Tăcerea bine temperată

Tăcere cu vână. Asta a fost concertul de aseara a lui Leonard Cohen, la Bucureşti.

Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.

Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.

O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.

Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.

Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.

Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.

Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.

La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.

Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.

Gânduri vechi despre o nouă ceremonie. Atunci

Am furat odata o caseta de muzica de la cineva. Recunosc, aveam acest prost obicei, din cand in cand, inexplicabil.

Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.



Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.

Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.

Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.

Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.

Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.

Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.

A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.

O am si acum.

Pet Shop Boy-ism is not dead!

Pe vremuri, ah ce vremuri!, când adolescenții complexați și în căutarea unei identități, oricare ar fi fost ea, se impărțeau in depeșari și rockeri, și, mai mult, se mai purtau frizuri gen bros, sau de alt gen, când cultura unei găști avea eroi precum James Hetfield, Jim Morrison sau Mick Jagger iar alta pe Dave Gaham sau Martin Gore, existau si grupuscule tolerate de taberele majoritare, care flirtau emoțional si intelectual cu Michel-Jarre, Erasure, dar mai ales, ca despre asta vorbim, Pet Shop Boys, o trupă sofisticată, muzical si personal, doi omuleti, care isi faceau imaginea spunand ca sunt un fel de Beatles dar cu un plus de tehnologie, din care au ramas doar compozitorii, adica Lennon si McCartney, doar ca in cazul de fata era vorba de Neil Tennant şi Chris Lowe, iar noi, marginalii muzicali in razboiul relevant dintre depeșari si roackeri, incercam sa ne impunem ducand mai departe aceste declaratii incitante, cu toate că nu prea reușeam, ei bine pe acele vremuri nu stiam prea multe despre ce se va intampla in februarie 2009, cand trupa londoneză va fi premiata, la British Awards, pentru contributia exceptionala in muzica, premiu de care noi, cei numiti pe vremuri, aproape peiorativ dar tolerant, petșopboiști suntem si acum, la mai mult de 15 ani, mândri, sau damn proud!