Căminul cultural din centrul Bucureştiului

Pe vremea în care mentalul colectiv al cinefililor săteşti era populat de opere Bollywood-iene, "Toată lumea este a mea", "Lanţul amintirilor", "O floare şi doi grădinari" dar şi "Piedone in Egipt", "Toate mi se întâmpla numai mie", era tot asa ca în centrul Bucureştiului, la Cinema Studio: nu se dădeau bilete cu loc, oamenii se îmbulzeau să intre primii să prindă un scaun, iar cei de la filmul dinainte ieseau pe aceeaşi uşă pe care se intra.

Aşa că oamenii ajungeau să se calce pe picioare, să se irite sau chiar sa se enerveze şi să verbalizeze.

La căminul cultural al copilariei mele rurale de la Cornu Luncii, în îngrămădeală, fiecare dintre ceilalţi viitori specatori era un potenţial ocupant al locului bun, bine plasat, pe care l-aş fi meritat eu. Lipsa locului de pe bilet ne facea duşmani si aducea în conştiinţă agresivitatea ancestrală. Ne era foame de film dar şi de loc bine plasat, dar prădătorii erau prea mulţi. Tensiunea plutea, mulţimea adunată piept-în-spate fremăta cu biletul aproape mototolit între degete. Ca la Cinema Studio.

Ca la căminul cultural, la Cinema Studio, singura persoana relaxată este cea de la uşă. Iaaaaa bileeeeetuul, se uiiiiiită, îl ruuuuupe şi intinde leeeeeneş boţul de hârtie care ţi se cuvine. Imediat după, filmul se dă pe fast-forward şi te grăbeşti să prinzi un loc pe mijloc, nici departe, nici aproape de ecran.

Te aşezi până la urmă pe un scaun la Cinema Studio si remarci patru diferenţe faţă de căminul cultural din comuna Cornu Luncii, judeţul Suceava, anii '80:

1. Acum ai găsit totuși un loc. La căminul cultural puteai ajunge să vezi filmul din picioare. Dar tot erai fericit, că erai, până la urmă, copil la sat.

2. Acum se mănâncă popcorn, atunci mâncam semințe de bostan (dovleac) prăjite de mama, acasă...

3. Acum nu s-a ajuns pana la bătaie în cursa pentru loc mai bun.

4. Acum filmul nu e de la Bollywood, ci de la Hollywood.

Nabokov, mare scriitor

Pe la mijlocul anilor 1990, mai exact prin '94, seful cenzurii cinematografiei din Iran, tara aflata la vreo 15 ani de la Revolutia Islamica, era un orb. Sau, oricum, un tip care nu vedea prea bine. Purta ochelari negri, cu rama groasa, iar atunci cand monitoriza filmele, avea tot timpul un asistent langa el. El ii explica ce se intampla pe ecran iar cenzorul decidea ce e bun sau rau pentru sanatatea ideologica a populatiei.

Mai mult, orbetele cu pricina a ajuns la un moment dat seful televiziunii de stat. Acolo le cerea scenaristilor sa isi aduca lucrarile inregistrate pe casete audio si, pe baza lor, seful hotara ce se face si ce nu la televizor.

Si mai simpatic, succesorul lui, cu vederea foarte buna de data asta, a pastrat cu consecventa metoda brevetata de fostul sef.

Dincolo de tragi-comedia in cascada a situatiei, un orb cenzor al cinematografiei dupa care sef de televiziune si, mai apoi, urmasul lui cu ochi de vultur care pastreaza metoda de lucru a orbului, modelul se repeta in societati care se bat cu pumnul democratiei in piept. Mai subtil, mai greu de perceput, mai periculos, tocmai prin ipocrizia pe care se intemeiaza.

Editori,sefi, ce-or fi, pe ochelarii de cal ai carora scrie AUDIENTA CU ORICE PRET, decid sa arunce la televizor numai idei si scene care sa serveasca "ideologiei" inscrisa pe ochelari.
Etichetarea(moartea ideii), pamfletul far-fetched , usuratatea ca surogat pentru relaxare, comentatori care au transformat truismul in inovatie, au devenit genuri, unelte si manifestari jurnalistice consacrate. Idei neduse pana la capat, aluzii nesustinute de dovezi, bascalie fals elitista, isterie cu pretentie de indignare justificata, analisti care isi pierd suflul in navala argumentatiei, asta au decis cenzorii nostri ca trebuie sa primim. Si asta ne dau.
Aproape totul la televizor e ca si cum, de parca. Vorbesc de parca ar sti ce spun, rad de parca ar avea de ce, relateaza de parca m-ar interesa epitetele lor.

Si ca sa ducem analogia pana la capat, urmasii par sa preia epigonic metodele acestui jurnalism "quality".

Asa cum Nabokov, scriitorul, zicea ca cititorii sunt nascuti liberi si trebuie sa ramana liberi, sa nu devina captivi ideologic ai unei carti, si telespectatorii, consumatorii de presa ar trebui sa ramana liberi. Sa decida ei ce e si ce nu e.

Numai ca ai nostri editori nu vor, sau nu pot, sa lase telespectatorul liber.

Si mai e o mare diferenta: Nabokov e un mare scriitor.

Bani mici, belele mari

Am un chiosc de ziare, cam amarat si prost aprovizionat, in apropiere de casa. Dimineata cand treceam pe langa el, cumparam un ziar, doua pentru metrou. (Oare cand voi inceta sa mai dau bani pe print si voi citi ziarele numai pe intenet?) Pana la serviciu, citesc titlurile si editorialele, superficial, jumate ca sa omor timpul, jumate cu speranta rar implinita de gasi si ceva interesant.

Ei! Ziarele cu pricina le cumparam cu bani marunti adunati la sfarsitul zilei intr-un bol de pe noptiera.

Azi asa, maine asa, asta pe vanzatoarea de ziare o cam enerva. Dar clientul,eu, nu stia. Asa ca intr-o dimineata geroasa de iarna bucuresteana, scot multi marunti, imi cer scuze pentru asta si vreau sa cumpar 2 ziare. Vânzătoarea cu mănuși fără degete, nu mai suportă să se poarte ca si cum ar avea degete la manusi: "Dom'le, îți bați joc de mine?"

Politicos totusi, mi-a zis "dom'le"...

"Pai imi aduceti in fiecare zi cate un pumn de marunti, ce credeti ca-s eu aici. V-am luat la ochi de mai multa vreme. Numai marunt imi aduceti."

Ma ofer sa ii numar eu maruntul. Ea imi prinde slabiciunea si pluseaza, dupa ce ii numar eu banii: "S-ar putea ca data viitoare, daca imi mai aduceti marunt, sa va spun ca nu mai am ziarele pe care le vreți!"

4-5 secunde raman vexat... Ma dezmeticesc si prind curaj: "Data viitoare iau ziare de la alt chiosc!" "Foarte bine", zice vanzatoarea de-a dreptul enervata. Foarte bine.

Plec. O aud bombanind: "Până cînd credea el ca poate să îmi aduca numai mărunt."

Acuma stau si ma gandesc daca merita sa ma duc sa cumpar maine dimineata un ziar de 0,5 lei si sa ii dau vanzatoarei o bancnota de 100 de lei. Că s-ar putea sa imi dea inapoi un snop de maruntis. Iar eu nu vreau sa ii agasez pe urma cu banii ăia mici pe toti vanzatorii de ziare din cartier.

Dus cu sorcova

Aho!Aho!, că trece anu’
Si vine criza cu arcanu’.
N-or mai fi slujbe bune, cica .
Si leafa va fi tot mai mică.
Spun din birou guvernatorii.
La randul lor comentatorii
Zic c-o vor duce bine
Tot cei corupti si infractorii.

Aho! aho! romani fiţi tari
Nu va lasati intimidaţi
De corbi in porumbei fardaţi.
Lasati asa revoluţiunea
Sa miste circumvolutinea
Proprie. Si mai apoi,
Iubiţi-va toti intre voi
Sa va aveti ca fratii buni
Saptamanal, de luni pân’ luni.
Sa si munciti, dar sa traiti
Nu rupeti usa, dar dormiţi
Mancati, ganditi, cântaţi, iubiţi.
Ca, daca-l lasi, corporatismul
Aduce-n suflet comunismul.
Iar eficienta fara om
E ca livada fara pom.

Aho! aho! frumosii mei
La anul nu uitaţi de EI.
Cei care nu mai au papica
Nu au o casă, nici mămică
Că bietul om fara nimic
Mai are-un un suflet, cat de mic.
Ca pe-ăl de inima il lasa
Camara goala n-are-acasa
Si bucurie are-n suflet
Si pace multa peste cuget.


Aho! Aho! de Anu Nou
Aveti o viata drept cadou
O lume-ntreaga de privit
Prieteni buni de mult iubit.

Iar cand o bate gongu-n noapte
Si anul vechi s-o duce spate
Sa nu uitati, cu nici un pret
Ce mare bucurie-aveţi
Ca vă va lua in sânul Său
Si anul asta
Dumnezeu.

RESERVED

Vrei să ieşi cu gagica, gugulică-guguloi, la o pizza şi o bere. Seara, după o zi de muncă, undeva în centru, ca pe acolo ne prinde momentul. Te hotărăşti să mergi la Cafeneaua Actorilor, la Universitate.

Intri. Full! Mesele sunt ocupate aproape toate. Pe cele neocupate stau plăcuţe cu RESERVED.

Vezi o masă pe care se mai află nişte pahare, nedebarasată. Întrebi un ospătar dacă e ocupată. Zice că nu ştie. Vecinii de masă spun că e liberă. Te aşezi, cu fata lângă tine şi aştepţi. Vine alt ospătar decât cel pe care l-ai întrebat dacă masa e liberă. Spune sec: ”Masa e rezervata”. Nu tu „ne pare rău”, nu tu „hai să vedem poate găsim alta masă”. Nu. Pune plăcuţa cu RESERVED în faţa cuplului gugulică-guguloi şi pleacă...

Eşti client venit să laşi nişte bani acolo şi te irită puţin tratamentul la care eşti supus.
Te duci la bar şi întrebi unde este supervaizărul să îi spui că nu se face aşa ceva cu un client. Nimeni pare să nu ştie unde e şeful. Apare un bodyguard cu chelie intenţionată, borsetă şi cu circumferinţa burţii aproximativ egală cu dublul celei din urma cu 1-2 ani. Ceafa, groasă. Comunicativ. Sau tupeist.

Îţi explică cum stă treaba, că masa nu era debarasată şi că abia după debarasare se pune plăcuţa cu RESERVED, că aici nu e un restaurant cu recepţie, cu fiţe. Pe măsură ce îi dai argumente de client nemulţumit, „dumneavoastră” devine „tu” şi se uită în ochii tăi cu o expresie din ce in ce mai intensă, care în cuvinte poate fi rezumată la „dacă mai vorbeşti mult, te şi pleznesc”.

În aparenţă e însă reţinut şi politicos. E totuşi el, cel din linia întâi, în relaţia cu clientul. La un moment dat îşi dă seama de un adevar reciproc valabil: „băi, vorbesc şi aşa prea mult cu tine”.

Până la urmă afli unde e supervaizărul. E sus, la bar. Când ajungi la el să îi spui că nu aşa se tratează un client, el deja ştie despre ce e vorba. Cel din linia I a trecut pe la el să-l briefeze. Spune şi el că masa a fost rezervată şi că ospătarul nu a apucat să pună plăcuţa cu RESERVED . Nu îşi cere scuze sau sa arate un alt sentiment de empatie minimă. Nu. Te anunţă...

Ieşi din crâşma de centrul capitalei. Sentimentul iritant e de fapt că nu poţi nici măcar jura serios că nu vei mai călca vreodată pe acolo.

Oamenii serioşi fac politică

Un post kitsch pentru o politica kitsch

Motto
Se bate apa-n piuă cu graţie.
Se minte sublim.
Se vede infim.
Ni se dau aliante cu raţie.

Televiziunile s-au transfigurat. Au devenit furtunuri din care curge necontenit fluidul "comentariilor pertinente" spre creiere ce se doresc a fi spalate si reinscriptionate.

Intrarile in sediile de partid au devenit temple tv de unde se asteapta a iesi personajele providentiale. Ele vor aduce, in stanga si in dreapta, decizia iluminata care sa impace varza crizei economice cu capra politicii.

Dansurile stangii si dreptei nu pot starni in mintea privitorului bine intentionat decat dorinta, ramasa forever more nesatisfacuta, de a le da si o stanga si o dreaptă.

Oamenii seriosi fac politica zilele astea. Nu mai e loc de altceva. Pentru ei...

Un băiat iubea o fată ce iubea un alt băiat

Noi vrem primul ministru! Ba noi! Noi vrem să ajungem oricum la guvernare! Noi suntem mai cu moţ! Voi sunteţi ca ei, noi cu ei sau voi!, aşa şi pe dincolo.

Un partid, PNL, se poartă ca o fată mare ciupită de ţânţarul concupiscenţei. Se lasă greu cică, îşi arată doar puţin formele dezgolite către PDL pentru ca apoi să se întoarcă mândru-feciorelnic spre PSD, ca o floare între doi grădinari.

Asta chiar dacă nurii săi politici nu eliberează neapărat în PDL şi PSD hormonul dorinţei de negociere. Dimpotrivă, s-ar putea ca cei doi grădinari să se placă mai mult între ei, să facă un mariaj, chiar şi împotriva firii, ignorând parfumul de puritate idelologică împrăştiat de crinul liberal.

Licărirea perspectivei de a guverna va lăsa în urmă, în caz de esec matrimonial, doar amintirea unui PNL care şi-a arătat toate alea fără ca PSD sau PDL să i le arate la rândul lor.

Tragica şi insurmontabila succesiune, el o iubea pe ea, ea iubea un altul si altul iubea o alta, reînvie nevrotic şi ne-erotic în alcovul frumoasei Guvernări.

PSD vrea pe PDL, PDL vrea pe PNL, iar PNL vrea cu oricare. Sau invers...