A venit frigul și udeala la Cluj. Un pretext perfect să îmi scot la purtare singurul articol de îmbrăcăminte la care țin cu adevărat. Este o redingotă pe care mi-am cumpărat-o în urmă cu vreo șapte (!) ani de la Londra.
Are o croială militară, strictă, cu două șiruri de nasturi maro. Dar ce e spectaculos la această haină este gulerul. Un guler rotund, mare, care, odată ridicat, ajunge până la creștetul capului. Ține de vânt și de frig. Dacă îl forțezi nițel, ține și de ploaie... Culoarea redingotei e un pic spălăcită, am purtat-o intensiv în ultimii ani. Este încă prezentabilă. Conține combinația aceea de strictețe și excentricitate pe care o admir atât de mult la spiritul britanic.
Redingota duce cu ea și un simbol. E amintirea momentelor celor mai frumoase și pline din viața mea jurnalistică. La momentul cumpărării eram redactor la BBC Worldservice, secția română. Era perioada în care mă bucuram la modul practic de jurnalismul radio făcut după principii ferme. Datorită tocmai acestor principii și limitări, natural impuse de realitatea verificabilă, detaliile căpătau valoare și relief. Cam ăsta e și principiul după care e croită și redingota mea: linii drepte, sobre, militărești. Doar dacă te uiți la ea mai îndeaproape descoperi răscroiri subtile, contraste fine de culoare și, mai evident, un guler excentric. E un pic de modă veche, ca și jurnalismul făcut ca la carte...
Haina mea nu mai e nouă. De câțiva ani se tot pune problema să o arunc, dar nu pot, îmi place în continuare.
Zilele trecute am îmbrăcat-o. Nu cunosc explicația întreagă, dar, în capul meu, haina mă face să mă simt bine, casual-elegant, brit. Îmi aduce aminte de Londra și BBC.
În autobuz, o doamnă în vârstă se uită insistent la mine. Mă măsoară din cap până în picioare. Mie mi se pare ca văd o nuanță admirativă pe fața ei. Mă simt bine. Uite cum redingota mea englezească și excentrică atrage atenția. Doamna se uită, se uită, cu expresia că a gasit o corelație sau o soluție unei probleme imaginare. Eu mă simt atins de un fin duh al narcisismului. Ce faină e redingota mea...
Doamna se ridică și se apropie de mine. Se ține de bară. Șoferul calcă accelerația destul de sănătos.
-Domnule, pot să vă rog ceva?
-Vă rog!
-Ați putea ca la stația următoare să mă ajutați să cobor sacoșele?
Lângă scaunul ei are două sacoșe pe care de abia acum le observ.
În ultimele minute am fost ocupat de propriul narcisism.
Showing posts with label povești. Show all posts
Showing posts with label povești. Show all posts
22 Nov 2014
28 Mar 2010
"Amantul" sau "Răzbunarea fraierilor"
Erau trei prieteni, liceeni.
Unul dintre ei era puțin mai șmecher decât ceilalți pentru că avea o iubită dispusă să facă sex. Se lăuda cu partidele de amor pe care le avea cu respectiva domnișoară, trecută bine de vârsta la care o tânără intelectuală ar termină facultatea.
Poveștile care stârneau cel mai mult invidia celorlalți doi liceeni erau despre cum amanta îl ținea în puf pe iubit. Ea avea bani, era salariată. Așa că îi dădea țigări, îl punea la masă ori de câte ori mergea la ea acasă, îi dădea și băutură. La plecare, amantul primea și ceva bani de buzunar.
Istorisirile detaliate ale momentelor de sex creau celorlalti doi o stare de curiozitate dar și de invidie. Ei nu aveau așa un noroc, de iubite care să se “preteze”.
Îl întrebau cum țipă tipa, dacă geme, dacă urlă, ce poziții preferă, cât de salbatica e. Multe dintre întrebări veneau din bogata cultură de specialitate pe care cei doi și-o formaseră din reviste și filme de gen.
De obicei, împărtășirea acestor experiențe se făcea în parcul orașului, pe o bancă, toți fumînd țigările puse la dispoziție de amanta generoasă. Mai apăreau și sticle de vin sau vodcă.
Erau momente cand imaginația celorlalți doi era inflamată de fiecare dată și o invidie admirativă se regăsea constant în remarci acide și încercări de umilire ale amantului. Acesta le amintea de fiecare dată, cu poveștile lui, cât de fraieri sunt ei. Voiau în sinea lor ca povestea asta extraordinară pentru prietenul lor să se termine.
“ - Ce prost ești, nu știi să desfaci un sutien! Ha, ha!!” sau, “ - Băi boule, vezi poate te prinde bărbatu-su” sau “Numai atâtea țigări ți-a dat? Își bate joc de tine…” erau replici prin care cei doi încercau să se consoleze.
Acum, cei trei stăteau pe o bancă, în parcul acoperit de o zăpadă groasă și pufoasă. Aburul amestecat cu fumul de țigară se ridica din gurile și nările lor, mărturie a discuțiilor aprinse. Din când în când, hohote de râs obraznic răsunau în parc.
Amantul avea și azi multe povești de spus. Încercase o poziție sexuală nouă, foarte interesantă. Era ceva ce văzuse într-un film porno. Dezvoltase aceast obicei de documentare, pe măsură ce amanta devenea tot mai pretențioasă și voia să experimenteze tot mai multe.
Ceilalți doi ascultau cu atenție, hohotind fara grija.
Unul dintre ei, mai invidios, se făcea ca nu înțelege cum era poziția sexuală respectivă, oricât se străduia amantul să le explice.
“ - Deci cum stăteai tu?”
„ - Băi, stateam pe spate și ea deasupra, cu spatele la mine.”
„ - Nu înțeleg, cum e asta?”, făcea invidiosul pe prostul.
Si amantul încerca sa explice mai bine, mai în detaliu, dar degeaba...
“ - Ia arată-ne acolo, în zăpadă, cum e pozitia.”
Amantul fu destul de repede de acord, era foarte mândru de el si de isprava lui.
Se întinse pe spate pe zăpadă. Ceilalți doi fumau și îl priveau.
“ – Uite bă cum e. Eu stau așa, întins pe spate. Ea sta deasupra mea cu fața spre voi. Ne uităm amîndoi în oglindă, ca la televizor.”
„ - Aha, deci unde stăm noi acuma, era oglinda.”
„- Da.”
Lungit în zăpadă, amantul ținea mâinile ridicate ca și cum și-ar fi susținut iubita imaginară. Era hotarât să îi facă neapărat pe ceilalți doi să înteleagă.
“-Așa, și cum te miști?”, întrebă pișicherul.
Amantul naiv începu să simuleze un act sexual în zăpadă, afundându-se câte un pic în zăpada neatinsă și pufoasă.
“ - Pai și nu e greu sa faci asta? Cât poți să reziști? Nu cred ca ai facut asta”, se arăta neîncrezător, invidiosul.
“-Ba da băi, așa făceam, uite! Amantul continua să simuleze coitul, în zăpadă, la minus 10 grade, în parc.
Ceilalți doi îi fumau țigările, îi beau vodca și se uitau la el satisfăcuți, cum se zbătea în zăpadă.
Nu mai erau chiar atât de fraieri...
Unul dintre ei era puțin mai șmecher decât ceilalți pentru că avea o iubită dispusă să facă sex. Se lăuda cu partidele de amor pe care le avea cu respectiva domnișoară, trecută bine de vârsta la care o tânără intelectuală ar termină facultatea.
Poveștile care stârneau cel mai mult invidia celorlalți doi liceeni erau despre cum amanta îl ținea în puf pe iubit. Ea avea bani, era salariată. Așa că îi dădea țigări, îl punea la masă ori de câte ori mergea la ea acasă, îi dădea și băutură. La plecare, amantul primea și ceva bani de buzunar.
Istorisirile detaliate ale momentelor de sex creau celorlalti doi o stare de curiozitate dar și de invidie. Ei nu aveau așa un noroc, de iubite care să se “preteze”.
Îl întrebau cum țipă tipa, dacă geme, dacă urlă, ce poziții preferă, cât de salbatica e. Multe dintre întrebări veneau din bogata cultură de specialitate pe care cei doi și-o formaseră din reviste și filme de gen.
De obicei, împărtășirea acestor experiențe se făcea în parcul orașului, pe o bancă, toți fumînd țigările puse la dispoziție de amanta generoasă. Mai apăreau și sticle de vin sau vodcă.
Erau momente cand imaginația celorlalți doi era inflamată de fiecare dată și o invidie admirativă se regăsea constant în remarci acide și încercări de umilire ale amantului. Acesta le amintea de fiecare dată, cu poveștile lui, cât de fraieri sunt ei. Voiau în sinea lor ca povestea asta extraordinară pentru prietenul lor să se termine.
“ - Ce prost ești, nu știi să desfaci un sutien! Ha, ha!!” sau, “ - Băi boule, vezi poate te prinde bărbatu-su” sau “Numai atâtea țigări ți-a dat? Își bate joc de tine…” erau replici prin care cei doi încercau să se consoleze.
Acum, cei trei stăteau pe o bancă, în parcul acoperit de o zăpadă groasă și pufoasă. Aburul amestecat cu fumul de țigară se ridica din gurile și nările lor, mărturie a discuțiilor aprinse. Din când în când, hohote de râs obraznic răsunau în parc.
Amantul avea și azi multe povești de spus. Încercase o poziție sexuală nouă, foarte interesantă. Era ceva ce văzuse într-un film porno. Dezvoltase aceast obicei de documentare, pe măsură ce amanta devenea tot mai pretențioasă și voia să experimenteze tot mai multe.
Ceilalți doi ascultau cu atenție, hohotind fara grija.
Unul dintre ei, mai invidios, se făcea ca nu înțelege cum era poziția sexuală respectivă, oricât se străduia amantul să le explice.
“ - Deci cum stăteai tu?”
„ - Băi, stateam pe spate și ea deasupra, cu spatele la mine.”
„ - Nu înțeleg, cum e asta?”, făcea invidiosul pe prostul.
Si amantul încerca sa explice mai bine, mai în detaliu, dar degeaba...
“ - Ia arată-ne acolo, în zăpadă, cum e pozitia.”
Amantul fu destul de repede de acord, era foarte mândru de el si de isprava lui.
Se întinse pe spate pe zăpadă. Ceilalți doi fumau și îl priveau.
“ – Uite bă cum e. Eu stau așa, întins pe spate. Ea sta deasupra mea cu fața spre voi. Ne uităm amîndoi în oglindă, ca la televizor.”
„ - Aha, deci unde stăm noi acuma, era oglinda.”
„- Da.”
Lungit în zăpadă, amantul ținea mâinile ridicate ca și cum și-ar fi susținut iubita imaginară. Era hotarât să îi facă neapărat pe ceilalți doi să înteleagă.
“-Așa, și cum te miști?”, întrebă pișicherul.
Amantul naiv începu să simuleze un act sexual în zăpadă, afundându-se câte un pic în zăpada neatinsă și pufoasă.
“ - Pai și nu e greu sa faci asta? Cât poți să reziști? Nu cred ca ai facut asta”, se arăta neîncrezător, invidiosul.
“-Ba da băi, așa făceam, uite! Amantul continua să simuleze coitul, în zăpadă, la minus 10 grade, în parc.
Ceilalți doi îi fumau țigările, îi beau vodca și se uitau la el satisfăcuți, cum se zbătea în zăpadă.
Nu mai erau chiar atât de fraieri...
26 Mar 2010
O poveste cu bunica
Exista, la sate, în nordul ţării, un obicei. Dacă găina, de exemplu, nu voia şi nu voia să clocească, gospodina lua o curcă cu instincte materne şi o punea pe ouăle găinii. Şi aşa, se făceau puii.
Bunica mea a făcut altă combinaţie. A luat o curcă şi a pus-o cloşcă peste ouă de gâscă.
Curca şi-a luat rolul în serios. Stătea conştiincioasă pe ouăle colegei de poiată. Şi le învârtea, le bibilea. Rar cobora din cuib să mănânce şi ea ceva sau să bea apă. Pe curcan nici nu îl băga în seamă, oricât şi-ar fi arătat el mărgelele.
La soroc, boboci de gâscă au spart coaja şi se uitau după mama. Mama adoptivă le arăta cum se mănâncă şi cum se merge.
Bunica se minuna mereu: “ce mamă bună e curca asta!”
Timpul a trecut, bobocii au crescut iar noi, nepoţii, întelegeam cu ajutorul bunicii şi al curcii că mamă nu e cine face copilul, mamă e cine îl creşte.
Dar într-o zi, mama-curcă şi copii-boboci au ajuns lângă o băltoacă mare, în care ne mai băgam şi noi, nepoţii, după ploaile de vară.
Bobocii s-au avântat în balta adâncă. Măcăneau fericţi şi înotau de colo, colo. În schimb curca, pasăre neînotătoare, toată se sfărâma pe marginea apei. Fugea dintr-un capăt la altul al bălţii, îşi striga puii, speriată, intra puţin în apă dar se retrăgea îngrozită.
Am chemat-o repede pe bunica, să vadă tărăşenia şi să ajute curca.
Iar bunica a spus, înţelept: “Hehei, sângele apă nu se face”. Ţin minte şi acum.
Bunica mea a făcut altă combinaţie. A luat o curcă şi a pus-o cloşcă peste ouă de gâscă.
Curca şi-a luat rolul în serios. Stătea conştiincioasă pe ouăle colegei de poiată. Şi le învârtea, le bibilea. Rar cobora din cuib să mănânce şi ea ceva sau să bea apă. Pe curcan nici nu îl băga în seamă, oricât şi-ar fi arătat el mărgelele.
La soroc, boboci de gâscă au spart coaja şi se uitau după mama. Mama adoptivă le arăta cum se mănâncă şi cum se merge.
Bunica se minuna mereu: “ce mamă bună e curca asta!”
Timpul a trecut, bobocii au crescut iar noi, nepoţii, întelegeam cu ajutorul bunicii şi al curcii că mamă nu e cine face copilul, mamă e cine îl creşte.
Dar într-o zi, mama-curcă şi copii-boboci au ajuns lângă o băltoacă mare, în care ne mai băgam şi noi, nepoţii, după ploaile de vară.
Bobocii s-au avântat în balta adâncă. Măcăneau fericţi şi înotau de colo, colo. În schimb curca, pasăre neînotătoare, toată se sfărâma pe marginea apei. Fugea dintr-un capăt la altul al bălţii, îşi striga puii, speriată, intra puţin în apă dar se retrăgea îngrozită.
Am chemat-o repede pe bunica, să vadă tărăşenia şi să ajute curca.
Iar bunica a spus, înţelept: “Hehei, sângele apă nu se face”. Ţin minte şi acum.
24 Mar 2010
Mi-e lene
Aman sa dau cu aspiratorul prin casa de vreo doua saptamani iar chiuveta e plina de farfurii si cani colorate cu resturi de mincare si cafea intr-un fel aproape estetic.
Mi-e lene sa termin cafeaua si sa imi fac patul. Trebuie sa plec la munca.
Iau troleul. Remarc ca nu sunt singur in lenea mea. Si celor de la departamentul tehnic al regiei de transport in comun le e lene. Nu au reparat aparatele de compostat. Abia la a treia incercare reusesc sa gauresc biletul de calatorie. Gasesc un scaun liber, ma asez si mi-e lene sa ma ridic sa ofer locul unei doamne care se uita cu subinteles la mine.
Troleul inainteaza greu pentru ca si participantilor la trafic le e lene. N-au chef sa parcheze in locurile special destinate. Le e mai usor sa porneasca luminile de avarii si sa ramina asa, in drum. Ii inteleg. Le e lene
Pe geamul mijlocului de transport vad muncitorii de la drumuri. Unul gaureste cu pickhammerul iar o delegatie de vreo 5 drumari privesc procesul cu interes, sprijiniti in niste lopeti noi, recent achizitionate de compania de constructii. Le-o fi si lor lene, ce ei nu sunt oameni?
E tirziu, iar masina inainteaza mult prea lenes. In ritmul asta am toate sansele sa intirzii le serviciu. Desi mi-e lene, cobor din troleu sa iau un taxi. Dar si soferului ii e lene sa ma duca la desinatia pe care i-o cer. Are alta ruta. Daca vreau sa merg acolo, nici o problema, ma duce.
Stau cu taxiul pe la intersectii timp indelungat pentru ca expertilor in trafic le-a fost lene sa gindeasca un fel in care semafoarele sa functioneze in interesul contribuabilor. Am intelegere si pentru ei. Le e lene sa coboare in strada de la caldurica si lenea de birou.
Cobor din taxi la marginea unei balti enorme. Ieri s-a spart o conducta sub sosea. Balta e si astazi acolo. Si celor de la reparatii le-a fost lene sa vina sa rezolve problema.
Gata, am ajuns la serviciu!
Am treaba, asa ca mi-e lene si sa mai remarc alti lenesi.
Mi-e lene sa termin cafeaua si sa imi fac patul. Trebuie sa plec la munca.
Iau troleul. Remarc ca nu sunt singur in lenea mea. Si celor de la departamentul tehnic al regiei de transport in comun le e lene. Nu au reparat aparatele de compostat. Abia la a treia incercare reusesc sa gauresc biletul de calatorie. Gasesc un scaun liber, ma asez si mi-e lene sa ma ridic sa ofer locul unei doamne care se uita cu subinteles la mine.
Troleul inainteaza greu pentru ca si participantilor la trafic le e lene. N-au chef sa parcheze in locurile special destinate. Le e mai usor sa porneasca luminile de avarii si sa ramina asa, in drum. Ii inteleg. Le e lene
Pe geamul mijlocului de transport vad muncitorii de la drumuri. Unul gaureste cu pickhammerul iar o delegatie de vreo 5 drumari privesc procesul cu interes, sprijiniti in niste lopeti noi, recent achizitionate de compania de constructii. Le-o fi si lor lene, ce ei nu sunt oameni?
E tirziu, iar masina inainteaza mult prea lenes. In ritmul asta am toate sansele sa intirzii le serviciu. Desi mi-e lene, cobor din troleu sa iau un taxi. Dar si soferului ii e lene sa ma duca la desinatia pe care i-o cer. Are alta ruta. Daca vreau sa merg acolo, nici o problema, ma duce.
Stau cu taxiul pe la intersectii timp indelungat pentru ca expertilor in trafic le-a fost lene sa gindeasca un fel in care semafoarele sa functioneze in interesul contribuabilor. Am intelegere si pentru ei. Le e lene sa coboare in strada de la caldurica si lenea de birou.
Cobor din taxi la marginea unei balti enorme. Ieri s-a spart o conducta sub sosea. Balta e si astazi acolo. Si celor de la reparatii le-a fost lene sa vina sa rezolve problema.
Gata, am ajuns la serviciu!
Am treaba, asa ca mi-e lene si sa mai remarc alti lenesi.
27 Sept 2009
Băiatul care se juca cu toți copiii
Se juca toată ziua.
Dacă ceilalţi copii mai mergeau acasă să mănânce, chemaţi mai mult sau mai puțin autoritar de mămicile lor, el nu. El era acolo cu copiii care mâncaseră deja şi îşi făcuseră mare parte din temele pentru vacanță.
Şi pe el îl chema mama lui la mâncare, sau să mai scrie la teme, dar întotdeauna era ceva mai interesant de făcut la joacă. Cel mai adesea ajungea tîrziu, pe înserate bine, când stelele cerului de vară nu mai dădeau suficientă lumină ca el să mai poată lucra la colibă. Nu mai avea nici chef nici putere sa mai citească sau sa facă exerciții de aritmetica.
Era complet absorbit de ultimul proiect: un fel de colibă în care să încapă toți prietenii lui. O construcție pe care o făcea din strujenti de porumb, crengi, pamant, sfoară, resturi de la construcții, sârma. Era mare proiectul, avea mulți prieteni.
Prietenii lui veneau in serii la joacă, după ce mâncau, dormeau de-amiază sau mai scriau ceva pentru temele de vacanță. Îl găseau întotdeauna pe băiat în pâlcul de mesteceni unde i se părea lui că ar merge cel mai bine construită coliba si unde deja începuse lucrul.
Fară sa stie,devenise un fel de sef de santier. Se gândea de unde să mai facă rost de crengi, de unde poate fura niște baloți de paie și strujeni, unde ține tatăl lui sîrmă și sfori în atelierul lui. Mai avea nevoie de saci de nylon pentru acoperiș, țoale pe care să le pună pe josc atunci când construcția va fi gata.
Prietenii lui care il mai ajutau la constuctie, nu erau chiar atat de entuziasmați de idee, ar fi vrut să mai meargă și la gârlă la scăldat, sau la furat de căpșuni din curtea primăriei, sau la tras cu praștia în păsări.
Ceva îi ținea totuși acolo, nu era la fel de amuzant să se joace în altă parte. Oricum, daca mai plecau, se intorceau repede inapoi.
Era spre sfârșitul vacanței iar construcția era aproape gata. Forța de muncă fusese destul de greu de controlat: unii din prietenii lui mai fuseseră pe la bunici, in tabere, chiar si el fusese plecat vreo 3 săptămâni, unii erau ținuți la muncile din familie.
Totusi el avusese privilegiul si povara de a fi persoana esențială a proiectului. Uitase că se apropie școala și că era cu multe dintre teme nefăcute și lecturi obligatorii neparcurse.
Pur si simplu nu putea fi obligat să facă altceva decât sa meșterească la coliba lui. Părinții îl obligaseră de câteva ori să stea la birou și să facă 5 problemei și să citească 10 pagini pe zi. Dar îl găseau fie adormit pe masă, fie facând avioane din hârtie, fie fugit pe fereastră la colibă, unde mai gasea cîte ceva de aranjat.
Așa că l-au lăsat in voia lui, chiar daca facea numai 1-2 probleme si citea doar 2 pagini.
Coliba era aproape gata si, din câte se părea, toți prietenii cu care lucrase încăpeau acolo. Deja puseseră țoalele pe jos, aduse de fiecare de pe acasă, aveau și un loc de foc cu gratar unde prăjeau porumb sau ronțăiau morcovi din gradină.
Ultimile zile ale vacanței și le petrecuseră acolo, toată ziua, dar nicioadata toți, adunați la un loc. In continuare unii mai mergeau acasă să manance si sa se mai ocupe de teme. Veneau ceilalți. In serii, cum s-a mai spus.
El rămânea insa tot timpul in colibă cu cîte alta serie de copilași sătui si cu conștiinta împăcată că și-au facut temele.
Le placea la nebunie, aveau un fel de cazemata acum, trageau de acolo cu praștia si cu țoiuri, plecau de acolo la vanatoare sau se ascundeau cind indienii atacau in numar coplesitor.
***
In prima zi de scoala fu intrebat, la fel cu ceilalti colegi:
-Tu ce ai facut in vacanta?
- O colibă pentru toți prietenii mei.
– Foarte frumos. Dar cate carti ai citit?
- Una.
- Una din douăzeci câte trebuia? Dar exerciții, câte ai facut?
- 100.
- 100 din 400 cite trebuia sa faci in vacanta? Treci la loc, nu prea ai fost cuminte, o să vorbesc cu părinții tăi.
Toti ceilalti prieteni si colegi, unii dintre ei chiar colaboratori al proiectul cu coliba, isi cam facusera temele, invatatoarea ii laudase, iar acum râdeau de el de mama focului.
Era singurul din clasa, trimis acum in ultima banca sa faca exercitii, care nu isi facuse temele de vacanță cum trebuie.
Dacă ceilalţi copii mai mergeau acasă să mănânce, chemaţi mai mult sau mai puțin autoritar de mămicile lor, el nu. El era acolo cu copiii care mâncaseră deja şi îşi făcuseră mare parte din temele pentru vacanță.
Şi pe el îl chema mama lui la mâncare, sau să mai scrie la teme, dar întotdeauna era ceva mai interesant de făcut la joacă. Cel mai adesea ajungea tîrziu, pe înserate bine, când stelele cerului de vară nu mai dădeau suficientă lumină ca el să mai poată lucra la colibă. Nu mai avea nici chef nici putere sa mai citească sau sa facă exerciții de aritmetica.
Era complet absorbit de ultimul proiect: un fel de colibă în care să încapă toți prietenii lui. O construcție pe care o făcea din strujenti de porumb, crengi, pamant, sfoară, resturi de la construcții, sârma. Era mare proiectul, avea mulți prieteni.
Prietenii lui veneau in serii la joacă, după ce mâncau, dormeau de-amiază sau mai scriau ceva pentru temele de vacanță. Îl găseau întotdeauna pe băiat în pâlcul de mesteceni unde i se părea lui că ar merge cel mai bine construită coliba si unde deja începuse lucrul.
Fară sa stie,devenise un fel de sef de santier. Se gândea de unde să mai facă rost de crengi, de unde poate fura niște baloți de paie și strujeni, unde ține tatăl lui sîrmă și sfori în atelierul lui. Mai avea nevoie de saci de nylon pentru acoperiș, țoale pe care să le pună pe josc atunci când construcția va fi gata.
Prietenii lui care il mai ajutau la constuctie, nu erau chiar atat de entuziasmați de idee, ar fi vrut să mai meargă și la gârlă la scăldat, sau la furat de căpșuni din curtea primăriei, sau la tras cu praștia în păsări.
Ceva îi ținea totuși acolo, nu era la fel de amuzant să se joace în altă parte. Oricum, daca mai plecau, se intorceau repede inapoi.
Era spre sfârșitul vacanței iar construcția era aproape gata. Forța de muncă fusese destul de greu de controlat: unii din prietenii lui mai fuseseră pe la bunici, in tabere, chiar si el fusese plecat vreo 3 săptămâni, unii erau ținuți la muncile din familie.
Totusi el avusese privilegiul si povara de a fi persoana esențială a proiectului. Uitase că se apropie școala și că era cu multe dintre teme nefăcute și lecturi obligatorii neparcurse.
Pur si simplu nu putea fi obligat să facă altceva decât sa meșterească la coliba lui. Părinții îl obligaseră de câteva ori să stea la birou și să facă 5 problemei și să citească 10 pagini pe zi. Dar îl găseau fie adormit pe masă, fie facând avioane din hârtie, fie fugit pe fereastră la colibă, unde mai gasea cîte ceva de aranjat.
Așa că l-au lăsat in voia lui, chiar daca facea numai 1-2 probleme si citea doar 2 pagini.
Coliba era aproape gata si, din câte se părea, toți prietenii cu care lucrase încăpeau acolo. Deja puseseră țoalele pe jos, aduse de fiecare de pe acasă, aveau și un loc de foc cu gratar unde prăjeau porumb sau ronțăiau morcovi din gradină.
Ultimile zile ale vacanței și le petrecuseră acolo, toată ziua, dar nicioadata toți, adunați la un loc. In continuare unii mai mergeau acasă să manance si sa se mai ocupe de teme. Veneau ceilalți. In serii, cum s-a mai spus.
El rămânea insa tot timpul in colibă cu cîte alta serie de copilași sătui si cu conștiinta împăcată că și-au facut temele.
Le placea la nebunie, aveau un fel de cazemata acum, trageau de acolo cu praștia si cu țoiuri, plecau de acolo la vanatoare sau se ascundeau cind indienii atacau in numar coplesitor.
***
In prima zi de scoala fu intrebat, la fel cu ceilalti colegi:
-Tu ce ai facut in vacanta?
- O colibă pentru toți prietenii mei.
– Foarte frumos. Dar cate carti ai citit?
- Una.
- Una din douăzeci câte trebuia? Dar exerciții, câte ai facut?
- 100.
- 100 din 400 cite trebuia sa faci in vacanta? Treci la loc, nu prea ai fost cuminte, o să vorbesc cu părinții tăi.
Toti ceilalti prieteni si colegi, unii dintre ei chiar colaboratori al proiectul cu coliba, isi cam facusera temele, invatatoarea ii laudase, iar acum râdeau de el de mama focului.
Era singurul din clasa, trimis acum in ultima banca sa faca exercitii, care nu isi facuse temele de vacanță cum trebuie.
23 Sept 2009
Calul Alb
“Calul Alb” e un film pe care si astazi il mai caut, pe unde apuc. Un film indian, nu stiu daca exista in realitate sau daca e doar o poveste. Cert e ca e un film la care, oricat de prost ar fi, muzical, siropos, desen animat m-as uita, macar in momentul ala, ca la un film de referinta.
In urma cu citiva ani buni, la un radio mic dintr-un oras mic, lucram entuziast si fericit, alaturi de o echipa extraordinara de oameni. Pe unii dintre ei ii veti intalni, in cazul in care chiar va intereseaza, la radiouri cu nume din Romania.
Impreuna cu unul dintre colegi am aflat ca in oras exista un bar de strip-tease feminin care de fapt ascunde o buna afacere de prostitutie. Orasul fiind mic, toata lumea stia, chiar si politia locala, asa ca nu era cine stie ce breaking news.
Dar ar fi fost genial un interviu cu una dintre fetele care dansau acolo. Noi facandu-ne ca nu stim de prostitutie ci doar de barul de strip-tease, permis de lege.
Ne-am imbracat cu paltoane lungi, ca niste “baieti rai” si am plecat la local. Era noapte, dăăăă!!
Ne-am asezat pe canapea si am privit femei tinere in bustul gol care dansau in jurul unei bare de inox, pe manele! Imediat a venit alta fata, careia nu ii venise randul la bara, sa ne intrebe ce bem. Am comandat un vin si am privit in continuare.
Specatacolul artistic era jalnic. Ochii fetelor care urcau pe scena stropita cu scrum de tigara si mirosind a bautura varsata pe jos spuneau tot. Inexpresivi, maţi, fara licarire, sticloşi, ucigatori. Dar nu multi dintre cei veniti sa vada fetele acelea erau interesati de forma si culoarea ochilor dansatoarelor.
A venit vinul, pe care, mai tarziu aveam sa vedem, il vom fi platit dublu. Neimportant.
Barbati buhaiti, cu ochi de broscoi, unii membri ai elitei economice a micului burg, sugeau din bauturi scumpe asezate pe mese de lemn ieftine, privind cu metrul de tamplarie la fetele care dansau pe mâzga formata pe scena.
Lumina venea de la câteva neoane galbui care, din fericire, scapasera de mustele by default. Era octombrie-noiembrie, era frig, si afara si inauntru.
La sfarsitul numerelor de dans s-a facut alegerea. Cei mai urati, chelbosi, beţi si mai scump imbracati clienti au facut alegerile si au plecat cu fetele, pe rand, la un hotel din apropiere, probabil sa invete pasii de dans.
Au mai ramas vreodoua dintre fete, care, din motive greu de descifrat, nu prinsesera client cu bani. Asa ca macar sa scoata o bautura energizanta si vodca. Tura se termina dimineata, când vor fi trebuit sa faca curat in bar, sa faca monetarul si sa mananice, toate inghesuite la o masa, le-am vazut!, asa cum fac negrii in filmele cu Isaura.
Cele doua ramase urmau asadar sa se multumeasca cu niste sireaci ca noi, chipesi, tineri, dar lefteri. Ma rog, un ban de energizant si vodca aveam. La limita. Au venit fetele, topless, spre noi, s-au asezat in brate si ne-au cerut de baut. Le-am luat. Au baut jumate din fiecare pahar dintr-o inghititura. Si se uitau, fiecare la al ei posibil client de mâna a doua.
Noi ne uitam la ele.
- Pai?…, intreaba una.
- Pai ce?.. raspunde unul din noi.
Discutia a ramas acolo o vreme.
Una dintre fete a vazut ca nu e rost de nimic cu pleşcarii astia si a plecat. A ramas cealalta, Bianca.
Am intrebat-o de unde e, cati ani are, daca are prieten, cum a ajuns la noi in oras, ce face toata ziua.
N-am mai putut-o opri. Ne-a spus, cu cuvintele ei, dupa ce a mai cerut o vodca, intr-o limba mult sub nivelul varstei ei, daca ar fi mers la scoala, despre parintii ei, despre fratii ei, despre prietenul ei care era plecat undeva in Spania sau Italia. O intrebam lucruri pe care urma sa o intrebam si dupa ce ne va fi dat acceptul sa ii luam un interviu pt radio. Deontologi. Dar ea nu stia.
Am intrebat-o ce muzica ii place. Ne-a raspuns, dar nu mai tin minte exact despre ce era vorba.
- Si filme?…
- Calul Alb, a venit raspunsul prompt. Un film indian pe care l-am vazut cu prietenul meu.
- Despre ce e?
- Despre un print care vine la iubita lui pe un cal alb.
Sau ceva de genul asta. Povestea era plicticoşenie pura. Dar insufletirea cu care Bianca ne-o spunea ne-a castigat respectul. Noi, oameni cu liceul terminat bine, ne uitam unul la altul, absolut fascinati. E suficient, ca si in prezent sa ne spunem doar cuvintele “calul alb”, si nu mai e nevoie de alte completari.
Am realizat ca Bianca, fata aceea simpla, cu bataturi in palma, care statea în ţâţele goale intre noi cu aceeasi stare de spirit de parca s-ar fi plimbat pe Corso, care tremura fin, pana cand colegul i-a dat paltonul, ei bine, Bianca era om. Avea o poveste, avea o poveste de dragoste, reala sau imaginara, who cares, avea o muzica preferata, avea un film preferat, despre care noi, laudarosi cu filmele elitiste pe care le vedeam, habar nu aveam.
Dupa ce am vorbit cu ea peste o ora, am intrebat-o, absolut entuziasmati de ce interviu ar putea iesi, daca nu e de acord sa ni-l dea.
- Cat dureaza, ne intreaba Bianca.
- Cam o ora.
- 600 de mii!
Chiar si acum mai dau, din cand in cand, search pe google: “calul alb +film indian”
In urma cu citiva ani buni, la un radio mic dintr-un oras mic, lucram entuziast si fericit, alaturi de o echipa extraordinara de oameni. Pe unii dintre ei ii veti intalni, in cazul in care chiar va intereseaza, la radiouri cu nume din Romania.
Impreuna cu unul dintre colegi am aflat ca in oras exista un bar de strip-tease feminin care de fapt ascunde o buna afacere de prostitutie. Orasul fiind mic, toata lumea stia, chiar si politia locala, asa ca nu era cine stie ce breaking news.
Dar ar fi fost genial un interviu cu una dintre fetele care dansau acolo. Noi facandu-ne ca nu stim de prostitutie ci doar de barul de strip-tease, permis de lege.
Ne-am imbracat cu paltoane lungi, ca niste “baieti rai” si am plecat la local. Era noapte, dăăăă!!
Ne-am asezat pe canapea si am privit femei tinere in bustul gol care dansau in jurul unei bare de inox, pe manele! Imediat a venit alta fata, careia nu ii venise randul la bara, sa ne intrebe ce bem. Am comandat un vin si am privit in continuare.
Specatacolul artistic era jalnic. Ochii fetelor care urcau pe scena stropita cu scrum de tigara si mirosind a bautura varsata pe jos spuneau tot. Inexpresivi, maţi, fara licarire, sticloşi, ucigatori. Dar nu multi dintre cei veniti sa vada fetele acelea erau interesati de forma si culoarea ochilor dansatoarelor.
A venit vinul, pe care, mai tarziu aveam sa vedem, il vom fi platit dublu. Neimportant.
Barbati buhaiti, cu ochi de broscoi, unii membri ai elitei economice a micului burg, sugeau din bauturi scumpe asezate pe mese de lemn ieftine, privind cu metrul de tamplarie la fetele care dansau pe mâzga formata pe scena.
Lumina venea de la câteva neoane galbui care, din fericire, scapasera de mustele by default. Era octombrie-noiembrie, era frig, si afara si inauntru.
La sfarsitul numerelor de dans s-a facut alegerea. Cei mai urati, chelbosi, beţi si mai scump imbracati clienti au facut alegerile si au plecat cu fetele, pe rand, la un hotel din apropiere, probabil sa invete pasii de dans.
Au mai ramas vreodoua dintre fete, care, din motive greu de descifrat, nu prinsesera client cu bani. Asa ca macar sa scoata o bautura energizanta si vodca. Tura se termina dimineata, când vor fi trebuit sa faca curat in bar, sa faca monetarul si sa mananice, toate inghesuite la o masa, le-am vazut!, asa cum fac negrii in filmele cu Isaura.
Cele doua ramase urmau asadar sa se multumeasca cu niste sireaci ca noi, chipesi, tineri, dar lefteri. Ma rog, un ban de energizant si vodca aveam. La limita. Au venit fetele, topless, spre noi, s-au asezat in brate si ne-au cerut de baut. Le-am luat. Au baut jumate din fiecare pahar dintr-o inghititura. Si se uitau, fiecare la al ei posibil client de mâna a doua.
Noi ne uitam la ele.
- Pai?…, intreaba una.
- Pai ce?.. raspunde unul din noi.
Discutia a ramas acolo o vreme.
Una dintre fete a vazut ca nu e rost de nimic cu pleşcarii astia si a plecat. A ramas cealalta, Bianca.
Am intrebat-o de unde e, cati ani are, daca are prieten, cum a ajuns la noi in oras, ce face toata ziua.
N-am mai putut-o opri. Ne-a spus, cu cuvintele ei, dupa ce a mai cerut o vodca, intr-o limba mult sub nivelul varstei ei, daca ar fi mers la scoala, despre parintii ei, despre fratii ei, despre prietenul ei care era plecat undeva in Spania sau Italia. O intrebam lucruri pe care urma sa o intrebam si dupa ce ne va fi dat acceptul sa ii luam un interviu pt radio. Deontologi. Dar ea nu stia.
Am intrebat-o ce muzica ii place. Ne-a raspuns, dar nu mai tin minte exact despre ce era vorba.
- Si filme?…
- Calul Alb, a venit raspunsul prompt. Un film indian pe care l-am vazut cu prietenul meu.
- Despre ce e?
- Despre un print care vine la iubita lui pe un cal alb.
Sau ceva de genul asta. Povestea era plicticoşenie pura. Dar insufletirea cu care Bianca ne-o spunea ne-a castigat respectul. Noi, oameni cu liceul terminat bine, ne uitam unul la altul, absolut fascinati. E suficient, ca si in prezent sa ne spunem doar cuvintele “calul alb”, si nu mai e nevoie de alte completari.
Am realizat ca Bianca, fata aceea simpla, cu bataturi in palma, care statea în ţâţele goale intre noi cu aceeasi stare de spirit de parca s-ar fi plimbat pe Corso, care tremura fin, pana cand colegul i-a dat paltonul, ei bine, Bianca era om. Avea o poveste, avea o poveste de dragoste, reala sau imaginara, who cares, avea o muzica preferata, avea un film preferat, despre care noi, laudarosi cu filmele elitiste pe care le vedeam, habar nu aveam.
Dupa ce am vorbit cu ea peste o ora, am intrebat-o, absolut entuziasmati de ce interviu ar putea iesi, daca nu e de acord sa ni-l dea.
- Cat dureaza, ne intreaba Bianca.
- Cam o ora.
- 600 de mii!
Chiar si acum mai dau, din cand in cand, search pe google: “calul alb +film indian”
5 Sept 2009
Tăcerea bine temperată
Tăcere cu vână. Asta a fost concertul de aseara a lui Leonard Cohen, la Bucureşti.
Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.
Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.
O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.
Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.
Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.
Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.
Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.
La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.
Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.
Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.
Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.
O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.
Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.
Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.
Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.
Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.
La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.
Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.
3 Sept 2009
Gânduri vechi despre o nouă ceremonie. Atunci
Am furat odata o caseta de muzica de la cineva. Recunosc, aveam acest prost obicei, din cand in cand, inexplicabil.
Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.
Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.
Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.
Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.
Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.
Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.
Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.
A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.
O am si acum.
Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.
Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.
Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.
Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.
Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.
Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.
Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.
A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.
O am si acum.
19 Jul 2009
"Să fii iubit" - scurtă poveste a unei dileme prozaice
Fusese dintotdeauna intrigat de urarea pe care prietenii i-o făceau și și-o făceau la petreceri și aniversări. "Să fii iubit", "Să fii iubită". Era ca şi cum asta ar fi fost cea mai mare fericire pe pământ.
Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".
Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.
Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.
Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".
Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.
O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".
Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?
Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.
În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?
Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".
Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.
Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.
Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.
Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.
Răspunsul dorit nu a venit niciodată.
"You're nobody, till somebody loves you".
Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".
Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.
Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.
Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".
Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.
O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".
Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?
Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.
În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?
Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".
Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.
Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.
Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.
Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.
Răspunsul dorit nu a venit niciodată.
"You're nobody, till somebody loves you".
26 Mar 2009
Devreme la carciuma
Intri in carciuma si te asezi la o masa de 6 persoane. Ai noroc sa o prinzi pentru ca barul e plin si acea masa tocmai a fost parasita. Sticlele si paharele goale, alaturi de scrumierele pline, sunt martori mirositori si oarecum dezolanti ai norocului pe care il ai ca ai gasit loc.
Te pui la masa, comanzi o bere, aprinzi o tigara si apoi dai multe telefoane sa anunti gasca ca ai gasit masa pentru toata lumea, asa cum s-a stabilit.
"Eu ajung intr-o ora", "sa stii ca mai intarzii un pic, dar vin sigur", sunt raspunsurile pe care le primesti.
Nimic deosebit. Atmosfera e placuta, ospatarul a debarasat rapid masa, muzica e ok, poti citi un ziar. Dar in conditiile in care la intevale relativ scurte si periodic vine cite cineva sa iti ceara scaune pentru celelalte mese suprapopulate, situatia devine putin stanjenitoare. Mai ales ca doi tipi de la bar(stau acolo pentru ca nu au gasit loc la masa) se uita din cand in cand parca intreband, "ba, da ala singur ocupa toata masa de 6 persoane si bea doar o bere? Cand pleaca?"
Atunci grabesti prima bere si comanzi alta. In continuare insa, esti tot singur la masa, cu o singura bere in fata. Mai vin unii sa te intrebe "sunt ocupate locurile astea?". "- Da, da, sunt ocupate." Se uita lung, cu un aer de repros, dar nu comenteaza. Pleaca din bar.
Ce faci daca mai vine si barmanul si te intreaba daca se vor ocupa toate locurile astea? Raspunzi ca da, se vor ocupa, dar nu stii la ce ora. Se uita si el, asa, nemultumit de situatie dar blocat de politete sa nu iti bata obrazul.
Atitudinea civilizata a ospatarului te obliga totusi. "Aduceti-mi si ceva de mancare si inca o bere, si un pachet de tigari." Faci un calcul ca nota de plata pana in prezent este egala cu cea a 6 persoane care beau cate o bere. "Eh, merge."
Mai dai telefoane: "Haideti ba ca ma asalteaza astia sa le dau scaune". Mai bei din bere, papi mancarea, buna.
La finalul comenzii mai ceri o bere, doua, pentru ca privelistea in care barul e arhiplin iar la o masa de 6 persoane sta unul singur, tu, de vreo ora, face presiunea sa creasca.
Chestia e ca ai cam terminat banii, mai ai o bere pe masa si nu vine nimeni. Hotarasti ca daca nu apare nimeni pana la finalul berii platesti si pleci. Asta e, ai asteptat....
Prima faţa cunoscuta care intra in bar si despre care stii ca va veni la masa iti da aceeasi senzatie cu a puscariasului care primeste dupa luni de zile vizita unui prieten. "Ah, bine ai venit! Ce bine ca ai venit! Pacat ca sunt deja beat un pic si mototolit. Si nici nu mai am bani."
Apar si restul, se ocupa masa. Mai bei pe banii lor, dar parca nu mai intra asa bine. Ai baut destul in singuratate...
De la o masa alaturata se ridica niste consumatori iar cei doi barbati care au asteptat vreo ora la bar, privindu-te chioras in mod periodic, se dau grabiti jos de pe sacunele inalte si... gasesc in sfarsit loc la masa.
Te pui la masa, comanzi o bere, aprinzi o tigara si apoi dai multe telefoane sa anunti gasca ca ai gasit masa pentru toata lumea, asa cum s-a stabilit.
"Eu ajung intr-o ora", "sa stii ca mai intarzii un pic, dar vin sigur", sunt raspunsurile pe care le primesti.
Nimic deosebit. Atmosfera e placuta, ospatarul a debarasat rapid masa, muzica e ok, poti citi un ziar. Dar in conditiile in care la intevale relativ scurte si periodic vine cite cineva sa iti ceara scaune pentru celelalte mese suprapopulate, situatia devine putin stanjenitoare. Mai ales ca doi tipi de la bar(stau acolo pentru ca nu au gasit loc la masa) se uita din cand in cand parca intreband, "ba, da ala singur ocupa toata masa de 6 persoane si bea doar o bere? Cand pleaca?"
Atunci grabesti prima bere si comanzi alta. In continuare insa, esti tot singur la masa, cu o singura bere in fata. Mai vin unii sa te intrebe "sunt ocupate locurile astea?". "- Da, da, sunt ocupate." Se uita lung, cu un aer de repros, dar nu comenteaza. Pleaca din bar.
Ce faci daca mai vine si barmanul si te intreaba daca se vor ocupa toate locurile astea? Raspunzi ca da, se vor ocupa, dar nu stii la ce ora. Se uita si el, asa, nemultumit de situatie dar blocat de politete sa nu iti bata obrazul.
Atitudinea civilizata a ospatarului te obliga totusi. "Aduceti-mi si ceva de mancare si inca o bere, si un pachet de tigari." Faci un calcul ca nota de plata pana in prezent este egala cu cea a 6 persoane care beau cate o bere. "Eh, merge."
Mai dai telefoane: "Haideti ba ca ma asalteaza astia sa le dau scaune". Mai bei din bere, papi mancarea, buna.
La finalul comenzii mai ceri o bere, doua, pentru ca privelistea in care barul e arhiplin iar la o masa de 6 persoane sta unul singur, tu, de vreo ora, face presiunea sa creasca.
Chestia e ca ai cam terminat banii, mai ai o bere pe masa si nu vine nimeni. Hotarasti ca daca nu apare nimeni pana la finalul berii platesti si pleci. Asta e, ai asteptat....
Prima faţa cunoscuta care intra in bar si despre care stii ca va veni la masa iti da aceeasi senzatie cu a puscariasului care primeste dupa luni de zile vizita unui prieten. "Ah, bine ai venit! Ce bine ca ai venit! Pacat ca sunt deja beat un pic si mototolit. Si nici nu mai am bani."
Apar si restul, se ocupa masa. Mai bei pe banii lor, dar parca nu mai intra asa bine. Ai baut destul in singuratate...
De la o masa alaturata se ridica niste consumatori iar cei doi barbati care au asteptat vreo ora la bar, privindu-te chioras in mod periodic, se dau grabiti jos de pe sacunele inalte si... gasesc in sfarsit loc la masa.
5 Mar 2009
Două etaje, cu liftul
Ajung in scara blocului, cu sacose multe in maini. Rucsac in spate.
Cu toate ca stau la un etaj inferior, cand am mainile ocupate cu greutati, mai iau liftul, ca deh!, de ce sa urc pe scări?
Ascensorul e gata parcat la parter. Parca ma asteapta. Satisfactia lenesului care nu mai are chef nici sa cheme liftul, e usor de intuit.
Urc in lift, izbind usor marginile usiii si ale liftului cu sacosele pline din maini. Cand sa inchid usa insa.... "Staaaţi! Aşteptaţi-ne si pe noi vă rugam!"
"Ptiu! Asta-i acuma!", cred ca m-am gandit in acel moment.
O doamnă, ea in scara blocului, si dalmatianul,in lesa, pe scari, incearca sa ajunga si ea la lift. Dalmatianul ar mai sta pe afara câtă vreme gasca de maidanezi din faţa blocului pare sa-l fi acceptat.
"Hai Bebiţă, hai in casa ca e tarziu!" Bebiţă nem. "Hai Bebiţă, nu o supăra pe mama!" Bebiţă nem, nem, o data, de doua ori, pana la urma cedează.
Pe timpul acestui dialog, reamintesc, stau cu sacoşe grele în mâini, dintre care, cu una, o mînă, ţin uşa liftului să nu se închidă. Sa vina vecina cu Bebiţă.
Într-un sfarsit, doamna il aduce pe Bebiţă în lift. Bebiţă ma miroase la sacoşe, la sac si la alte zone pe care câinii au o tendinţă să le adulmece la oameni.
"Bebiţă, fii cuminte!", zice doamna.
Bebiţă, cu ochii un pic injectaţi şi cu o expresie curios-neprieteneasca, mă priveste ca pe un potential inamic. Pe mine, care urcasem primul in lift!
"La cît mergeti?", mă intreaba doamna.
"La 2", zic.
Pentru prima oara doamna isi intoarce fata de sub gluga groasa de fâş care ii acopera oricum ochii şi mă priveşte prin ochelarii ei fund-de-borcan. Simt tot ce imi spune, fara cuvinte, numai din ochii mici cu care mă măsoara: "Asa baiat tanar sa urce cu liftul pana la etajul 2...."
"Am fost un pic pe la cumpărături. N-am mai fost demult si trebuia", ma disculp eu in timp ce Bebiţă se uita cu ochii injectati la mine.
"Ce vreme urata e afara...", adaug cu un aer de victimă.
Vecina uita de reprosuri si revine la preocuparea majora: "Da, copiii ii mai poti tine in casa, dar pe căţeii astia trebuie sa ii scoti, fie ploaie, fie vant!"
"Mda", zic eu.
Apas pe buton si plecam spre etajul 2.
La coborîre, dau sa deschid usa din interior care il atinge pe Bebiţă. B. se sperie si trage un latrat. " Stai cuminte Bebiţă". Eu scap o baiera de la sacosa si imi cade o portocală. Ma aplec sa o iau dar nu prea pot, ca am mainile ocupate. Doamna se apleaca ea si ii ia lui Bebiţă portocala din fată.
"Da, chiar asa, mai taca-ţi fleanca aia băloasă Bebiţă", as fi putut gandi eu, argotic, in acel moment.
"Eee, lăsaţi, nu-i nimic, nu e o problema", ii repet chiar si in momentul in care inchid, pe dinafara, usa liftului. Vecina se scuza in continuare. Porneste liftul spre inaltimi. O aud pe vecina si dintre etajele 2 si 3 trei cum imi spune "Va rog sa ne scuzaţi. Bebiţă, ce te-a apucat?"
Bebiţă o priveşte probavbil cu ochii injectati, dar supusi...
Cu toate ca stau la un etaj inferior, cand am mainile ocupate cu greutati, mai iau liftul, ca deh!, de ce sa urc pe scări?
Ascensorul e gata parcat la parter. Parca ma asteapta. Satisfactia lenesului care nu mai are chef nici sa cheme liftul, e usor de intuit.
Urc in lift, izbind usor marginile usiii si ale liftului cu sacosele pline din maini. Cand sa inchid usa insa.... "Staaaţi! Aşteptaţi-ne si pe noi vă rugam!"
"Ptiu! Asta-i acuma!", cred ca m-am gandit in acel moment.
O doamnă, ea in scara blocului, si dalmatianul,in lesa, pe scari, incearca sa ajunga si ea la lift. Dalmatianul ar mai sta pe afara câtă vreme gasca de maidanezi din faţa blocului pare sa-l fi acceptat.
"Hai Bebiţă, hai in casa ca e tarziu!" Bebiţă nem. "Hai Bebiţă, nu o supăra pe mama!" Bebiţă nem, nem, o data, de doua ori, pana la urma cedează.
Pe timpul acestui dialog, reamintesc, stau cu sacoşe grele în mâini, dintre care, cu una, o mînă, ţin uşa liftului să nu se închidă. Sa vina vecina cu Bebiţă.
Într-un sfarsit, doamna il aduce pe Bebiţă în lift. Bebiţă ma miroase la sacoşe, la sac si la alte zone pe care câinii au o tendinţă să le adulmece la oameni.
"Bebiţă, fii cuminte!", zice doamna.
Bebiţă, cu ochii un pic injectaţi şi cu o expresie curios-neprieteneasca, mă priveste ca pe un potential inamic. Pe mine, care urcasem primul in lift!
"La cît mergeti?", mă intreaba doamna.
"La 2", zic.
Pentru prima oara doamna isi intoarce fata de sub gluga groasa de fâş care ii acopera oricum ochii şi mă priveşte prin ochelarii ei fund-de-borcan. Simt tot ce imi spune, fara cuvinte, numai din ochii mici cu care mă măsoara: "Asa baiat tanar sa urce cu liftul pana la etajul 2...."
"Am fost un pic pe la cumpărături. N-am mai fost demult si trebuia", ma disculp eu in timp ce Bebiţă se uita cu ochii injectati la mine.
"Ce vreme urata e afara...", adaug cu un aer de victimă.
Vecina uita de reprosuri si revine la preocuparea majora: "Da, copiii ii mai poti tine in casa, dar pe căţeii astia trebuie sa ii scoti, fie ploaie, fie vant!"
"Mda", zic eu.
Apas pe buton si plecam spre etajul 2.
La coborîre, dau sa deschid usa din interior care il atinge pe Bebiţă. B. se sperie si trage un latrat. " Stai cuminte Bebiţă". Eu scap o baiera de la sacosa si imi cade o portocală. Ma aplec sa o iau dar nu prea pot, ca am mainile ocupate. Doamna se apleaca ea si ii ia lui Bebiţă portocala din fată.
"Da, chiar asa, mai taca-ţi fleanca aia băloasă Bebiţă", as fi putut gandi eu, argotic, in acel moment.
"Eee, lăsaţi, nu-i nimic, nu e o problema", ii repet chiar si in momentul in care inchid, pe dinafara, usa liftului. Vecina se scuza in continuare. Porneste liftul spre inaltimi. O aud pe vecina si dintre etajele 2 si 3 trei cum imi spune "Va rog sa ne scuzaţi. Bebiţă, ce te-a apucat?"
Bebiţă o priveşte probavbil cu ochii injectati, dar supusi...
28 Feb 2009
Pizza la bar
Boxele ţipă asurzitor. Sunetele de frecvenţă înaltă îmi zdrelesc, ca o picătură chinezească, timpanul urechii stângi. Drepta e mai protejată pentru că e lângă perete. Dar tot la ananghie e.
În spate, aproape de scaun, woofer-ul, dar şi el la maxim, îmi pune viscerele să joace un fin tontoroi în cavitatăţile toracică, respectiv abdominală.
Luminile s-au stins iar ospatarul care ne-a spus cînd mi-a adus berile şi pizza "să va fi de bine! Ăăăăă, pardon. Pofta bună", mi-a aprins o lumânare puternic mirositoare exact sub nas, pe masă.
Pe bar, o dansatoare plictisită face strict schemele din fişa postului: mişcă unduitor din fund, întoarce brusc, din timp în timp, capul, pentru acel efect de păr în vânt. Cu mâna stangă întinsă în sus atinge tavanul barului, de parca l-ar ţine să nu cadă. Cu dreapta îşi aranjează din când în când echipamentul cu două numere mai mici, parcă. Acesta, strâns fiind pe corp, tinde să părăsească locurile trupului care, în localurile de medie-pierzanie , trebuie sa rămână acoperite.
O muzică ce repetă aceeaşi temă melodică şi ritmică de vreo cinci minute pare să nu se mai termine niciodată.
DJ-ul, un individ dubios cu tenul foarte gras şi de un roşu bolnăvicios, stă şi fumează la bar, privind cu ochi de şobolan, parcă pe sub fustă, asta daca ea ar avea fustă, că n-are, dansatoarea.
La intervale de timp alese de el, aleatoar, DJ-ul, care între noi fie spus, pare să savureze muzica respectivă cu tot neuronul lui, vine la pupitru, se bâţâie puţin, dă muzica mai tare şi se duce iar la bar. E urmat în acest dute-vino de o tînără ale cărei faţă, piept şi şold nu spun nimic.
Însă tocmai acest arbitrar al momentului când muzica va fi dată , din nou!, un pic mai tare, si insecuritatea pe care mi-o dau gusturile muzicale ale DJ-ului, îmi declanşează cîte un frison, pe ici pe colo, şi ma îndepărtează periculos de principiul "la masă, când mănânci, trebuie să fii liniştit".
Într-un final, după o succesiune de momente arbitrare şi culisări ale DJ-ului, bar- pupitru, nu îmi mai aud nici molfăitul propriu, de pizza, nici vocea interioară.
Îl chem pe ospatar şi îi spun cu voce tare: "Nota!".
El se dă cu urechea mai aproape, semn ca n-a auzit sau nu a înţeles.
"Nota te roog!!".
Dă din cap, că tot nu a auzit.
Ma ridic puţin de la masă, pe semi-vine, că scaunul nu poate fi dat de tot în spate, din cauza woofer-ului şi urlu din toţi rărunchii:
"Notaaaa te roooooog!!!!!!".
În spate, aproape de scaun, woofer-ul, dar şi el la maxim, îmi pune viscerele să joace un fin tontoroi în cavitatăţile toracică, respectiv abdominală.
Luminile s-au stins iar ospatarul care ne-a spus cînd mi-a adus berile şi pizza "să va fi de bine! Ăăăăă, pardon. Pofta bună", mi-a aprins o lumânare puternic mirositoare exact sub nas, pe masă.
Pe bar, o dansatoare plictisită face strict schemele din fişa postului: mişcă unduitor din fund, întoarce brusc, din timp în timp, capul, pentru acel efect de păr în vânt. Cu mâna stangă întinsă în sus atinge tavanul barului, de parca l-ar ţine să nu cadă. Cu dreapta îşi aranjează din când în când echipamentul cu două numere mai mici, parcă. Acesta, strâns fiind pe corp, tinde să părăsească locurile trupului care, în localurile de medie-pierzanie , trebuie sa rămână acoperite.
O muzică ce repetă aceeaşi temă melodică şi ritmică de vreo cinci minute pare să nu se mai termine niciodată.
DJ-ul, un individ dubios cu tenul foarte gras şi de un roşu bolnăvicios, stă şi fumează la bar, privind cu ochi de şobolan, parcă pe sub fustă, asta daca ea ar avea fustă, că n-are, dansatoarea.
La intervale de timp alese de el, aleatoar, DJ-ul, care între noi fie spus, pare să savureze muzica respectivă cu tot neuronul lui, vine la pupitru, se bâţâie puţin, dă muzica mai tare şi se duce iar la bar. E urmat în acest dute-vino de o tînără ale cărei faţă, piept şi şold nu spun nimic.
Însă tocmai acest arbitrar al momentului când muzica va fi dată , din nou!, un pic mai tare, si insecuritatea pe care mi-o dau gusturile muzicale ale DJ-ului, îmi declanşează cîte un frison, pe ici pe colo, şi ma îndepărtează periculos de principiul "la masă, când mănânci, trebuie să fii liniştit".
Într-un final, după o succesiune de momente arbitrare şi culisări ale DJ-ului, bar- pupitru, nu îmi mai aud nici molfăitul propriu, de pizza, nici vocea interioară.
Îl chem pe ospatar şi îi spun cu voce tare: "Nota!".
El se dă cu urechea mai aproape, semn ca n-a auzit sau nu a înţeles.
"Nota te roog!!".
Dă din cap, că tot nu a auzit.
Ma ridic puţin de la masă, pe semi-vine, că scaunul nu poate fi dat de tot în spate, din cauza woofer-ului şi urlu din toţi rărunchii:
"Notaaaa te roooooog!!!!!!".
21 Feb 2009
Planuri de răzbunare
"- Îmi cumpăr un baston electric şi vin înapoi să-i electrocutez!
- Ba nu, îmi iau un pistol cu aer comprimat şi îi împuşc. Îi curăţ pe toţi. Să fiu al dracului dacă nu!"
"- M-au luat prin surprindere...Cîţi erau? - Cinci-şase.
- Ce le-am facut? Treceam şi eu pe acolo. Au sărit pe mine, să mă sfâşie."
"- Hai ca nu m-am descurcat chiar rău, chit că mi-au rupt rucsacul. Şi şoferii aia treceau aşa cu maşinile, în viteză. Nici măcar nu au încetinit să vadă ce e, poate am nevoie de ajutor. Bă, dar nici unul nu a oprit! Erau chiar să ma calce câţiva, cînd am ieşit pe şosea!
"- Oare unde era magazinul ala de armament. Îmi au un cuţit mai lung şi le tai beregăţile la toţi. Ce priviri sălbatice aveau, zăbăloşii!... Fiare! Nu mă aşteptam la aşa ceva în buricul Bucureştiului.... Băga-mi-aş! Eu vin înapoi şi îi ucid."
Aceste învolburate şi întunecate gânduri îi învârteau ca o morişcă mintea zburătăcită de cumpăna prin care trecuse.
Totul se întâmplase pe neaşteptate.
Mergea liniştit de la serviciu spre staţia de autobuz. Când, la 100 de metri de staţie, o haita de cîini sălbăticiţi de-a dreptul, de foame sau de traiul in apropierea Palatului Parlamentului, au ieşit din boscheţi şi l-au atacat feroce. Nu privise niciodată o fiară în ochi. Acum a avut ocazia sa priveasca mai multe. Si-a dat seama pentru o fracţiune de secundă ca la televizor e altceva. Mai fain.
Le-a băgat rucsacul în faţă. L-au apucat vreo doi cu dinţii. S-a dat in spate pâna aproape în şosea. Ţipa la javrele înnebunite de furie. A încercat şi vorba bună. Câinii pareau însă decişi să îşi bage colţii într-o gambă dacă nu chiar să îl muşte de fund. Încercau să îl înconjoare. Aşa că se intoarse cu spatele la şoseaua vîjâind de maşini în viteză. Intrase doi paşi pe drum, în disperare de cauză. Era pur si simplu asaltat de javre. "Poate sunt si turbate, n-ar fi exclus". Şoferii mânau în continuare, centimetric pe lîngă spatele lui. Nici unul nu oprise. Si-a dorit in momentul acela ca toţi şoferii să facă pană non-stop, timp de un an, în acel loc şi să nu gaseasca nici o vulcanizare.
O baieră de la rucsac s-a rupt. Se mai ţinea de doar de una, in timp ce sălbătăciunile trageau vârtos şi frenetic de rucsac, mârâind înfricoşător. Oricum rucsacul era unul ieftin, primit cadou de la o mătuşă bogată. Voia numai să scape de acolo...
Nici nu îşi dădea seama cum a scos camaşa fara muşcătură sau fară acident. Dar a scos-o!
Acum era in statie, singur, in afara oricărui pericol. Remarcă brusc un maidanez simpatic care il privea cu capul lăsat intr-o parte şi urechile semi-ciulite. Prima reactie, o tresărire. A doua, un zîmbet precaut şi mâna putin încleştată de rucsac.
" -Cuţu, cuţu. Hai bă cuţulică, că tu eşti băiat bun, nu?"
Cuţulache se apropie pâş, pâş, aproape târâit, timid şi dînd din coadă. Începe să lingă mâna întinsă temător, într-un gest ce ar fi fost atît de firesc în urma cu jumătate de oră...
"- Cuţu, cuţu! Cuţu bun?"
- Ba nu, îmi iau un pistol cu aer comprimat şi îi împuşc. Îi curăţ pe toţi. Să fiu al dracului dacă nu!"
"- M-au luat prin surprindere...Cîţi erau? - Cinci-şase.
- Ce le-am facut? Treceam şi eu pe acolo. Au sărit pe mine, să mă sfâşie."
"- Hai ca nu m-am descurcat chiar rău, chit că mi-au rupt rucsacul. Şi şoferii aia treceau aşa cu maşinile, în viteză. Nici măcar nu au încetinit să vadă ce e, poate am nevoie de ajutor. Bă, dar nici unul nu a oprit! Erau chiar să ma calce câţiva, cînd am ieşit pe şosea!
"- Oare unde era magazinul ala de armament. Îmi au un cuţit mai lung şi le tai beregăţile la toţi. Ce priviri sălbatice aveau, zăbăloşii!... Fiare! Nu mă aşteptam la aşa ceva în buricul Bucureştiului.... Băga-mi-aş! Eu vin înapoi şi îi ucid."
Aceste învolburate şi întunecate gânduri îi învârteau ca o morişcă mintea zburătăcită de cumpăna prin care trecuse.
Totul se întâmplase pe neaşteptate.
Mergea liniştit de la serviciu spre staţia de autobuz. Când, la 100 de metri de staţie, o haita de cîini sălbăticiţi de-a dreptul, de foame sau de traiul in apropierea Palatului Parlamentului, au ieşit din boscheţi şi l-au atacat feroce. Nu privise niciodată o fiară în ochi. Acum a avut ocazia sa priveasca mai multe. Si-a dat seama pentru o fracţiune de secundă ca la televizor e altceva. Mai fain.
Le-a băgat rucsacul în faţă. L-au apucat vreo doi cu dinţii. S-a dat in spate pâna aproape în şosea. Ţipa la javrele înnebunite de furie. A încercat şi vorba bună. Câinii pareau însă decişi să îşi bage colţii într-o gambă dacă nu chiar să îl muşte de fund. Încercau să îl înconjoare. Aşa că se intoarse cu spatele la şoseaua vîjâind de maşini în viteză. Intrase doi paşi pe drum, în disperare de cauză. Era pur si simplu asaltat de javre. "Poate sunt si turbate, n-ar fi exclus". Şoferii mânau în continuare, centimetric pe lîngă spatele lui. Nici unul nu oprise. Si-a dorit in momentul acela ca toţi şoferii să facă pană non-stop, timp de un an, în acel loc şi să nu gaseasca nici o vulcanizare.
O baieră de la rucsac s-a rupt. Se mai ţinea de doar de una, in timp ce sălbătăciunile trageau vârtos şi frenetic de rucsac, mârâind înfricoşător. Oricum rucsacul era unul ieftin, primit cadou de la o mătuşă bogată. Voia numai să scape de acolo...
Nici nu îşi dădea seama cum a scos camaşa fara muşcătură sau fară acident. Dar a scos-o!
Acum era in statie, singur, in afara oricărui pericol. Remarcă brusc un maidanez simpatic care il privea cu capul lăsat intr-o parte şi urechile semi-ciulite. Prima reactie, o tresărire. A doua, un zîmbet precaut şi mâna putin încleştată de rucsac.
" -Cuţu, cuţu. Hai bă cuţulică, că tu eşti băiat bun, nu?"
Cuţulache se apropie pâş, pâş, aproape târâit, timid şi dînd din coadă. Începe să lingă mâna întinsă temător, într-un gest ce ar fi fost atît de firesc în urma cu jumătate de oră...
"- Cuţu, cuţu! Cuţu bun?"
16 Feb 2009
Fără giudeţu
Nu as vrea, cinstiti cititori si cititoare, a folosi in sens peiorativ cuvantul primate, bietele si ipoteticele noastre stramoase darwiniene. De aceea, rogu-va, luati termenul ca pe o metafora si cititi acest prim paragraf ca pe un disclaimer.
Aceste daraveli fiind lamurite, sa purcedem cu povestea.
Aflati ca in trenul cu care calatoream linistiti, intr-o caldura insuportabila , de care numai CFR -ul e in stare, atunci cind nu e crivat si scrasnirea dintilor de frig in cupeuri, la Sinaia s-au urcat intr-o seara de 15 Faurar o ceata de primate de Pantelimon.
Si iarasi, domni si domnite, ma rog sa nu credeti ca mi-as pune capul pe butucul gîdelui ca din Pantelimon provin primatele cu pricina. Numai ca, Pantelimonul, stie-se, e tare cunoscut ca un loc unde pârdalnice lucruri se intampla.
Iara primatele cu pricina oameni prosti se cheama ca erau, ca altfel nu le poti spune. Ca vrând sa mearga cu trenul far bilet, prinsi au fost de conductor. Cu care au incercatără unii cu mare dare de gura sa se tocmeasca la o spaga. Dar conductorul, fiind om vârtos nu a picat in ispita. Mai ales ca a vazut cum una din primate incerca sa filmeze cu telefonul mobil momentul spăguirii. Si ce mi ti i-o fript cu amenzi, oi, oi, oi!! De se scarpinau primatele noastre ca urangutanii la ceafa.
Si primatele, fiind oameni tare din prostime, au inceput a se supara si grele cuvinte a folosi spre niste fete cuminti care citeau in compartimente carti scrise de autori americani. Si le faceau intelectuale, si le rusinau iar giupâniţele, mai cu rusine, mai fara, trageau ostentativ perdelele in fata rinjetelor din Pantelimon. Si mai erau suparati ca le arde buzunarul de la amenzi si nu aveau loc pe scaun, batâr ca au platit mai mult.
Si mare greu faceau celorlalti calatori care vrand sa calatoreasca linistiti, taceau si nu infruntau primatele, nici macar cu căutătura.
Si tot asa primatele mare suparare au facut cinstitilor oameni si indragostiti care se pupau de Valentine's Day.
Iar cand drumul pana la capitala s-a ispravit, cu mare taraboi au coborat din tren,de parca se cazneau sa ii supere pe toti calatorii pana la intrarea in lift.
S-atunci, cinstite domnite si domnuti, o sama de invataminte or tras unii dintre noi, cari au vazut toata scarbavnicia. Iara una era ca e rau ca Drepturile Omului nu te lasa macar citeodata, nu sa omori, dar sa dai o mama de bataie buna unor primate, fara giudeţu.
Aceste daraveli fiind lamurite, sa purcedem cu povestea.
Aflati ca in trenul cu care calatoream linistiti, intr-o caldura insuportabila , de care numai CFR -ul e in stare, atunci cind nu e crivat si scrasnirea dintilor de frig in cupeuri, la Sinaia s-au urcat intr-o seara de 15 Faurar o ceata de primate de Pantelimon.
Si iarasi, domni si domnite, ma rog sa nu credeti ca mi-as pune capul pe butucul gîdelui ca din Pantelimon provin primatele cu pricina. Numai ca, Pantelimonul, stie-se, e tare cunoscut ca un loc unde pârdalnice lucruri se intampla.
Iara primatele cu pricina oameni prosti se cheama ca erau, ca altfel nu le poti spune. Ca vrând sa mearga cu trenul far bilet, prinsi au fost de conductor. Cu care au incercatără unii cu mare dare de gura sa se tocmeasca la o spaga. Dar conductorul, fiind om vârtos nu a picat in ispita. Mai ales ca a vazut cum una din primate incerca sa filmeze cu telefonul mobil momentul spăguirii. Si ce mi ti i-o fript cu amenzi, oi, oi, oi!! De se scarpinau primatele noastre ca urangutanii la ceafa.
Si primatele, fiind oameni tare din prostime, au inceput a se supara si grele cuvinte a folosi spre niste fete cuminti care citeau in compartimente carti scrise de autori americani. Si le faceau intelectuale, si le rusinau iar giupâniţele, mai cu rusine, mai fara, trageau ostentativ perdelele in fata rinjetelor din Pantelimon. Si mai erau suparati ca le arde buzunarul de la amenzi si nu aveau loc pe scaun, batâr ca au platit mai mult.
Si mare greu faceau celorlalti calatori care vrand sa calatoreasca linistiti, taceau si nu infruntau primatele, nici macar cu căutătura.
Si tot asa primatele mare suparare au facut cinstitilor oameni si indragostiti care se pupau de Valentine's Day.
Iar cand drumul pana la capitala s-a ispravit, cu mare taraboi au coborat din tren,de parca se cazneau sa ii supere pe toti calatorii pana la intrarea in lift.
S-atunci, cinstite domnite si domnuti, o sama de invataminte or tras unii dintre noi, cari au vazut toata scarbavnicia. Iara una era ca e rau ca Drepturile Omului nu te lasa macar citeodata, nu sa omori, dar sa dai o mama de bataie buna unor primate, fara giudeţu.
22 Jan 2009
Căminul cultural din centrul Bucureştiului
Pe vremea în care mentalul colectiv al cinefililor săteşti era populat de opere Bollywood-iene, "Toată lumea este a mea", "Lanţul amintirilor", "O floare şi doi grădinari" dar şi "Piedone in Egipt", "Toate mi se întâmpla numai mie", era tot asa ca în centrul Bucureştiului, la Cinema Studio: nu se dădeau bilete cu loc, oamenii se îmbulzeau să intre primii să prindă un scaun, iar cei de la filmul dinainte ieseau pe aceeaşi uşă pe care se intra.
Aşa că oamenii ajungeau să se calce pe picioare, să se irite sau chiar sa se enerveze şi să verbalizeze.
La căminul cultural al copilariei mele rurale de la Cornu Luncii, în îngrămădeală, fiecare dintre ceilalţi viitori specatori era un potenţial ocupant al locului bun, bine plasat, pe care l-aş fi meritat eu. Lipsa locului de pe bilet ne facea duşmani si aducea în conştiinţă agresivitatea ancestrală. Ne era foame de film dar şi de loc bine plasat, dar prădătorii erau prea mulţi. Tensiunea plutea, mulţimea adunată piept-în-spate fremăta cu biletul aproape mototolit între degete. Ca la Cinema Studio.
Ca la căminul cultural, la Cinema Studio, singura persoana relaxată este cea de la uşă. Iaaaaa bileeeeetuul, se uiiiiiită, îl ruuuuupe şi intinde leeeeeneş boţul de hârtie care ţi se cuvine. Imediat după, filmul se dă pe fast-forward şi te grăbeşti să prinzi un loc pe mijloc, nici departe, nici aproape de ecran.
Te aşezi până la urmă pe un scaun la Cinema Studio si remarci patru diferenţe faţă de căminul cultural din comuna Cornu Luncii, judeţul Suceava, anii '80:
1. Acum ai găsit totuși un loc. La căminul cultural puteai ajunge să vezi filmul din picioare. Dar tot erai fericit, că erai, până la urmă, copil la sat.
2. Acum se mănâncă popcorn, atunci mâncam semințe de bostan (dovleac) prăjite de mama, acasă...
3. Acum nu s-a ajuns pana la bătaie în cursa pentru loc mai bun.
4. Acum filmul nu e de la Bollywood, ci de la Hollywood.
Aşa că oamenii ajungeau să se calce pe picioare, să se irite sau chiar sa se enerveze şi să verbalizeze.
La căminul cultural al copilariei mele rurale de la Cornu Luncii, în îngrămădeală, fiecare dintre ceilalţi viitori specatori era un potenţial ocupant al locului bun, bine plasat, pe care l-aş fi meritat eu. Lipsa locului de pe bilet ne facea duşmani si aducea în conştiinţă agresivitatea ancestrală. Ne era foame de film dar şi de loc bine plasat, dar prădătorii erau prea mulţi. Tensiunea plutea, mulţimea adunată piept-în-spate fremăta cu biletul aproape mototolit între degete. Ca la Cinema Studio.
Ca la căminul cultural, la Cinema Studio, singura persoana relaxată este cea de la uşă. Iaaaaa bileeeeetuul, se uiiiiiită, îl ruuuuupe şi intinde leeeeeneş boţul de hârtie care ţi se cuvine. Imediat după, filmul se dă pe fast-forward şi te grăbeşti să prinzi un loc pe mijloc, nici departe, nici aproape de ecran.
Te aşezi până la urmă pe un scaun la Cinema Studio si remarci patru diferenţe faţă de căminul cultural din comuna Cornu Luncii, judeţul Suceava, anii '80:
1. Acum ai găsit totuși un loc. La căminul cultural puteai ajunge să vezi filmul din picioare. Dar tot erai fericit, că erai, până la urmă, copil la sat.
2. Acum se mănâncă popcorn, atunci mâncam semințe de bostan (dovleac) prăjite de mama, acasă...
3. Acum nu s-a ajuns pana la bătaie în cursa pentru loc mai bun.
4. Acum filmul nu e de la Bollywood, ci de la Hollywood.
13 Jan 2009
Bani mici, belele mari
Am un chiosc de ziare, cam amarat si prost aprovizionat, in apropiere de casa. Dimineata cand treceam pe langa el, cumparam un ziar, doua pentru metrou. (Oare cand voi inceta sa mai dau bani pe print si voi citi ziarele numai pe intenet?) Pana la serviciu, citesc titlurile si editorialele, superficial, jumate ca sa omor timpul, jumate cu speranta rar implinita de gasi si ceva interesant.
Ei! Ziarele cu pricina le cumparam cu bani marunti adunati la sfarsitul zilei intr-un bol de pe noptiera.
Azi asa, maine asa, asta pe vanzatoarea de ziare o cam enerva. Dar clientul,eu, nu stia. Asa ca intr-o dimineata geroasa de iarna bucuresteana, scot multi marunti, imi cer scuze pentru asta si vreau sa cumpar 2 ziare. Vânzătoarea cu mănuși fără degete, nu mai suportă să se poarte ca si cum ar avea degete la manusi: "Dom'le, îți bați joc de mine?"
Politicos totusi, mi-a zis "dom'le"...
"Pai imi aduceti in fiecare zi cate un pumn de marunti, ce credeti ca-s eu aici. V-am luat la ochi de mai multa vreme. Numai marunt imi aduceti."
Ma ofer sa ii numar eu maruntul. Ea imi prinde slabiciunea si pluseaza, dupa ce ii numar eu banii: "S-ar putea ca data viitoare, daca imi mai aduceti marunt, sa va spun ca nu mai am ziarele pe care le vreți!"
4-5 secunde raman vexat... Ma dezmeticesc si prind curaj: "Data viitoare iau ziare de la alt chiosc!" "Foarte bine", zice vanzatoarea de-a dreptul enervata. Foarte bine.
Plec. O aud bombanind: "Până cînd credea el ca poate să îmi aduca numai mărunt."
Acuma stau si ma gandesc daca merita sa ma duc sa cumpar maine dimineata un ziar de 0,5 lei si sa ii dau vanzatoarei o bancnota de 100 de lei. Că s-ar putea sa imi dea inapoi un snop de maruntis. Iar eu nu vreau sa ii agasez pe urma cu banii ăia mici pe toti vanzatorii de ziare din cartier.
Ei! Ziarele cu pricina le cumparam cu bani marunti adunati la sfarsitul zilei intr-un bol de pe noptiera.
Azi asa, maine asa, asta pe vanzatoarea de ziare o cam enerva. Dar clientul,eu, nu stia. Asa ca intr-o dimineata geroasa de iarna bucuresteana, scot multi marunti, imi cer scuze pentru asta si vreau sa cumpar 2 ziare. Vânzătoarea cu mănuși fără degete, nu mai suportă să se poarte ca si cum ar avea degete la manusi: "Dom'le, îți bați joc de mine?"
Politicos totusi, mi-a zis "dom'le"...
"Pai imi aduceti in fiecare zi cate un pumn de marunti, ce credeti ca-s eu aici. V-am luat la ochi de mai multa vreme. Numai marunt imi aduceti."
Ma ofer sa ii numar eu maruntul. Ea imi prinde slabiciunea si pluseaza, dupa ce ii numar eu banii: "S-ar putea ca data viitoare, daca imi mai aduceti marunt, sa va spun ca nu mai am ziarele pe care le vreți!"
4-5 secunde raman vexat... Ma dezmeticesc si prind curaj: "Data viitoare iau ziare de la alt chiosc!" "Foarte bine", zice vanzatoarea de-a dreptul enervata. Foarte bine.
Plec. O aud bombanind: "Până cînd credea el ca poate să îmi aduca numai mărunt."
Acuma stau si ma gandesc daca merita sa ma duc sa cumpar maine dimineata un ziar de 0,5 lei si sa ii dau vanzatoarei o bancnota de 100 de lei. Că s-ar putea sa imi dea inapoi un snop de maruntis. Iar eu nu vreau sa ii agasez pe urma cu banii ăia mici pe toti vanzatorii de ziare din cartier.
23 Dec 2008
Dus cu sorcova
Aho!Aho!, că trece anu’
Si vine criza cu arcanu’.
N-or mai fi slujbe bune, cica .
Si leafa va fi tot mai mică.
Spun din birou guvernatorii.
La randul lor comentatorii
Zic c-o vor duce bine
Tot cei corupti si infractorii.
Aho! aho! romani fiţi tari
Nu va lasati intimidaţi
De corbi in porumbei fardaţi.
Lasati asa revoluţiunea
Sa miste circumvolutinea
Proprie. Si mai apoi,
Iubiţi-va toti intre voi
Sa va aveti ca fratii buni
Saptamanal, de luni pân’ luni.
Sa si munciti, dar sa traiti
Nu rupeti usa, dar dormiţi
Mancati, ganditi, cântaţi, iubiţi.
Ca, daca-l lasi, corporatismul
Aduce-n suflet comunismul.
Iar eficienta fara om
E ca livada fara pom.
Aho! aho! frumosii mei
La anul nu uitaţi de EI.
Cei care nu mai au papica
Nu au o casă, nici mămică
Că bietul om fara nimic
Mai are-un un suflet, cat de mic.
Ca pe-ăl de inima il lasa
Camara goala n-are-acasa
Si bucurie are-n suflet
Si pace multa peste cuget.
Aho! Aho! de Anu Nou
Aveti o viata drept cadou
O lume-ntreaga de privit
Prieteni buni de mult iubit.
Iar cand o bate gongu-n noapte
Si anul vechi s-o duce spate
Sa nu uitati, cu nici un pret
Ce mare bucurie-aveţi
Ca vă va lua in sânul Său
Si anul asta
Dumnezeu.
Si vine criza cu arcanu’.
N-or mai fi slujbe bune, cica .
Si leafa va fi tot mai mică.
Spun din birou guvernatorii.
La randul lor comentatorii
Zic c-o vor duce bine
Tot cei corupti si infractorii.
Aho! aho! romani fiţi tari
Nu va lasati intimidaţi
De corbi in porumbei fardaţi.
Lasati asa revoluţiunea
Sa miste circumvolutinea
Proprie. Si mai apoi,
Iubiţi-va toti intre voi
Sa va aveti ca fratii buni
Saptamanal, de luni pân’ luni.
Sa si munciti, dar sa traiti
Nu rupeti usa, dar dormiţi
Mancati, ganditi, cântaţi, iubiţi.
Ca, daca-l lasi, corporatismul
Aduce-n suflet comunismul.
Iar eficienta fara om
E ca livada fara pom.
Aho! aho! frumosii mei
La anul nu uitaţi de EI.
Cei care nu mai au papica
Nu au o casă, nici mămică
Că bietul om fara nimic
Mai are-un un suflet, cat de mic.
Ca pe-ăl de inima il lasa
Camara goala n-are-acasa
Si bucurie are-n suflet
Si pace multa peste cuget.
Aho! Aho! de Anu Nou
Aveti o viata drept cadou
O lume-ntreaga de privit
Prieteni buni de mult iubit.
Iar cand o bate gongu-n noapte
Si anul vechi s-o duce spate
Sa nu uitati, cu nici un pret
Ce mare bucurie-aveţi
Ca vă va lua in sânul Său
Si anul asta
Dumnezeu.
9 Nov 2008
Mai claxoneaza si tu, ce naiba!
In tramvaiul 5, pe ruta Aurel Vlaicu-Baneasa, Bucuresti, doua doamne il fac cu ou si cu otet pe vatman.
Doamna 1:- Baaa! Mai claxoneaza si tu din soneria aia! Nu te bagi deloc, ti de baga toti in fata!!
Doamna 2: - Da, da! Ce crezi, ca noi suntem la plimbare aicea? Asa se intampla in fiecare zi, ca te cunosc. Ce-ti pasa tie? Tu esti la munca. Te doare in cur cand ajungi la capat. Chiar iti convine sa dai vina pe trafic ca sa nu faci mai multe curse.
Apare si un domn batran, atras de galceava.
Domnul: -Hai ma nene, ca vrem si noi sa ajungem acasa.
Stau toti aplecati la geamul care da spre locul conducatorului de tramvai.Vatmanul incearca sa se apere intr-un mod la limita politetii. Nu se intelege ce zice, pentru ca cele doua doamne si cu domnul tipa, gesticuleaza si orice replica a celui de la manete ii irita si mai tare.
Pe langa tramvai, taximetristii indrazneți se strecoara printre cei care stau cuminti la coada de un kilometru, bara la bara.
- Uite cum se baga ala, nu vezi, claxoneaza-l!, zbiara doamna 1, o femeie in jur de 50 de ani, cu parul scurt,proaspat facut permanent. Ce ti-am spus? Mergi ca o mortaciune.
Doamna 2, cu un batic in cap si cu nasul coroiat ii tine hangul si tipa si ea ceva. Domnul s-a retras pe un scaun ramas liber.
- Pai nu vedeti ca e rosu?, tipa vatmanul in aparare.
Incet, incet, tramvaiul inainteaza, ca un imens vierme, purtand in intestine o lume formata din adolescenti care se uita amuzat la doamne, cu alti tineri care asculta absenti muzica la casti si cu un grupde rromi linistiti, care au ocupat complet zona burdufului cu niste bagaje murdare de rafie.
Doamnele stau pe baricade, aproape pe scarile de coborare, pina la ajungerea in statie. Ii sufla in ceafa, prin geamul de protectie, vatmanului, care parca a devenit mai indraznet in intreprinderile sale rutiere. Se mai baga si el, mai apasa soneria.
In spatele doamnelor dolofane s-a facut o coada de vreo 3-4 persoane care asteapta sa coboare in statie. Se deschide usa.
Doamnele raman pe loc, nu se dau la o parte. Cei care coboara se strecoara unul cite unul, realizand, oricat s-ar feri, un contact fizic foarte apropiat cu doamnele care se pregatesc sa se dea jos la una din urmatoarele statii.
Doamna 1:- Baaa! Mai claxoneaza si tu din soneria aia! Nu te bagi deloc, ti de baga toti in fata!!
Doamna 2: - Da, da! Ce crezi, ca noi suntem la plimbare aicea? Asa se intampla in fiecare zi, ca te cunosc. Ce-ti pasa tie? Tu esti la munca. Te doare in cur cand ajungi la capat. Chiar iti convine sa dai vina pe trafic ca sa nu faci mai multe curse.
Apare si un domn batran, atras de galceava.
Domnul: -Hai ma nene, ca vrem si noi sa ajungem acasa.
Stau toti aplecati la geamul care da spre locul conducatorului de tramvai.Vatmanul incearca sa se apere intr-un mod la limita politetii. Nu se intelege ce zice, pentru ca cele doua doamne si cu domnul tipa, gesticuleaza si orice replica a celui de la manete ii irita si mai tare.
Pe langa tramvai, taximetristii indrazneți se strecoara printre cei care stau cuminti la coada de un kilometru, bara la bara.
- Uite cum se baga ala, nu vezi, claxoneaza-l!, zbiara doamna 1, o femeie in jur de 50 de ani, cu parul scurt,proaspat facut permanent. Ce ti-am spus? Mergi ca o mortaciune.
Doamna 2, cu un batic in cap si cu nasul coroiat ii tine hangul si tipa si ea ceva. Domnul s-a retras pe un scaun ramas liber.
- Pai nu vedeti ca e rosu?, tipa vatmanul in aparare.
Incet, incet, tramvaiul inainteaza, ca un imens vierme, purtand in intestine o lume formata din adolescenti care se uita amuzat la doamne, cu alti tineri care asculta absenti muzica la casti si cu un grupde rromi linistiti, care au ocupat complet zona burdufului cu niste bagaje murdare de rafie.
Doamnele stau pe baricade, aproape pe scarile de coborare, pina la ajungerea in statie. Ii sufla in ceafa, prin geamul de protectie, vatmanului, care parca a devenit mai indraznet in intreprinderile sale rutiere. Se mai baga si el, mai apasa soneria.
In spatele doamnelor dolofane s-a facut o coada de vreo 3-4 persoane care asteapta sa coboare in statie. Se deschide usa.
Doamnele raman pe loc, nu se dau la o parte. Cei care coboara se strecoara unul cite unul, realizand, oricat s-ar feri, un contact fizic foarte apropiat cu doamnele care se pregatesc sa se dea jos la una din urmatoarele statii.
5 Nov 2008
Ziua de dupa noaptea americana
Obama s-a scos! A devenit presedintele SUA, iar cearcanele oamenilor pe care ii vad la televiziunile noastre si de aiurea, ma fac sa cred ca nu numai pe mine ma doare capul dupa o noapte de spectacol electoral american.
Entuziasmul oamenilor dati pe post de CNN si nu numai te poate atinge si pe tine, privitor de la 10 mii de kilometri. Emotional.
Numai ca, treaba in viata e mai altfel decat la tv. Politics are politics. Daca a venit Obama, asta nu inseamna ca americanii care mai spun "Politics suck" acuma afirma "Wow, politics are cool".
E un curent, nu zic. Obama e un "melting pot" de ADN interrasial, intercultural si din astea. Un ADN bine gestionat.
Cine a vazut insa filmul de 100 % fictiune Wag the Dog, nu poate sa nu se gandeasca macar, asa, la modul neserios, ca lucrurile nu sunt totdeauna ceea ce par a fi, cum spunea doamna cu buturuga din Twin Peaks.
Dar, hai sa ne bucuram, sa lasam emotiunea sa cuprinda natiunea, bucurirea sa invarta omenirea.
Dar, dupa aia, sa transformam urletele de bucurie in zambetul omului rational, poate chiar intelept. Sa ne facem treaba pe patratica proprie si sa judecam cu circumvolutiunea din dotare.
PS. Aseara, iar mi s-a plans un taximetrist de dificultatile pe care le intampina cu criza asta economica. Ma rog, el a numit-o recesiune economica.
Cross my heart ca asa s-a intamplat!
Entuziasmul oamenilor dati pe post de CNN si nu numai te poate atinge si pe tine, privitor de la 10 mii de kilometri. Emotional.
Numai ca, treaba in viata e mai altfel decat la tv. Politics are politics. Daca a venit Obama, asta nu inseamna ca americanii care mai spun "Politics suck" acuma afirma "Wow, politics are cool".
E un curent, nu zic. Obama e un "melting pot" de ADN interrasial, intercultural si din astea. Un ADN bine gestionat.
Cine a vazut insa filmul de 100 % fictiune Wag the Dog, nu poate sa nu se gandeasca macar, asa, la modul neserios, ca lucrurile nu sunt totdeauna ceea ce par a fi, cum spunea doamna cu buturuga din Twin Peaks.
Dar, hai sa ne bucuram, sa lasam emotiunea sa cuprinda natiunea, bucurirea sa invarta omenirea.
Dar, dupa aia, sa transformam urletele de bucurie in zambetul omului rational, poate chiar intelept. Sa ne facem treaba pe patratica proprie si sa judecam cu circumvolutiunea din dotare.
PS. Aseara, iar mi s-a plans un taximetrist de dificultatile pe care le intampina cu criza asta economica. Ma rog, el a numit-o recesiune economica.
Cross my heart ca asa s-a intamplat!
4 Nov 2008
The Only One, The Misterious, Max (photo session)
La dorința, exprimată sau nu, a cititoarelor sau cititorilor, Max!
Subscribe to:
Posts (Atom)
