Aho!Aho!, că trece anu’
Si vine criza cu arcanu’.
N-or mai fi slujbe bune, cica .
Si leafa va fi tot mai mică.
Spun din birou guvernatorii.
La randul lor comentatorii
Zic c-o vor duce bine
Tot cei corupti si infractorii.
Aho! aho! romani fiţi tari
Nu va lasati intimidaţi
De corbi in porumbei fardaţi.
Lasati asa revoluţiunea
Sa miste circumvolutinea
Proprie. Si mai apoi,
Iubiţi-va toti intre voi
Sa va aveti ca fratii buni
Saptamanal, de luni pân’ luni.
Sa si munciti, dar sa traiti
Nu rupeti usa, dar dormiţi
Mancati, ganditi, cântaţi, iubiţi.
Ca, daca-l lasi, corporatismul
Aduce-n suflet comunismul.
Iar eficienta fara om
E ca livada fara pom.
Aho! aho! frumosii mei
La anul nu uitaţi de EI.
Cei care nu mai au papica
Nu au o casă, nici mămică
Că bietul om fara nimic
Mai are-un un suflet, cat de mic.
Ca pe-ăl de inima il lasa
Camara goala n-are-acasa
Si bucurie are-n suflet
Si pace multa peste cuget.
Aho! Aho! de Anu Nou
Aveti o viata drept cadou
O lume-ntreaga de privit
Prieteni buni de mult iubit.
Iar cand o bate gongu-n noapte
Si anul vechi s-o duce spate
Sa nu uitati, cu nici un pret
Ce mare bucurie-aveţi
Ca vă va lua in sânul Său
Si anul asta
Dumnezeu.
23 Dec 2008
18 Dec 2008
RESERVED
Vrei să ieşi cu gagica, gugulică-guguloi, la o pizza şi o bere. Seara, după o zi de muncă, undeva în centru, ca pe acolo ne prinde momentul. Te hotărăşti să mergi la Cafeneaua Actorilor, la Universitate.
Intri. Full! Mesele sunt ocupate aproape toate. Pe cele neocupate stau plăcuţe cu RESERVED.
Vezi o masă pe care se mai află nişte pahare, nedebarasată. Întrebi un ospătar dacă e ocupată. Zice că nu ştie. Vecinii de masă spun că e liberă. Te aşezi, cu fata lângă tine şi aştepţi. Vine alt ospătar decât cel pe care l-ai întrebat dacă masa e liberă. Spune sec: ”Masa e rezervata”. Nu tu „ne pare rău”, nu tu „hai să vedem poate găsim alta masă”. Nu. Pune plăcuţa cu RESERVED în faţa cuplului gugulică-guguloi şi pleacă...
Eşti client venit să laşi nişte bani acolo şi te irită puţin tratamentul la care eşti supus.
Te duci la bar şi întrebi unde este supervaizărul să îi spui că nu se face aşa ceva cu un client. Nimeni pare să nu ştie unde e şeful. Apare un bodyguard cu chelie intenţionată, borsetă şi cu circumferinţa burţii aproximativ egală cu dublul celei din urma cu 1-2 ani. Ceafa, groasă. Comunicativ. Sau tupeist.
Îţi explică cum stă treaba, că masa nu era debarasată şi că abia după debarasare se pune plăcuţa cu RESERVED, că aici nu e un restaurant cu recepţie, cu fiţe. Pe măsură ce îi dai argumente de client nemulţumit, „dumneavoastră” devine „tu” şi se uită în ochii tăi cu o expresie din ce in ce mai intensă, care în cuvinte poate fi rezumată la „dacă mai vorbeşti mult, te şi pleznesc”.
În aparenţă e însă reţinut şi politicos. E totuşi el, cel din linia întâi, în relaţia cu clientul. La un moment dat îşi dă seama de un adevar reciproc valabil: „băi, vorbesc şi aşa prea mult cu tine”.
Până la urmă afli unde e supervaizărul. E sus, la bar. Când ajungi la el să îi spui că nu aşa se tratează un client, el deja ştie despre ce e vorba. Cel din linia I a trecut pe la el să-l briefeze. Spune şi el că masa a fost rezervată şi că ospătarul nu a apucat să pună plăcuţa cu RESERVED . Nu îşi cere scuze sau sa arate un alt sentiment de empatie minimă. Nu. Te anunţă...
Ieşi din crâşma de centrul capitalei. Sentimentul iritant e de fapt că nu poţi nici măcar jura serios că nu vei mai călca vreodată pe acolo.
Intri. Full! Mesele sunt ocupate aproape toate. Pe cele neocupate stau plăcuţe cu RESERVED.
Vezi o masă pe care se mai află nişte pahare, nedebarasată. Întrebi un ospătar dacă e ocupată. Zice că nu ştie. Vecinii de masă spun că e liberă. Te aşezi, cu fata lângă tine şi aştepţi. Vine alt ospătar decât cel pe care l-ai întrebat dacă masa e liberă. Spune sec: ”Masa e rezervata”. Nu tu „ne pare rău”, nu tu „hai să vedem poate găsim alta masă”. Nu. Pune plăcuţa cu RESERVED în faţa cuplului gugulică-guguloi şi pleacă...
Eşti client venit să laşi nişte bani acolo şi te irită puţin tratamentul la care eşti supus.
Te duci la bar şi întrebi unde este supervaizărul să îi spui că nu se face aşa ceva cu un client. Nimeni pare să nu ştie unde e şeful. Apare un bodyguard cu chelie intenţionată, borsetă şi cu circumferinţa burţii aproximativ egală cu dublul celei din urma cu 1-2 ani. Ceafa, groasă. Comunicativ. Sau tupeist.
Îţi explică cum stă treaba, că masa nu era debarasată şi că abia după debarasare se pune plăcuţa cu RESERVED, că aici nu e un restaurant cu recepţie, cu fiţe. Pe măsură ce îi dai argumente de client nemulţumit, „dumneavoastră” devine „tu” şi se uită în ochii tăi cu o expresie din ce in ce mai intensă, care în cuvinte poate fi rezumată la „dacă mai vorbeşti mult, te şi pleznesc”.
În aparenţă e însă reţinut şi politicos. E totuşi el, cel din linia întâi, în relaţia cu clientul. La un moment dat îşi dă seama de un adevar reciproc valabil: „băi, vorbesc şi aşa prea mult cu tine”.
Până la urmă afli unde e supervaizărul. E sus, la bar. Când ajungi la el să îi spui că nu aşa se tratează un client, el deja ştie despre ce e vorba. Cel din linia I a trecut pe la el să-l briefeze. Spune şi el că masa a fost rezervată şi că ospătarul nu a apucat să pună plăcuţa cu RESERVED . Nu îşi cere scuze sau sa arate un alt sentiment de empatie minimă. Nu. Te anunţă...
Ieşi din crâşma de centrul capitalei. Sentimentul iritant e de fapt că nu poţi nici măcar jura serios că nu vei mai călca vreodată pe acolo.
9 Dec 2008
Oamenii serioşi fac politică
Un post kitsch pentru o politica kitsch
Motto
Se bate apa-n piuă cu graţie.
Se minte sublim.
Se vede infim.
Ni se dau aliante cu raţie.
Televiziunile s-au transfigurat. Au devenit furtunuri din care curge necontenit fluidul "comentariilor pertinente" spre creiere ce se doresc a fi spalate si reinscriptionate.
Intrarile in sediile de partid au devenit temple tv de unde se asteapta a iesi personajele providentiale. Ele vor aduce, in stanga si in dreapta, decizia iluminata care sa impace varza crizei economice cu capra politicii.
Dansurile stangii si dreptei nu pot starni in mintea privitorului bine intentionat decat dorinta, ramasa forever more nesatisfacuta, de a le da si o stanga si o dreaptă.
Oamenii seriosi fac politica zilele astea. Nu mai e loc de altceva. Pentru ei...
Motto
Se bate apa-n piuă cu graţie.
Se minte sublim.
Se vede infim.
Ni se dau aliante cu raţie.
Televiziunile s-au transfigurat. Au devenit furtunuri din care curge necontenit fluidul "comentariilor pertinente" spre creiere ce se doresc a fi spalate si reinscriptionate.
Intrarile in sediile de partid au devenit temple tv de unde se asteapta a iesi personajele providentiale. Ele vor aduce, in stanga si in dreapta, decizia iluminata care sa impace varza crizei economice cu capra politicii.
Dansurile stangii si dreptei nu pot starni in mintea privitorului bine intentionat decat dorinta, ramasa forever more nesatisfacuta, de a le da si o stanga si o dreaptă.
Oamenii seriosi fac politica zilele astea. Nu mai e loc de altceva. Pentru ei...
3 Dec 2008
Un băiat iubea o fată ce iubea un alt băiat
Noi vrem primul ministru! Ba noi! Noi vrem să ajungem oricum la guvernare! Noi suntem mai cu moţ! Voi sunteţi ca ei, noi cu ei sau voi!, aşa şi pe dincolo.
Un partid, PNL, se poartă ca o fată mare ciupită de ţânţarul concupiscenţei. Se lasă greu cică, îşi arată doar puţin formele dezgolite către PDL pentru ca apoi să se întoarcă mândru-feciorelnic spre PSD, ca o floare între doi grădinari.
Asta chiar dacă nurii săi politici nu eliberează neapărat în PDL şi PSD hormonul dorinţei de negociere. Dimpotrivă, s-ar putea ca cei doi grădinari să se placă mai mult între ei, să facă un mariaj, chiar şi împotriva firii, ignorând parfumul de puritate idelologică împrăştiat de crinul liberal.
Licărirea perspectivei de a guverna va lăsa în urmă, în caz de esec matrimonial, doar amintirea unui PNL care şi-a arătat toate alea fără ca PSD sau PDL să i le arate la rândul lor.
Tragica şi insurmontabila succesiune, el o iubea pe ea, ea iubea un altul si altul iubea o alta, reînvie nevrotic şi ne-erotic în alcovul frumoasei Guvernări.
PSD vrea pe PDL, PDL vrea pe PNL, iar PNL vrea cu oricare. Sau invers...
Un partid, PNL, se poartă ca o fată mare ciupită de ţânţarul concupiscenţei. Se lasă greu cică, îşi arată doar puţin formele dezgolite către PDL pentru ca apoi să se întoarcă mândru-feciorelnic spre PSD, ca o floare între doi grădinari.
Asta chiar dacă nurii săi politici nu eliberează neapărat în PDL şi PSD hormonul dorinţei de negociere. Dimpotrivă, s-ar putea ca cei doi grădinari să se placă mai mult între ei, să facă un mariaj, chiar şi împotriva firii, ignorând parfumul de puritate idelologică împrăştiat de crinul liberal.
Licărirea perspectivei de a guverna va lăsa în urmă, în caz de esec matrimonial, doar amintirea unui PNL care şi-a arătat toate alea fără ca PSD sau PDL să i le arate la rândul lor.
Tragica şi insurmontabila succesiune, el o iubea pe ea, ea iubea un altul si altul iubea o alta, reînvie nevrotic şi ne-erotic în alcovul frumoasei Guvernări.
PSD vrea pe PDL, PDL vrea pe PNL, iar PNL vrea cu oricare. Sau invers...
30 Nov 2008
Marea chibiţăreală
Alegătorul român a fost şi rămâne un mare chibiţ al luptei politice. Un membru de galerie, ca la fotbal, care plăteşte bilet sau abonament la meci, urlă, se bucură, se supără îi înjură sau îi adoră pe jucători. După care, la finalul meciului, se duce acasă unde totul e la fel ca şi înainte de meci.
Iar câştigătorii, fotbaliştii, îşi iau primele de joc babane, îşi văd de viaţa lor, menţionând din când în când şi dragostea pentru suporteri, la vreo conferinţă de presă.
Chibiţăreala nu este rea în sine. E ok să îmi susţin echipa, fie că pierde sau câştigă, (da! sunt un suporter adevărat), cu o singură minimă condiţie: să văd că jucătorul dă tot ce poate pe teren. Si atunci il iubesc, indiferent de rezultat.
Dar dacă eu imi scuip bojocii în tribună, car steaguri şi suflu în goarne pentru o echipă sau un jucător blazat, indiferent şi leneş, la următorul meci nu o voi mai face.
Voi fi trist o vreme, pentru ca nu mai am in ce crede, simt că entuziasmul si bucuria sincere se duc într-o gaură neagră. Nu mai merg pe stadion, cel mult ma uit, cu buza de jos lăsată, la televizor sau schimb sportul: devin fan de oină.
Pot trăi şi aşa, purtând totuşi în cârcă, pe termen nedefinit, marea nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie...
Iar câştigătorii, fotbaliştii, îşi iau primele de joc babane, îşi văd de viaţa lor, menţionând din când în când şi dragostea pentru suporteri, la vreo conferinţă de presă.
Chibiţăreala nu este rea în sine. E ok să îmi susţin echipa, fie că pierde sau câştigă, (da! sunt un suporter adevărat), cu o singură minimă condiţie: să văd că jucătorul dă tot ce poate pe teren. Si atunci il iubesc, indiferent de rezultat.
Dar dacă eu imi scuip bojocii în tribună, car steaguri şi suflu în goarne pentru o echipă sau un jucător blazat, indiferent şi leneş, la următorul meci nu o voi mai face.
Voi fi trist o vreme, pentru ca nu mai am in ce crede, simt că entuziasmul si bucuria sincere se duc într-o gaură neagră. Nu mai merg pe stadion, cel mult ma uit, cu buza de jos lăsată, la televizor sau schimb sportul: devin fan de oină.
Pot trăi şi aşa, purtând totuşi în cârcă, pe termen nedefinit, marea nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie...
9 Nov 2008
Mai claxoneaza si tu, ce naiba!
In tramvaiul 5, pe ruta Aurel Vlaicu-Baneasa, Bucuresti, doua doamne il fac cu ou si cu otet pe vatman.
Doamna 1:- Baaa! Mai claxoneaza si tu din soneria aia! Nu te bagi deloc, ti de baga toti in fata!!
Doamna 2: - Da, da! Ce crezi, ca noi suntem la plimbare aicea? Asa se intampla in fiecare zi, ca te cunosc. Ce-ti pasa tie? Tu esti la munca. Te doare in cur cand ajungi la capat. Chiar iti convine sa dai vina pe trafic ca sa nu faci mai multe curse.
Apare si un domn batran, atras de galceava.
Domnul: -Hai ma nene, ca vrem si noi sa ajungem acasa.
Stau toti aplecati la geamul care da spre locul conducatorului de tramvai.Vatmanul incearca sa se apere intr-un mod la limita politetii. Nu se intelege ce zice, pentru ca cele doua doamne si cu domnul tipa, gesticuleaza si orice replica a celui de la manete ii irita si mai tare.
Pe langa tramvai, taximetristii indrazneți se strecoara printre cei care stau cuminti la coada de un kilometru, bara la bara.
- Uite cum se baga ala, nu vezi, claxoneaza-l!, zbiara doamna 1, o femeie in jur de 50 de ani, cu parul scurt,proaspat facut permanent. Ce ti-am spus? Mergi ca o mortaciune.
Doamna 2, cu un batic in cap si cu nasul coroiat ii tine hangul si tipa si ea ceva. Domnul s-a retras pe un scaun ramas liber.
- Pai nu vedeti ca e rosu?, tipa vatmanul in aparare.
Incet, incet, tramvaiul inainteaza, ca un imens vierme, purtand in intestine o lume formata din adolescenti care se uita amuzat la doamne, cu alti tineri care asculta absenti muzica la casti si cu un grupde rromi linistiti, care au ocupat complet zona burdufului cu niste bagaje murdare de rafie.
Doamnele stau pe baricade, aproape pe scarile de coborare, pina la ajungerea in statie. Ii sufla in ceafa, prin geamul de protectie, vatmanului, care parca a devenit mai indraznet in intreprinderile sale rutiere. Se mai baga si el, mai apasa soneria.
In spatele doamnelor dolofane s-a facut o coada de vreo 3-4 persoane care asteapta sa coboare in statie. Se deschide usa.
Doamnele raman pe loc, nu se dau la o parte. Cei care coboara se strecoara unul cite unul, realizand, oricat s-ar feri, un contact fizic foarte apropiat cu doamnele care se pregatesc sa se dea jos la una din urmatoarele statii.
Doamna 1:- Baaa! Mai claxoneaza si tu din soneria aia! Nu te bagi deloc, ti de baga toti in fata!!
Doamna 2: - Da, da! Ce crezi, ca noi suntem la plimbare aicea? Asa se intampla in fiecare zi, ca te cunosc. Ce-ti pasa tie? Tu esti la munca. Te doare in cur cand ajungi la capat. Chiar iti convine sa dai vina pe trafic ca sa nu faci mai multe curse.
Apare si un domn batran, atras de galceava.
Domnul: -Hai ma nene, ca vrem si noi sa ajungem acasa.
Stau toti aplecati la geamul care da spre locul conducatorului de tramvai.Vatmanul incearca sa se apere intr-un mod la limita politetii. Nu se intelege ce zice, pentru ca cele doua doamne si cu domnul tipa, gesticuleaza si orice replica a celui de la manete ii irita si mai tare.
Pe langa tramvai, taximetristii indrazneți se strecoara printre cei care stau cuminti la coada de un kilometru, bara la bara.
- Uite cum se baga ala, nu vezi, claxoneaza-l!, zbiara doamna 1, o femeie in jur de 50 de ani, cu parul scurt,proaspat facut permanent. Ce ti-am spus? Mergi ca o mortaciune.
Doamna 2, cu un batic in cap si cu nasul coroiat ii tine hangul si tipa si ea ceva. Domnul s-a retras pe un scaun ramas liber.
- Pai nu vedeti ca e rosu?, tipa vatmanul in aparare.
Incet, incet, tramvaiul inainteaza, ca un imens vierme, purtand in intestine o lume formata din adolescenti care se uita amuzat la doamne, cu alti tineri care asculta absenti muzica la casti si cu un grupde rromi linistiti, care au ocupat complet zona burdufului cu niste bagaje murdare de rafie.
Doamnele stau pe baricade, aproape pe scarile de coborare, pina la ajungerea in statie. Ii sufla in ceafa, prin geamul de protectie, vatmanului, care parca a devenit mai indraznet in intreprinderile sale rutiere. Se mai baga si el, mai apasa soneria.
In spatele doamnelor dolofane s-a facut o coada de vreo 3-4 persoane care asteapta sa coboare in statie. Se deschide usa.
Doamnele raman pe loc, nu se dau la o parte. Cei care coboara se strecoara unul cite unul, realizand, oricat s-ar feri, un contact fizic foarte apropiat cu doamnele care se pregatesc sa se dea jos la una din urmatoarele statii.
6 Nov 2008
Pet Shop Boy-ism is not dead!
Pe vremuri, ah ce vremuri!, când adolescenții complexați și în căutarea unei identități, oricare ar fi fost ea, se impărțeau in depeșari și rockeri, și, mai mult, se mai purtau frizuri gen bros, sau de alt gen, când cultura unei găști avea eroi precum James Hetfield, Jim Morrison sau Mick Jagger iar alta pe Dave Gaham sau Martin Gore, existau si grupuscule tolerate de taberele majoritare, care flirtau emoțional si intelectual cu Michel-Jarre, Erasure, dar mai ales, ca despre asta vorbim, Pet Shop Boys, o trupă sofisticată, muzical si personal, doi omuleti, care isi faceau imaginea spunand ca sunt un fel de Beatles dar cu un plus de tehnologie, din care au ramas doar compozitorii, adica Lennon si McCartney, doar ca in cazul de fata era vorba de Neil Tennant şi Chris Lowe, iar noi, marginalii muzicali in razboiul relevant dintre depeșari si roackeri, incercam sa ne impunem ducand mai departe aceste declaratii incitante, cu toate că nu prea reușeam, ei bine pe acele vremuri nu stiam prea multe despre ce se va intampla in februarie 2009, cand trupa londoneză va fi premiata, la British Awards, pentru contributia exceptionala in muzica, premiu de care noi, cei numiti pe vremuri, aproape peiorativ dar tolerant, petșopboiști suntem si acum, la mai mult de 15 ani, mândri, sau damn proud!
Subscribe to:
Posts (Atom)
