26 Mar 2009

Devreme la carciuma

Intri in carciuma si te asezi la o masa de 6 persoane. Ai noroc sa o prinzi pentru ca barul e plin si acea masa tocmai a fost parasita. Sticlele si paharele goale, alaturi de scrumierele pline, sunt martori mirositori si oarecum dezolanti ai norocului pe care il ai ca ai gasit loc.

Te pui la masa, comanzi o bere, aprinzi o tigara si apoi dai multe telefoane sa anunti gasca ca ai gasit masa pentru toata lumea, asa cum s-a stabilit.
"Eu ajung intr-o ora", "sa stii ca mai intarzii un pic, dar vin sigur", sunt raspunsurile pe care le primesti.

Nimic deosebit. Atmosfera e placuta, ospatarul a debarasat rapid masa, muzica e ok, poti citi un ziar. Dar in conditiile in care la intevale relativ scurte si periodic vine cite cineva sa iti ceara scaune pentru celelalte mese suprapopulate, situatia devine putin stanjenitoare. Mai ales ca doi tipi de la bar(stau acolo pentru ca nu au gasit loc la masa) se uita din cand in cand parca intreband, "ba, da ala singur ocupa toata masa de 6 persoane si bea doar o bere? Cand pleaca?"

Atunci grabesti prima bere si comanzi alta. In continuare insa, esti tot singur la masa, cu o singura bere in fata. Mai vin unii sa te intrebe "sunt ocupate locurile astea?". "- Da, da, sunt ocupate." Se uita lung, cu un aer de repros, dar nu comenteaza. Pleaca din bar.

Ce faci daca mai vine si barmanul si te intreaba daca se vor ocupa toate locurile astea? Raspunzi ca da, se vor ocupa, dar nu stii la ce ora. Se uita si el, asa, nemultumit de situatie dar blocat de politete sa nu iti bata obrazul.

Atitudinea civilizata a ospatarului te obliga totusi. "Aduceti-mi si ceva de mancare si inca o bere, si un pachet de tigari." Faci un calcul ca nota de plata pana in prezent este egala cu cea a 6 persoane care beau cate o bere. "Eh, merge."
Mai dai telefoane: "Haideti ba ca ma asalteaza astia sa le dau scaune". Mai bei din bere, papi mancarea, buna.

La finalul comenzii mai ceri o bere, doua, pentru ca privelistea in care barul e arhiplin iar la o masa de 6 persoane sta unul singur, tu, de vreo ora, face presiunea sa creasca.

Chestia e ca ai cam terminat banii, mai ai o bere pe masa si nu vine nimeni. Hotarasti ca daca nu apare nimeni pana la finalul berii platesti si pleci. Asta e, ai asteptat....

Prima faţa cunoscuta care intra in bar si despre care stii ca va veni la masa iti da aceeasi senzatie cu a puscariasului care primeste dupa luni de zile vizita unui prieten. "Ah, bine ai venit! Ce bine ca ai venit! Pacat ca sunt deja beat un pic si mototolit. Si nici nu mai am bani."
Apar si restul, se ocupa masa. Mai bei pe banii lor, dar parca nu mai intra asa bine. Ai baut destul in singuratate...

De la o masa alaturata se ridica niste consumatori iar cei doi barbati care au asteptat vreo ora la bar, privindu-te chioras in mod periodic, se dau grabiti jos de pe sacunele inalte si... gasesc in sfarsit loc la masa.

22 Mar 2009

Rămân ce-am fost. Because I can

Minciuna justificata cu fraza "eh!, era campanie electorala. Ce vrei, asa face toata lumea", preocuparea pentru schimbarea numelor ministerelor, agentiilor si numelor de gradinite la preluarea puterii, chiar daca atributiile au ramas cam aceleasi, tot felul de stangu-n dreptu si, mai nou, cearta pe locurile din comisiile parlamentare, lasata cu replici dezgustatoare, mai pusera, dragii mei,in ultima perioada, un strat de moloz peste lehamitea "by default" fata de politica.

Dar la ce ma asteptam? Heirupismul fara nuanta si masurile punctuale, fara viziune, au fost constante ale politicii si politicilor de dupa Revolutie, la fel ca acceleratia gravitationala. Reconfigurari de constitutii si institutii pentru persoane si grupuri am tot vazut. Muci in fasolele discursului public am tot servit iar linia orizontului, cea a unui discurs macar "cât de cât", a trecut de multa vreme, din teorie in utopie.


Ar fi mult prea mult sa vorbesc despre congresul PNL ca despre o speranta. O, ho, ho, mult prea mult! Dar, in acest context, era acolo ceva, care aprindea un beculet, macar din preocupare jurnalistica daca nu din alte motive. Spuneti-i naivitate, speranta sau, pur si simplu, dorinta de altceva, macar de un discurs consistent. O "boaba de fasole" fericita, cu calitati nutritionale pentru emotiunea civica.

Si a venit congresul PNL. 20% din parlament a ocupat brusc aproape 100% din canalele media. Si m-am uitat. Am vazut lideri care nu sunt lideri, care se definesc prin "nu", prin calitatea de adversar al cuiva, ca unica si adevarata valoare si chemare.

Asteptam un Yes, we can ilfovean, dobrogean sau prahovean. "By ourselves!" , ar fi urlat Bratianu. Cam "obamian" e drept, ca si moda limbilor era alta la vremea lui.

Dar nu. Am auzit acum discursuri construite pe principii de codoşlâc şi bordelnicie politice. Yes, we can a devenit Because I can. Si uite asa fasola singuratica se cam umplu de muci si tubul digestiv de lacrimi.

Si ca in banc, acestea fiind enumerate, vin si spun: "atâta am vrut sa va zic. Pe mine sa nu contati."

17 Mar 2009

Virtuţile greşelii

Un articol excelent despre un alt fel de a vedea greseala, scris de matematicianul Solomon Marcus, in revista Idei in Dialog.

"Greseala si esecul sunt pretul inevitabil pe care trebuie sa-l platim pentru indrazneala de a gandi cu capul nostru, de a nu ne multumi sa repetam cele spuse de altii.", zice Solomon, printre altele.

Despre greseli si despre esecuri

Traim intr-o lume in care greseala este asimilata cu o infractiune, cu un pacat, in cel mai bun caz cu o inadvertenta. De multe ori, greseala este rusinoasa, iar teama de a nu gresi ii inhiba pe multi oameni in incercarea de a se implica intr-o actiune inedita. Citeste tot

5 Mar 2009

Două etaje, cu liftul

Ajung in scara blocului, cu sacose multe in maini. Rucsac in spate.

Cu toate ca stau la un etaj inferior, cand am mainile ocupate cu greutati, mai iau liftul, ca deh!, de ce sa urc pe scări?

Ascensorul e gata parcat la parter. Parca ma asteapta. Satisfactia lenesului care nu mai are chef nici sa cheme liftul, e usor de intuit.

Urc in lift, izbind usor marginile usiii si ale liftului cu sacosele pline din maini. Cand sa inchid usa insa.... "Staaaţi! Aşteptaţi-ne si pe noi vă rugam!"

"Ptiu! Asta-i acuma!", cred ca m-am gandit in acel moment.

O doamnă, ea in scara blocului, si dalmatianul,in lesa, pe scari, incearca sa ajunga si ea la lift. Dalmatianul ar mai sta pe afara câtă vreme gasca de maidanezi din faţa blocului pare sa-l fi acceptat.

"Hai Bebiţă, hai in casa ca e tarziu!" Bebiţă nem. "Hai Bebiţă, nu o supăra pe mama!" Bebiţă nem, nem, o data, de doua ori, pana la urma cedează.

Pe timpul acestui dialog, reamintesc, stau cu sacoşe grele în mâini, dintre care, cu una, o mînă, ţin uşa liftului să nu se închidă. Sa vina vecina cu Bebiţă.

Într-un sfarsit, doamna il aduce pe Bebiţă în lift. Bebiţă ma miroase la sacoşe, la sac si la alte zone pe care câinii au o tendinţă să le adulmece la oameni.

"Bebiţă, fii cuminte!", zice doamna.

Bebiţă, cu ochii un pic injectaţi şi cu o expresie curios-neprieteneasca, mă priveste ca pe un potential inamic. Pe mine, care urcasem primul in lift!

"La cît mergeti?", mă intreaba doamna.

"La 2", zic.

Pentru prima oara doamna isi intoarce fata de sub gluga groasa de fâş care ii acopera oricum ochii şi mă priveşte prin ochelarii ei fund-de-borcan. Simt tot ce imi spune, fara cuvinte, numai din ochii mici cu care mă măsoara: "Asa baiat tanar sa urce cu liftul pana la etajul 2...."

"Am fost un pic pe la cumpărături. N-am mai fost demult si trebuia", ma disculp eu in timp ce Bebiţă se uita cu ochii injectati la mine.

"Ce vreme urata e afara...", adaug cu un aer de victimă.

Vecina uita de reprosuri si revine la preocuparea majora: "Da, copiii ii mai poti tine in casa, dar pe căţeii astia trebuie sa ii scoti, fie ploaie, fie vant!"

"Mda", zic eu.

Apas pe buton si plecam spre etajul 2.

La coborîre, dau sa deschid usa din interior care il atinge pe Bebiţă. B. se sperie si trage un latrat. " Stai cuminte Bebiţă". Eu scap o baiera de la sacosa si imi cade o portocală. Ma aplec sa o iau dar nu prea pot, ca am mainile ocupate. Doamna se apleaca ea si ii ia lui Bebiţă portocala din fată.

"Da, chiar asa, mai taca-ţi fleanca aia băloasă Bebiţă", as fi putut gandi eu, argotic, in acel moment.

"Eee, lăsaţi, nu-i nimic, nu e o problema", ii repet chiar si in momentul in care inchid, pe dinafara, usa liftului. Vecina se scuza in continuare. Porneste liftul spre inaltimi. O aud pe vecina si dintre etajele 2 si 3 trei cum imi spune "Va rog sa ne scuzaţi. Bebiţă, ce te-a apucat?"

Bebiţă o priveşte probavbil cu ochii injectati, dar supusi...

28 Feb 2009

Pizza la bar

Boxele ţipă asurzitor. Sunetele de frecvenţă înaltă îmi zdrelesc, ca o picătură chinezească, timpanul urechii stângi. Drepta e mai protejată pentru că e lângă perete. Dar tot la ananghie e.

În spate, aproape de scaun, woofer-ul, dar şi el la maxim, îmi pune viscerele să joace un fin tontoroi în cavitatăţile toracică, respectiv abdominală.

Luminile s-au stins iar ospatarul care ne-a spus cînd mi-a adus berile şi pizza "să va fi de bine! Ăăăăă, pardon. Pofta bună", mi-a aprins o lumânare puternic mirositoare exact sub nas, pe masă.

Pe bar, o dansatoare plictisită face strict schemele din fişa postului: mişcă unduitor din fund, întoarce brusc, din timp în timp, capul, pentru acel efect de păr în vânt. Cu mâna stangă întinsă în sus atinge tavanul barului, de parca l-ar ţine să nu cadă. Cu dreapta îşi aranjează din când în când echipamentul cu două numere mai mici, parcă. Acesta, strâns fiind pe corp, tinde să părăsească locurile trupului care, în localurile de medie-pierzanie , trebuie sa rămână acoperite.

O muzică ce repetă aceeaşi temă melodică şi ritmică de vreo cinci minute pare să nu se mai termine niciodată.

DJ-ul, un individ dubios cu tenul foarte gras şi de un roşu bolnăvicios, stă şi fumează la bar, privind cu ochi de şobolan, parcă pe sub fustă, asta daca ea ar avea fustă, că n-are, dansatoarea.

La intervale de timp alese de el, aleatoar, DJ-ul, care între noi fie spus, pare să savureze muzica respectivă cu tot neuronul lui, vine la pupitru, se bâţâie puţin, dă muzica mai tare şi se duce iar la bar. E urmat în acest dute-vino de o tînără ale cărei faţă, piept şi şold nu spun nimic.

Însă tocmai acest arbitrar al momentului când muzica va fi dată , din nou!, un pic mai tare, si insecuritatea pe care mi-o dau gusturile muzicale ale DJ-ului, îmi declanşează cîte un frison, pe ici pe colo, şi ma îndepărtează periculos de principiul "la masă, când mănânci, trebuie să fii liniştit".

Într-un final, după o succesiune de momente arbitrare şi culisări ale DJ-ului, bar- pupitru, nu îmi mai aud nici molfăitul propriu, de pizza, nici vocea interioară.

Îl chem pe ospatar şi îi spun cu voce tare: "Nota!".

El se dă cu urechea mai aproape, semn ca n-a auzit sau nu a înţeles.

"Nota te roog!!".

Dă din cap, că tot nu a auzit.

Ma ridic puţin de la masă, pe semi-vine, că scaunul nu poate fi dat de tot în spate, din cauza woofer-ului şi urlu din toţi rărunchii:

"Notaaaa te roooooog!!!!!!".

26 Feb 2009

No way, Jose!

Inca una de politica si gata. Promit!

Mai zice câte unul, cu seriozitate, privind peste ochelari, savant: "Fac politica de 19 ani." . O afirmatie menita sa ne faca pe noi, blambecii, cumva, sa ne plecam in fata experientei lui vaste, chiar daca respectivul nu prea s-a iţit cu vreo calitate, acolo, alta decat gura mare si turism prin studiourile de televiziune.

Ce-ar fi daca un manager, care a dus firma in pragul falimentului dupa ani de conducere "luminata", ar veni si s-ar răţoi: "Am fost director ani de zile, ascultati la mine, stiu cum se conduce o afacere? Nu stiti nimic."

As da o para malaiaţă pe expertiza lui? No way, Jose!

Sau sa vina unul cu 5 casatorii si 5 divorturi si sa zica "Stiu totul despre casatorie. Am experienta. Am avut 5 neveste."

L-as asculta ca pe tătuca atunci cind as avea vreo belea matrimoniala? No way, Jose!

Asa si cu Jose. Ma ia de sugaci si imi cere sa il admir si sa il cred ca stie el cum sta treaba pentru simplul motiv "că cât de mult a stat el in politica româneasca". Un exemplu, de altfel, de eficacitate, verticalitate, morala, principialitate si fair-play. O reuşită, ce mai...

No way, Jose!

24 Feb 2009

Chirurgul intreaba tumoarea: care ar fi tratamentul?

Dupa stiri, incepe talk-show-ul.

Se arunca intrebari, se dau raspunsuri. Numai ca raspunsurile vin tocmai de la cei din cauza carora am ajuns sa punem intrebari.

Continua talk-show-ul: "Dom'le, corpul societatii româneasti e cuprins de cancer", zice comentatorul.

Comentatorul, scos din randul vechilor politicieni, face pe desteptul in continuare. Împănează discursul, fără să vrea si fara sa stie, cu frustrare evidenta, ţâfnă, peroraţie. "Vai, vai, ce bolnavă e societatea!!".

Ziaristul pune in continuare intrebări.

E destept jurnalistul. "Mamă ce i-a zis-o", or comenta telespectatorii care au uitat ce aspre si frumoase sunt serile de februarie. In parc, nu la TV.

Ca un chirurg cu mâna sigură, jurnalistul face incizia, cu vorbe meştesugite, tocmai pe bucata de carne, pe care tot el o promovase drept metastaza a societăţii româneşti.

Si uite asa apare o noua medicina.

Intra chirurgul, face incizia, asistenta-i da tumoarea, medicul o baga in corpul bolnavului si pe urma face un interviu cu ea:" De ce credeti ca s-a ajuns la cancer?".

Publicitate vă rog!