Durerea

(Traducere dupa "Profetul", de Kahlil Gibran)

Iar o femeie vorbi, spunand: "Vorbeste-ne despre durere".

Iar el spuse:

Durerea voastra inseamna spargerea cojii care va limiteaza intelegerea.

Asa cum samburele fructului trebuie sa se sparga pentru ca miezul lui sa poata vedea soarele, asa si voi trebuie sa cunoasteti durerea.

Si daca v-ati putea pastra inima in uimire fata de miracolele zilnice din viata voastra, durerea nu va parea mai putin uluitoare decat bucuria.

Si ati primi anotimpurile inimii voastre asa cum totdeauna ati primit anotimpurile ce trec peste ogoarele voastre.

Si ati privi senini dincolo de iarna suferintelor voastre.

Multe dintre dureri vi le-ati ales singuri.

Este leacul amar prin care doctorul din interior va vindeca sufletul bolnav.

Asa ca aveti incredere in doctor si beti-i doctoria in liniste si cu seninatate.

Pentru ca mana lui, desi grea si aspra, e purtata de mana tandra a Celui Nevazut.

Iar cupa pe care o aduce, desi va va arde buzele, a fost modelata din pamantul pe care Olarul l-a umezit cu propriile sale lacrimi sfinte.

Miorita - un worst case scenario

N-am mai facut demult un comentariu literar sau o analiza de text. Dar, la o bere cu baietii, am discutat zilele trecute despre Miorita. Unul dintre miturile alea fondatoare ale poporului roman, dupa Calinescu.

E una din referintele cele mai la indemana, poate si putin cliseistice, cand vorbim despre spiritul romanesc: fatalist, necombativ, mamaligos. A spune acum ca esti mioritic este echivalent cu a fi o tuta, resemnat, avand doar scaparea panteista si cosmica in fata dusmanului care vrea sa te omoare si sa iti ia avearea.

Sunt totusi citeva mici detalii din balada Miorita, versiunea clasica culeasa de Alecsandri, care lasa loc cel putin pentru o inca interpretare, care nu se pupa deloc cu cea dogmatica.

Eu spun ca ciobanul moldovean nu isi stabileste decat un worst case scenario, in detaliu.

Si bunica mea si-a pregatit bani, prosoape, lumanari si toate cele de trebuinta pentru inmormantare. Asat nu inseamna ca acuma sta pe scaun si asteapta ca pocinogul sa se intample.Dacii plangeau la nasterea copiilor si radeau la inmormantare. Asa spune povestea. Dar asta nu inseamna ca in timpul vietii nu radeau, nu se bucurau, nu beau vin si nu perteceau, in ciuda lui Deceneu, na!

Ideea pe care incerc sa o demonstrez pe scurt e ca nu exista dovezi, decat circumstantiale, ca sa folosesc termenul juridic al filmelor americane, ca baciul moldovean renunta la lupta si ca e prada sigura pentru ciomegele ungureanului si vranceanului.

Singura certitudine a baladei e ca " [..] cel ungurean/ Şi cu cel vrâncean,/ Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan,
Deci stim cu certitudine ca cei doi baci ne-ortomani vor sa ii faca de petrecanie moldoveanului.

Un prim element de relativ si motiv de indoiala fata de ceea ce se va intampla vine din aceea ca momentul atacului e la apus de soare. Nu stim daca e azi, daca e maine, daca e la anul. Oricum, miorita bucalaie "De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace,/ Iarba nu-i mai place." E evident ca ea a auzit, behaitoarea, de cel putin trei zile ca se pregateste ceva. Au trecut cel putin doua-trei apusuri de soare si moldoveanul nu a primit ciomagul la ceafa.

Ca e foarte posibil sa existe o repliere, o lupta si o rezistenta aflam imediat, din sfatul mitoasei nazdravane:"— Drăguţule bace,/ Dă-ţi oile-ncoace,/ La negru zăvoi,[...]/Stăpâne, stăpâne,/Îţi cheamă ş-un câne,/Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc,".

Cele ce urmeaza sunt esentiale pentru interpretarea de fata: "— Oiţă bârsană,/ De eşti năzdrăvană".

"De", adica "daca", arata ca exista un dubiu natural fata de o oaie care vorbeste, face pe consilierul si a postit de la iarba vreo trei zile. Sau poate fi vorba de un puseu de gandire critica fata de o tendinta psihotica data de siguratate in creasta muntelui.Ciobanul se poate intreba daca nu cumva are halucinatii cu o oaie vorbitoare.

Si apoi, iarasi un "daca": "Şi de-a fi să mor". Daca va fi sa moara, o posibilitate existenta oricand intr-un conflict pe viata si pe moarte, oaia trebuie sa urmeze indicatiile funerare. Dar numai "daca o fi sa mor".

"Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!"

Delirul nuptial si cosmic e de inteles cata vreme ciobanul moldovean nu e inca insurat, se presupune virgin. Libidoul, energia vitala, forta sunt asadar intacte. Baciul moldovean e mandru ciobanel. De ce ar renunta la lupta? E tanar, pe la finalul adolescentei (mustacioara de culoarea spicului ne arata ca e de abia mijita"), frumusel ("tras printr-un inel"), sanatos (fetisoara lui spuma laptelui), si " e ortoman". Deci nu e o mamaliga.

Worst case scenario presupune, in cazul acesta, un transfer, in acceptiunea psihologica a termenului, al frustrarii ca nu va cunoaste nunta. Tristeatea neimplinirii erotice e steaua cazatoare de la nunta cosmica.

Mai mult, imginatia inflamata de frica naturala, simtita si de oamenii curajosi, il face sa isi stabileasca o randuiala care sa ii dea pace sufleteasca. Atunci cand el nu mai poate face nimic, altcineva, de incredere, ii va purta de grija. Poate apoi lupta fara grija cu ungureanu si vranceanu, pentru ca nu are nimic de pierdut, randuiala va fi respectata, iar cei dragi protejati.

Ultimele versuri citate sunt si o forma concreta, logica, coerenta de control al anxietatii, de asigurare, de rit. Chiar si in cel mai rau caz, lucrurile sunt aranjate. E o dovada de acceptare a posibilitatii mortii, dar nu neaparat cand vor ceilalti ciobani invidiosi.

E evident ca e un worst case scenario, nu e sigur omorul se va produce. Dimpotriva, exista indicii ca moldoveanul se va apara cu destule sanse, mai ales ca dispune de " cai învăţaţi si câni bărbaţi." Animalele cele mai inteligente si credincioase, cainii si caii sunt de partea lui.

Astea sunt motive de riposta, nu de resemnare.

O minunată inutilitate

Într-un colţ al apartamentului meu se află, într-o husă veche, prima mea chitară. E un instrument de serie, ieftin. Între timp, am avut cel puţin 10 chitări mai bune, mai scumpe şi mai frumoase, mai electrice şi mai performante.

Şi acum, prima mea chitară stă liniştită şi aparent neglijată în colţul ei. E ca un bătrân ce nu deranjează dar a cărui lipsă din casă o remarci imediat.

Ultima oară când am ţinut chitara veche în braţe, n-am cântat la ea. Era în continuare dezacordată, cu lacul crăpat, cu o fisură în grif care nu ar rezista unui acordaj după diapazon. (Crăpăturile din lac i se trag din vremea liceului, când mergeam cu colinda, pe geruri, de Crăciun. Ocazii cu care a fost şi masă pentru băuturi consumate în parc, şi sanie de dat la vale pe pârtie, şi altele...)

Prima mea chitară este martora celor mai groaznice tratamente ne-muzicale.

Nici experienţele muzicale nu au fost totdeauna foarte reuşite. Se ştie că primul instrument la care înveţi să cânţi e cam de sacrificiu. Experimentezi pe el toate greşelile posibile, îl traumatizezi, şi la propriu şi la figurat.

În mod aproape miraculos, prima mea chitară e întreagă şi, la nevoie, cu un pic de atenţie la acordare, ar poate scoate sunete armonioase. Dar nu poate fi forţată. Veteranul şi-a făcut o dată datoria. Oricum, pentru cântat am altă chitară, mai făţoasă, mai tânără.

Prima mea chitară e doar pentru iubit…

Demnitatea moare urât

Pentru un observator, chiar şi superficial (ca mine) al protestelor de stradă din ultimii ani, şi a celor din aceste zile, este izbitor un anume filon de PR.

Pensionarii, medicii, funcţionarii, profesorii, fermierii, toate categoriile care au ieşit la un moment dat pe stradă au apelat la simbolurile tradiţionale de înmormântare. Cruci, prapuri, sicrie, lumânări, doliu, versuri de epitaf-kitsch la adresa inamicului public al momentului sunt manifestări constante. Psihologia mulţimii româneşti nemulţumite are întodeauna o tentă de necrolog pe care cameramanii televiziunilor insistă tradiţional.

Nemulţumirea colectivă românească produce simboluri în care moartea neîmpăcată e cea mai exploatată. „Ne omorâţi”, „ne băgaţi în sicriu”, „morţi înainte de vreme”.

De la „vom muri şi vom fi liberi!” al Revoluţiei din ’89 am ajuns la un ton bocitor al frazei “vom muri în sărăcie!”.

Doamnelor şi domnilor, bugetari şi particulari, demnitatea românilor a fost băgată pe bucăţi într-un sicriu şi purtată aşa la diverse proteste de stradă, să nu se vadă în ce stare de degradare a ajuns.

Predicatori de toate speţele, cocoţaţi pe catafalc, anunţă fie o nouă lume, fie sfârşitul alteia. Oamenii bocesc, oamenii plâng, oamenii se jelesc.

La finalul manifestării cuvenite, spiritele se mai înviorează. Se împart colacii. Apoi, participanţii pleacă acasă într-o tăcere de moarte .

NU AM NIMIC DE SPUS.... asculta-ti-ma!!!!!!!...

Siturile de știri au născocit forumul. Locul unde dai, în calitate de cititor, feed-back. Ca aproape orice principiu bun, instituția forumului de pe internet, cu foarte rare excepții, s-a defectat.

Sub acoperirea anonimatului, minți și suflete anonime țin să demonstreze cu orice preț că opinia lor nu merită să fie luată în considerare. Autocenzura sănătoasă nu mai funcționează. Disciplina auto-impusă de a comenta la obiect, legat de articolul respectiv, se pulverizează. Singura senzație identificabilă clar,citind asemenea discuții de pe forum, este cea de murdar.

Un iarmaroc de pareri prost ortografiate, de țâfnă inflamată, de extazuri second-hand paraziteaza sursa discuției, articolul, și devine o plăcintă amorfă de informație, semne de exclamare, puncte, puncte, majuscule prost folosite, minuscule greșit amplasate, emoticoane, virgule presărate aleatoriu.

Nici o legătură cu subiectul articolul. Din când în când, câte un forumist contestă chiar fondul articolului și competența autorului. Chiar dacă ar fi justificată o asemenea atitudine, nu mai contează. Articolul e doar un pretext pentru ca, încet, încet, discuția de pe forum să ajungă latrina de alaltăieri, de la un text legat de cu totul alt subiect.

Idei eviscerate mor în spasme mânioase. Principiile dialogului, menite să te ducă,dacă ești pregătit, cu un milimetru mai spre centru, umblă cu mațele pe afară. Ce argumente, ce coerență? Ha!

Creativitatea anonimă se manifestă plenar însă în ortografia argoticelor, care să dea "muhuhuie" filtrelor, să îi facă pe toți politicienii să sugă "pullla", să îi facă pe moguli să ne pupe în "kurr", sau să îl ridice pe unul sau altul în slavă că are "cuaie". Gen.

Câte numere aduc fericirea?

În societatea actuală, fericirea e o chestiune de cantitate, în mare măsură. Sunt fericit dacă îmi umplu coşul la supermarket, daca am salariu bun, dacă am maşină, dacă pot să călătoresc.

Dacă ai bani şi proprietăţi, eşti valoros, fericit. Asta inca de pe la mijlocul secolului XX. Dacă nu ai, înseamnă că ai carenţe esenţiale: n-ai inteligenţă, curaj, voinţă. „N-ai cum să nu faci bani dacă ai aceste calităţi.”

Criza economică a dat totuşi un şut puternic la noadă construcţiei cantitative a fericirii sociale.

Într-o perioadă foarte scurtă, aceleaşi bunuri de ieri nu au mai însemnat nimic, numerele nu au mai încălzit inimi iar veniturile nu mai susţin aspiraţiile bifabile pe o listă numerotată.

Chiar şi aşa, admiţând şocul drept circumstanţă atenuantă, dacă ajungi să îţi pară că viaţa nu mai merită trăită pentru că nu îţi mai permiţi rata la maşina, ceva merge profund greşit. Nu poţi să ajungi să te înstrăinezi vizibil, fără alertă de avarie, de colegi, prieteni, familie, de tine însuţi, doar pentru că la supermarket coşul nu se mai umple ca pe vremuri sau pentru că nu îţi ajung banii întreţinere.

Sociologi, psihologi, filosofi, economişti (şi combinaţii) cu fundament par să fie de acord că suntem obligaţi, în aceste vremuri, să reevaluam multe lucruri: nevoi, aspiraţii, perspective, caracter, relaţii.

Şi, poate cel mai important, să reevaluăm ce înseamnă a fi fericit.

O Românie plauzibilă

Mii de mămici, cu bebeluşi în braţe, manifestă pe străzi. Bebeluşii cu suzete privesc cu ochi miraţi clădirile Guvernului, Preşedinţiei şi Guvernului şi gânguresc întrebători la mămicile lor. Mamele neînduioşate se îmbrâncesc cu jandarmii, după modelul pensionarilor. Pe măsură ce lupta între mame şi jandarmi degenerează, armata de bebeluşi se infiltrează, de-a buşilea, printre gardurile de protecţie, şi atacă nemilos, cu pamperşi murdari şi subvenţionaţi, clădirile simbol ale democraţiei româneşti.

În timpul acesta, profesorii sunt în grevă generală, puţin descumpăniţi că trebuie să ia o atitudine fermă. Elevii au vacanţă pe termen nedefinit. Părinţii dau vina pe profesori, profesorii pe guvern, guvernul pe guvernările anterioare, guvernările anterioare pe actualul guvern.

Din acest tablou lipsesc pacienţii aflaţi sub perfuzii, după vreo infecţie contactată în spital, puşcăriaşii şi violatorii din Vest. În tot acest timp, echipe numeroase de lucrători cu veste fluorescente plantează panseluţe noi şi schimbă bordurile.

Câini vagabonzi umblă de colo, colo, printre protestatari, lătrând la un ciolan imaginar, doar pentru a fi în ton cu stăpânii lor ancestrali.

Demnitarii plutesc în continuare, în altă lume, mai bună, puţin deranjaţi totuşi, în orgoliu, de declaraţiile adversarilor politici.