de fostul sef.
Dincolo de tragi-comedia in cascada a situatiei, un orb cenzor al cinematografiei dupa care sef de televiziune si, mai apoi, urmasul lui cu ochi de vultur care pastreaza metoda de lucru a orbului, modelul se repeta in societati care se bat cu pumnul democratiei in piept. Mai subtil, mai greu de perceput, mai periculos, tocmai prin ipocrizia pe care se intemeiaza.
Editori,sefi, ce-or fi, pe ochelarii de cal ai carora scrie AUDIENTA CU ORICE PRET, decid sa arunce la televizor numai idei si scene care sa serveasca "ideologiei" inscrisa pe ochelari.
Etichetarea(moartea ideii), pamfletul far-fetched , usuratatea ca surogat pentru relaxare, comentatori care au transformat truismul in inovatie, au devenit genuri, unelte si manifestari jurnalistice consacrate. Idei neduse pana la capat, aluzii nesustinute de dovezi, bascalie fals elitista, isterie cu pretentie de indignare justificata, analisti care isi pierd suflul in navala argumentatiei, asta au decis cenzorii nostri ca trebuie sa primim. Si asta ne dau.
Aproape totul la televizor e ca si cum, de parca. Vorbesc de parca ar sti ce spun, rad de parca ar avea de ce, relateaza de parca m-ar interesa epitetele lor.
Si ca sa ducem analogia pana la capat, urmasii par sa preia epigonic metodele acestui jurnalism "quality".
Asa cum Nabokov, scriitorul, zicea ca cititorii sunt nascuti liberi si trebuie sa ramana liberi, sa nu devina captivi ideologic ai unei carti, si telespectatorii, consumatorii de presa ar trebui sa ramana liberi. Sa decida ei ce e si ce nu e.
Numai ca ai nostri editori nu vor, sau nu pot, sa lase telespectatorul liber.
Si mai e o mare diferenta: Nabokov e un mare scriitor.
Mai mult, orbetele cu pricina a ajuns la un moment dat seful televiziunii de stat. Acolo le cerea scenaristilor sa isi aduca lucrarile inregistrate pe casete audio si, pe baza lor, seful hotara ce se face si ce nu la televizor.
Si mai simpatic, succesorul lui, cu vederea foarte buna de data asta, a pastrat cu consecventa metoda brevetata de fostul sef.
Dincolo de tragi-comedia in cascada a situatiei, un orb cenzor al cinematografiei dupa care sef de televiziune si, mai apoi, urmasul lui cu ochi de vultur care pastreaza metoda de lucru a orbului, modelul se repeta in societati care se bat cu pumnul democratiei in piept. Mai subtil, mai greu de perceput, mai periculos, tocmai prin ipocrizia pe care se intemeiaza.
Editori,sefi, ce-or fi, pe ochelarii de cal ai carora scrie AUDIENTA CU ORICE PRET, decid sa arunce la televizor numai idei si scene care sa serveasca "ideologiei" inscrisa pe ochelari.
Etichetarea(moartea ideii), pamfletul far-fetched , usuratatea ca surogat pentru relaxare, comentatori care au transformat truismul in inovatie, au devenit genuri, unelte si manifestari jurnalistice consacrate. Idei neduse pana la capat, aluzii nesustinute de dovezi, bascalie fals elitista, isterie cu pretentie de indignare justificata, analisti care isi pierd suflul in navala argumentatiei, asta au decis cenzorii nostri ca trebuie sa primim. Si asta ne dau.
Aproape totul la televizor e ca si cum, de parca. Vorbesc de parca ar sti ce spun, rad de parca ar avea de ce, relateaza de parca m-ar interesa epitetele lor.
Si ca sa ducem analogia pana la capat, urmasii par sa preia epigonic metodele acestui jurnalism "quality".
Asa cum Nabokov, scriitorul, zicea ca cititorii sunt nascuti liberi si trebuie sa ramana liberi, sa nu devina captivi ideologic ai unei carti, si telespectatorii, consumatorii de presa ar trebui sa ramana liberi. Sa decida ei ce e si ce nu e.
Numai ca ai nostri editori nu vor, sau nu pot, sa lase telespectatorul liber.
Si mai e o mare diferenta: Nabokov e un mare scriitor.
18 Dec 2008
RESERVED
Vrei să ieşi cu gagica, gugulică-guguloi, la o pizza şi o bere. Seara, după o zi de muncă, undeva în centru, ca pe acolo ne prinde momentul. Te hotărăşti să mergi la Cafeneaua Actorilor, la Universitate.
Intri. Full! Mesele sunt ocupate aproape toate. Pe cele neocupate stau plăcuţe cu RESERVED.
Vezi o masă pe care se mai află nişte pahare, nedebarasată. Întrebi un ospătar dacă e ocupată. Zice că nu ştie. Vecinii de masă spun că e liberă. Te aşezi, cu fata lângă tine şi aştepţi. Vine alt ospătar decât cel pe care l-ai întrebat dacă masa e liberă. Spune sec: ”Masa e rezervata”. Nu tu „ne pare rău”, nu tu „hai să vedem poate găsim alta masă”. Nu. Pune plăcuţa cu RESERVED în faţa cuplului gugulică-guguloi şi pleacă...
Eşti client venit să laşi nişte bani acolo şi te irită puţin tratamentul la care eşti supus.
Te duci la bar şi întrebi unde este supervaizărul să îi spui că nu se face aşa ceva cu un client. Nimeni pare să nu ştie unde e şeful. Apare un bodyguard cu chelie intenţionată, borsetă şi cu circumferinţa burţii aproximativ egală cu dublul celei din urma cu 1-2 ani. Ceafa, groasă. Comunicativ. Sau tupeist.
Îţi explică cum stă treaba, că masa nu era debarasată şi că abia după debarasare se pune plăcuţa cu RESERVED, că aici nu e un restaurant cu recepţie, cu fiţe. Pe măsură ce îi dai argumente de client nemulţumit, „dumneavoastră” devine „tu” şi se uită în ochii tăi cu o expresie din ce in ce mai intensă, care în cuvinte poate fi rezumată la „dacă mai vorbeşti mult, te şi pleznesc”.
În aparenţă e însă reţinut şi politicos. E totuşi el, cel din linia întâi, în relaţia cu clientul. La un moment dat îşi dă seama de un adevar reciproc valabil: „băi, vorbesc şi aşa prea mult cu tine”.
Până la urmă afli unde e supervaizărul. E sus, la bar. Când ajungi la el să îi spui că nu aşa se tratează un client, el deja ştie despre ce e vorba. Cel din linia I a trecut pe la el să-l briefeze. Spune şi el că masa a fost rezervată şi că ospătarul nu a apucat să pună plăcuţa cu RESERVED . Nu îşi cere scuze sau sa arate un alt sentiment de empatie minimă. Nu. Te anunţă...
Ieşi din crâşma de centrul capitalei. Sentimentul iritant e de fapt că nu poţi nici măcar jura serios că nu vei mai călca vreodată pe acolo.
Intri. Full! Mesele sunt ocupate aproape toate. Pe cele neocupate stau plăcuţe cu RESERVED.
Vezi o masă pe care se mai află nişte pahare, nedebarasată. Întrebi un ospătar dacă e ocupată. Zice că nu ştie. Vecinii de masă spun că e liberă. Te aşezi, cu fata lângă tine şi aştepţi. Vine alt ospătar decât cel pe care l-ai întrebat dacă masa e liberă. Spune sec: ”Masa e rezervata”. Nu tu „ne pare rău”, nu tu „hai să vedem poate găsim alta masă”. Nu. Pune plăcuţa cu RESERVED în faţa cuplului gugulică-guguloi şi pleacă...
Eşti client venit să laşi nişte bani acolo şi te irită puţin tratamentul la care eşti supus.
Te duci la bar şi întrebi unde este supervaizărul să îi spui că nu se face aşa ceva cu un client. Nimeni pare să nu ştie unde e şeful. Apare un bodyguard cu chelie intenţionată, borsetă şi cu circumferinţa burţii aproximativ egală cu dublul celei din urma cu 1-2 ani. Ceafa, groasă. Comunicativ. Sau tupeist.
Îţi explică cum stă treaba, că masa nu era debarasată şi că abia după debarasare se pune plăcuţa cu RESERVED, că aici nu e un restaurant cu recepţie, cu fiţe. Pe măsură ce îi dai argumente de client nemulţumit, „dumneavoastră” devine „tu” şi se uită în ochii tăi cu o expresie din ce in ce mai intensă, care în cuvinte poate fi rezumată la „dacă mai vorbeşti mult, te şi pleznesc”.
În aparenţă e însă reţinut şi politicos. E totuşi el, cel din linia întâi, în relaţia cu clientul. La un moment dat îşi dă seama de un adevar reciproc valabil: „băi, vorbesc şi aşa prea mult cu tine”.
Până la urmă afli unde e supervaizărul. E sus, la bar. Când ajungi la el să îi spui că nu aşa se tratează un client, el deja ştie despre ce e vorba. Cel din linia I a trecut pe la el să-l briefeze. Spune şi el că masa a fost rezervată şi că ospătarul nu a apucat să pună plăcuţa cu RESERVED . Nu îşi cere scuze sau sa arate un alt sentiment de empatie minimă. Nu. Te anunţă...
Ieşi din crâşma de centrul capitalei. Sentimentul iritant e de fapt că nu poţi nici măcar jura serios că nu vei mai călca vreodată pe acolo.
Subscribe to:
Posts (Atom)
