O dilemă

Nu ştiu ce să fiu. Să fiu tradiţionalist atunci când mă gândesc la modelul de familie: cu mamă, tată, căsătoriţi, cu copii? Să cred sau nu că acolo e de fapt răspunsul pentru căutările oamenilor şi nevoia lor de stabilitate şi perspectivă?

Sau să fiu în linie cu actualitatea, cu un model de familie atât de nuanţat? Familiile monoparentale, sau cele în care apare un părinte vitreg, sunt tot mai numeroase, aici şi aiurea. Să cred sau nu că oamenii par să găsească tot mai greu căi de a construi şi consolida o relaţie, chiar dacă de pe urma ei au rezultat mai ales copii, dar şi sentimente, experienţe, amintiri, credite...? În lume, familiile monoparentale au ajuns să însemne cam un sfert din total. Un sfert din oamenii acestei planete sunt sau nu vulnerabili la însingurare, la lipsa căldurii unui unui cămin (tradiţional?!)?Milioane de copii simt sau nu lipsa unui părinte, infinit mai intens decât noi, adulţii înţelepţi, putem înţelege?

Dar totuşi, asta e lumea. Societatea ne sedează, ne irită, ne sparge în bucăţele, ne oferă pe cât de iluzorii bucurii, pe atât de reale dureri. Oare un sfert din oamenii acestei lumi, adulţi şi copii, nu au la îndemână, pentru a împărtăşi bucurii şi pentru a alina dureri, leacul fundamental(oare tradiţional), al familiei: tandreţea unei comuniuni? Sau mai mulţi?

Mai e valabilă oare imaginea unei familii "tradiţionale", sau e doar un alt un mit dezgropat, bun de publicitate la credite şi asigurări ?

Week-end

(A şaptea zi nu se va sfârşi.
Vinul, şi cântul, şi prietenii.
Tu...
Laude suntem, într-un acatist
Încrustat cu daltă de aur
De un iscusit alchimist.

Carafele pline de vin şi de seve
S-au revărsat.
Si am văzut in asta un semn.
Aşa cum, sub stele, un acatist
Te-aduce,- o secunda, aproape
De visul lui Christ


Cântul, de sus şi de jos,
Cântă şi-acum,
Din ziduri vechi şi uşi răsturnate.
Ca o litanie de acatist
Cu harfe şi murmur.
Leac pentru sufletul trist.

Prietenii, toţi, fiecare
Prietenii sunt.
Stau încă la masa cea alba.
Rămasă curată, ca un acatist
Deschis in faţa icoanei pictate
De sfântul artist.)

Dar tu, tu eşti şi vei fi
Prilej de rugăciune
În nopţile cu somn alungat
De focul din piept. Ca un acatist
Citit în cămara secretă,
Săpată în ametist.

„Violenţa - bastardul pasivităţii”

Uciderea unui elev la Craiova este doar un ultim episod dramatic al unei maladii ce pare să afecteze o întreagă generaţie: violenţa şcolară.
Cifrele seci spun că 70% dintre elevii români merg la ore cu teamă faţă de actele de huliganism. România se află pe un neonorant loc 2 într-un clasament mondial al actelor de violenţă raportate de profesori în timpul orelor.
Specialişti care să găsească explicaţii sunt destui: nu sunt psihologi şcolari, violenţa mass-media creează modele pe măsură, sistemul corecţional e practic inexistent, profesorii sunt demotivaţi, părinţii sunt confuzi.
Peste toate aceste piese ale unui pervers joc de domino tronează maiestuos pasivitatea comunităţii. O morbidă lipsa de atitudine generală seamănă vraişte în minţile şi sufletele copiilor şi adolescenţilor.
Trebuie, şi în acest caz, să moară cineva, să curgă sânge, pentru ca celor în drept să li se excite neuronul.
Am ajuns să vedem pichete de copii la sediile poliţiei, insranţelor de judecată din Craiova. Copiii cer, maturizaţi înainte de vreme, implicare fermă a autorităţilor pentru combaterea huliganismului şi criminalităţii în şcoală, cer un sistem coerent de reeducare şi reintegrare.
Sunt sigur că nu vor striga „ieşiţi afară jigodii ordinare”.Vor cere doar ca vieţile lor să fie protejate de un stat care, atunci când ia, ia, iar când spune că oferă, doar spune.

Miuţa generalizată

Teoria formei fără fond se aplică perfect fotbalului românesc. Avem campionat, avem suporteri, avem cluburi, avem televiziuni de sport specializate în secţionare firului în pai’şpe. Toate ar fi bune şi frumoase dacă am avea şi performanţe. Dar nu avem.
Bietul suporter de fotbal nu mai ştie să se bucure de un rezultat, aşa cum mulţi jucători au uitat că fotbalul se joacă în primul rând din pasiune. Aşa că suporterul se enervează, se agită pentru orice ar părea că îi aduce o bucurie cât de mică.
Echipa României a plecat la Paris să facă un meci mare... Zarva din jurul naţionalei, incluzând contestaţiile la adresa selecţionerului Lucescu Jr., nu e decât o prelungire vicioasă a micimilor pe care le vedem săptămână de săptămână în fotbalul intern. Antrenorii sunt schimbaţi într-un tontoroi nevrotic. Poveştile de club de noapte cu jucători sunt sigurele isprăvi cu care jurnaliştii mai pot face audienţă.
Miuţa de maidan se desfăşoară acum la lumina nocturnelor şi a platourilor de televiziune. Patroni şi impresari balcanici trag sforile în mod feudal, în afara gazonului. Rezultatul, fotbalul românesc primeşte gol după gol la vinclu iar păianjenul cusut la un moment dat de „generaţia de aur” este acum deşirat.
Toate frustrările suporterului român se revarsă, de exemplu, asupra unui „nemernic” de arbitru polonez sau portughez.
Refuzăm să vedem că noi batem hapucul iar alţii bat jabulani.

Pumnul lui Schumi

Bicepşii încordaţi pe trecerea de pietoni, excesul de salivă proiectat pe creştetul colegilor de şosea, capul în gură aplicat în blocajele de trafic au intrat în atenţia parlamentarilor. Aceştia cred că e nevoie de măsuri mai drastice pentru a limita actele de violenţă rutieră la care asistăm de o vreme încoace.
Când acţiunile oamenilor pornesc din glandă, numai frica mai poate păstra capetele nesparte.
Printre pedepsele pe care parlamentarii se gândesc să le introducă în proiectul de lege împotriva şoferilor nervoşi este şi cea cu închisoarea de până la 5 ani, în funcţie de gravitatea faptei.
Scuza ce revine obsedant atunci când se discută despre cauza violenţei în trafic este starea proastă a drumurilor. Asta ne enervează atât de mult că ne dăm jos şi îl pocnim pe primul coleg de şosea sau pe pietonul care ni s-a aşesat în calea devenirii noastre de Schumacher.
Întotdeauna explicaţia este exterioară. Noi, nervoşii, violenţii, înjurătorii, scuipătorii am fi nişte îngeri dacă am trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi.
Dar cum asta nu se întâmplă, suntem degrabă apucătoru’ de bâtă de baseball sau de gâtul semenului şi aşa vom face până când vom trăi într-o lume perfectă, cu drumuri perfecte, cu semafoare perfecte, cu poliţişti perfecţi, cu oameni perfecţi. Sau până când aceste fapte ne vor conduce la pârnaie.

Miturile fondatoare ale protestului la români

Nemulţumirea populară românească are două modele principale, şi câteva secundare, după care se desfăşoară. Ori e cu sicrie şi colaci, ori e cu horă şi dansuri de “Pinguin”. Ori e înmormântare, ori e nuntă, ca în “Mioriţa”.
Mai urmează ca sindicaliştii, termen care a devenit sinonim cu nemulţumirea, să vină în portbagajul autocarelor cu fântâni şi holde de grâu pe care să le otrăvească şi, respectiv, să le dea foc în faţa guvernului pentru ca tabloul să se plieze pe miturile fondatoare.
O construcţie civică românească, pentru a deveni eficientă, trebuie să fie cam ca legenda meşterului Manole: trebuie să moară cineva, eventual copii ca la maternitatea Giuleşti, să curgă sânge, să moară mama. În lipsa acestor condiţii extreme, apărem la televizor, pe stradă, în parlament, precum Toma Alimoş, cu maţele totdeauna pe afară, proclamând suferinţa şi vitejia.
Nemulţumirea ne-a impregnat prea mult viaţa cotidiană. Protestele nu pot avea relief şi explozie demne de luat în seamă. Când mii de oameni, cu interese legitime poate, sunt folosiţi pe post de figuranţi pentru o campanie TV, ce impact să ai în ochii românilor care trăiesc tensiunea momentului cu mâna pe telecomandă?
Protestul la români e tragi-comic, discursul este fatalist-ridicol, cere sânge, triumfalist, cam ca în Mioriţa, Meşterul Manole şi Toma Alimoş.

Imi placi in doua ipostaze

Imi placi in doua ipostaze, mai ales.

Una e atunci cand esti total dezarmata,
Incapabila sa-ti zagazuiesti frumusetea.
Sau sa clipesti altfel decat cu incetinitorul, parca.

Trupul se reconfigureaza tainic si periculos
Dupa o alte legi ale atractiei universale

Obiectele din jur se alungesc
si arata toate spre tine
precum acul compasului, nordul.
Ce forta trebuie sa ascunzi, cotidian,
sa tii toata puterea asta cuminte, in tine?


Imi mai placi
Cand faci pe interesanta
Vorbesti despre lucruri serioase
te pierzi in detalii
Analizezi, comentezi, polemizezi.
Preocuparea asta te distrage iarasi
de la rutina de parcimonie
cu propria frumusete.

Si iarasi toate arata spre tine
Precum acele compasului, nordul.

Cu alte cuvinte
Imi placi, mai ales,
in doua ipostaze.
In ambele,
demonul pe care ti l-ai desemnat
are alta treaba
decat sa puna odgoane
Pe gingasia ta.