Frumusea fizică, ca adicţie

Dacă o să îmi spuneți că frumusețea fizică, mai ales la femei, nu vă atrage, sictir! Spuneţi că nu vă vine să zâmbiți, sau chiar zâmbiți, poate-poate, unei fețe drăgălașe, că nu vă uitați pe furiș, sau de-a dreptul obraznic, la rotunjimi bine proporționate, sau că liniile unduite ale taliilor sau coapselor vă lasă rece? Vă desfid! Sunteți niște ipocriți! Sau, mai puțin grav, încă nu știți să vă trăiți viața!

Oricare ar fi varianta, vă rog, dați click pe X-ul din dreapta sus al browserului. La revedere! Get a life!

Dar dacă recunoașteți dragii mei, dragele mele, că va e foame de frumusețe si de atentia acordata frumuseţii, ehehei, mai veniţi pe-acasă şi vă supun atenției rândurile de mai jos.

De dragul clarității și în defavoarea nuanțelor, voi renunța la micile divagații. Am făcut destule în primele paragrafe. Scuze!

Se ia o fată frumoasă și deșteaptă. Încă din copilărie e în centrul atenției. "vai, vai, cât e de frumoasă, vai, vai, cât e de deșteaptă." Cum am văzut eu o fetiţă frumoasă foc, de maxim 9 ani, in tren, care stătea numai cu oglinjoara în mână, se pieptăna, dădea replici tăioase. Părinţii şi bunicii îi cântau în strună. Şi tot aşa, de la Buzău până la Bucureşti.

Familia, unchii, bunicile, matuşile, prietenii de familie: "vai ce frumoasă, vai ce deşteaptă." Şi nu zic nu, chiar e şi frumoasă şi deşteaptă.

E!, fata asta nu trebuie să facă prea mult să primească atenţia şi pohta şi, pe măsură ce trec anii învaţă din ce în ce mai bine lucrul ăsta. Influenţa şi puterea o leaga automat de frumuseţe. Mă rog, fiind deşteaptă se mai şi cultivă: citeşte, poate cântă, poate pictează, poate face balet.

Ce mai, devine, pe la 16-18 de ani, visul pedofililor cu bun simţ.

În 99 la suta din cazuri, îi cam respinge pe puţoii de aceeaşi vârstă care încă mai vor bicicletă sau se uită, dar mai mult de curiozitate, pe internet, la redtube. Si nici nu spun adevărul, acolo, despre vârsta lor...

Revenind la frumoasă, avem perfecţiunea. Trăsături de zeiţă, trup de..., tot de zeiţă, plus că mai şi ştie să zâmbească şăgalnic sau inteligent. E curtată precum floarea de salcîm în iunie, de albine. Ei cică nu îi pasă şi le dă cu flit.

Dar undeva dragii mei, am o banuiala că, deja fata e "arsă". Adică e deja dependentă de atenţia primită, de puterea de a da cu flit, de haloul ăla de putere în care ea spune "ţigară" şi apar 10 brichete.

Are, poate, şi tot felul de prieteni platonici, babalâci, de treabă totuşi, de bun simţ, care ba îi cumpără ceva, ba ii fac o propunere de modelling sau actorie, sau pur si simplu ii trimit kisses pe Facebook.

Am văzut mai multe femei frumoase cu depresie "finalizată", decât femei, să le spunem, normale aflate in această situaţie. Prin filme, prin realitate, prin poveşti adevărate. N-am dreptate?

Purtând morbul atenţiei primite sistematic, femeia frumoasă e foarte aproape de dezastru, care poate fi sintetizat, că aşa am promis, la două variante.

Fie, până la urmă, se cuplează cu un tip mai grizonat, ca să nu fiu rău şi să îi zic trecut, eventual divorţat, fie îşi găseşte Alesul.

Boon. In prima variantă, e de crezut ca un tip mai matur o vrea pentru inteligenta ei care e peste vârsta fizică. Bull! Da ea aşa crede si se simte bagata in seama. E ştiut, bărbaţii mai in vârstă, dar încă potenţi, pot fi al naibii de posesivi. Fata noastră va ajunge, frumoasă şi deşteaptă,să se depărteze de ciracii ei şi să frecventeze cercuri de prieteni din cu totul altă categorie de vârstă: prietenii bibilicului. Se va îmbrăca cam ca cucoanele alea, poate mai decoltat, că e mai tânără, si, in plus, bibilicul vrea să delimiteze clar cu marginile decolteului teritoriul cucerit. Dar tot ca cucoanele se îmbracă.

Si poate bibilicul îi tranteste si un plod. Devine mama moderna, ca alea pe care le vedem prin revistele glossy. Pentru că e clar, o fata frumoasă şi mai deşteaptă nu ia un bibilic sărac de bărbat. Acesta, in consecinţă, îi poate aranja apariţii în publicaţii.

In adoua varianta, fata găseşte unul apropiat de vârsta ei. Unul mai deosebit dintre cele câteva zeci care îi poartă sâmbetele. Tipul, pipilicul, e fain dar neexperimentat. Gagica e faina dar are o adictie, vrea sa fie in centrul atentiei. Asta inseamna fie isi mai permite cate un flirt nevinovat, fie vrea sa iasa cu prietenele fara el, fie mai face pe nebuna si fiţoasa, pentru ca poate. Pipilicul n-are arta bibilicului. Se pierde, face scene, se nervează şi, până la urmă, ca nu ajungem la patologic, nu mai poate şi o scapă.

Noul beneficiarul va fi un bibilic sau un alt pipilic. Si chestia se reia.

Nu ştiu dacă am fost destul de clar. Vă pup!

Tăcerea bine temperată

Tăcere cu vână. Asta a fost concertul de aseara a lui Leonard Cohen, la Bucureşti.

Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.

Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.

O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.

Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.

Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.

Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.

Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.

La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.

Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.

Gânduri vechi despre o nouă ceremonie. Atunci

Am furat odata o caseta de muzica de la cineva. Recunosc, aveam acest prost obicei, din cand in cand, inexplicabil.

Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.



Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.

Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.

Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.

Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.

Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.

Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.

A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.

O am si acum.

Retorică nocturnă

"Hai sa ne lasam aruncati pe valea disperarii, prieteni! Astazi e greu dar lucrurile nu se vor imbunatati. E o credinta bine infipta in istoria românească.

Am un cosmar ca naţiunea asta nu se va mai ridica vreodata si nu va trai adevaratul sens al cuvintelor: oamenii au fost creaţi egali.

Am un cosmar că fiii tortionarilor si coruptilor si fiii victimelor coruptiei si torturii nu vor mai putea vreodata sta la aceeasi masa, ca fratii.

Am un cosmar ca Romania, o tara parjolita de arşiţa nedreptăţii, lovită de morbul indiferenţei, nu va mai fi vreodata un loc al justiţiei si implicării.

Am cosmarul asta ACUM!

Am un cosmar ca ţara asta, condusă de oameni cu voci gîtuite de lesa scurtă a compromisului urat mirositor, nu poate fi dusă spre momentul in care ne vom uita cu incredere la copiii nostri."

Apoi am adormit...

My playlist poem no.2

Brain Damage leads me to The Severed Garden.
I hear Hallelujah On Every Street
Losing My Religion with Just A Thought
Waiting for my Cosmic Girl on The Road To Mandalay.

"Să fii iubit" - scurtă poveste a unei dileme prozaice

Fusese dintotdeauna intrigat de urarea pe care prietenii i-o făceau și și-o făceau la petreceri și aniversări. "Să fii iubit", "Să fii iubită". Era ca şi cum asta ar fi fost cea mai mare fericire pe pământ.

Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".

Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.

Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.

Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".

Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.

O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".

Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?

Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.

În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?

Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".

Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.

Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.

Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.

Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.

Răspunsul dorit nu a venit niciodată.

"You're nobody, till somebody loves you".

My playlist poem no.1

Love is Blindness in the City of Delusion,
Delicate as a Late Night Evening Prostitute.
One Bourbon, One Scotch, One Beer at the Crossroads

Fly Away with Opium Tea
A Ton Etoile, Hope of Deliverance,
Seven Days Love Will Tear us Apart

In this Babylon I wish I was Bobby Brown.

Tribute to: U2, Muse, Damien Rice, Tom Waits, Lenny Kravitz, Nick Cave, Noir Desir, Paul McCartney, dEUS, Joy Division, David Gray, Frank Zappa