Tăcere cu vână. Asta a fost concertul de aseara a lui Leonard Cohen, la Bucureşti.
Unul după altul, cântecele înmugureau parcă dintr-o tăcere, o tihnă, un "pe îndelete", pentru ca apoi, să se reîntoarcă la viaţa lor din tăcerea care le-a zămislit.
Artistul a vorbit senin despre minciună, înşelătorie, despre iubiri pierdute, despre momente ratate, despre excentricitate, cu atâta calm, "despătimit", ca un ascet al dorinţei.
O fi vorba de acea "golden voice" sau de serenitata batranului Cohen care încă s-ar iubi carnal cu îngerii şi platonic cu prostituatele.
Septuagenarul,adus de spate, părăseşte scena din când în când sărind de pe un picior pe altul.
Îşi pune pălăria în dreptul inimii unde e de fapt, cred, adevarata lui minte. Mi-a adus aminte de visul isihaştilor, acela de a-si coborî mintea în inimă.
Cohen a culcat mintea în inimă, a urcat metafora la exigenţele realitatii, a scos la suprafaţă simplitatea şi profunzimea pentru mii deoameni care uitau să mai aplaude.
Ar fi oprit, prea dur, cu bucuria lor, drumul cântecului spre tăcerea lui.
La plecare, într-o maşină, o văd, într-o imagine de o fracţiune de secundă, pe actriţa Olga Tudorache.
Am auzit in privirea pârjolitoare a actriţei cum cântecele lui Cohen continuau.
5 Sept 2009
3 Sept 2009
Gânduri vechi despre o nouă ceremonie. Atunci
Am furat odata o caseta de muzica de la cineva. Recunosc, aveam acest prost obicei, din cand in cand, inexplicabil.
Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.
Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.
Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.
Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.
Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.
Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.
Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.
A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.
O am si acum.
Nu mai auzisem de solist, unu Leonard Cohen, dar titlul New Skin for the Old Ceremony m-a intrigat. La fel si coperta: doi ingeri, femeie si barbat, cu coroane de regi pe cap, pareau sa faca dragoste.
Intr-o perioada cu lecturi importante din Sfintii Parinti, aproape blasfemia copertii venea, mai tarziu am realizat, sa aduca un echilibru dar si o fisura in habotnicia si dogmatismul cu care cochetam.
Is This What Wanted. N-am inteles nimic din cantecul asta, nici acum nu prea inteleg. Dar refrenul care ar face mandru orice drum&base-er cu aere si cu mai multa tehnologie mi-a facut pielea de gaina. Semn bun.
Cu Chelsea Hotel #2 m-am impacat mai bine. Mai epic, storytelling. Se auzea inca in boxe cand eu incercam deja sa-l invat la chitară. Nu erau tabulaturi pe internet... Eram prea crud sa inteleg care era faza cu I need you, I don't need you,I need you, I don't need you, and all of that jiving around.
Lover Lover Lover in acorduri minore si tempo haiducesc mi-a dat un sentiment, intuitiv, despre dulcea povara a trupului si un oarecare stare de revolta impotriva unei idei pe care nu o pricepeam: ratarea in dragoste ca rezultat al propriei ignorante.
Am devenit "rau" si egoist cu Why Don't You Try. Nu stiu nici acum de ce. Ideea era "ia mai lasa-l femeie pe ala, nu vezi ca e varza? Hai cu mine". Imi placea dar nu rezona cu nimic din experienta mea. Cu alte cuvinte, nu pricepeam o iota.
Am continuat sa nu inteleg dar sa simt furnicaturi cu There Is a War, A Singer Must Die, I Tried to Leave You, Who by Fire, Take This Longing, Leaving Green Sleeves.
A doua zi am pus caseta pe furis la loc, in casa prietenului meu. Mai apoi i-am cerut-o cu imprumut.
O am si acum.
30 Aug 2009
Retorică nocturnă
"Hai sa ne lasam aruncati pe valea disperarii, prieteni! Astazi e greu dar lucrurile nu se vor imbunatati. E o credinta bine infipta in istoria românească.
Am un cosmar ca naţiunea asta nu se va mai ridica vreodata si nu va trai adevaratul sens al cuvintelor: oamenii au fost creaţi egali.
Am un cosmar că fiii tortionarilor si coruptilor si fiii victimelor coruptiei si torturii nu vor mai putea vreodata sta la aceeasi masa, ca fratii.
Am un cosmar ca Romania, o tara parjolita de arşiţa nedreptăţii, lovită de morbul indiferenţei, nu va mai fi vreodata un loc al justiţiei si implicării.
Am cosmarul asta ACUM!
Am un cosmar ca ţara asta, condusă de oameni cu voci gîtuite de lesa scurtă a compromisului urat mirositor, nu poate fi dusă spre momentul in care ne vom uita cu incredere la copiii nostri."
Apoi am adormit...
Am un cosmar ca naţiunea asta nu se va mai ridica vreodata si nu va trai adevaratul sens al cuvintelor: oamenii au fost creaţi egali.
Am un cosmar că fiii tortionarilor si coruptilor si fiii victimelor coruptiei si torturii nu vor mai putea vreodata sta la aceeasi masa, ca fratii.
Am un cosmar ca Romania, o tara parjolita de arşiţa nedreptăţii, lovită de morbul indiferenţei, nu va mai fi vreodata un loc al justiţiei si implicării.
Am cosmarul asta ACUM!
Am un cosmar ca ţara asta, condusă de oameni cu voci gîtuite de lesa scurtă a compromisului urat mirositor, nu poate fi dusă spre momentul in care ne vom uita cu incredere la copiii nostri."
Apoi am adormit...
10 Aug 2009
My playlist poem no.2
Brain Damage leads me to The Severed Garden.
I hear Hallelujah On Every Street
Losing My Religion with Just A Thought
Waiting for my Cosmic Girl on The Road To Mandalay.
I hear Hallelujah On Every Street
Losing My Religion with Just A Thought
Waiting for my Cosmic Girl on The Road To Mandalay.
19 Jul 2009
"Să fii iubit" - scurtă poveste a unei dileme prozaice
Fusese dintotdeauna intrigat de urarea pe care prietenii i-o făceau și și-o făceau la petreceri și aniversări. "Să fii iubit", "Să fii iubită". Era ca şi cum asta ar fi fost cea mai mare fericire pe pământ.
Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".
Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.
Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.
Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".
Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.
O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".
Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?
Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.
În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?
Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".
Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.
Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.
Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.
Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.
Răspunsul dorit nu a venit niciodată.
"You're nobody, till somebody loves you".
Să fii iubit, să fii iubit, era un lucru pe care nu îl poţi primi decât dacă ai un noroc chior. Un fel de pleaşcă pe care cineva o primeşte fără legătură cu vreun merit. Întodeauna primise această urare cu o întrebare automată, niciodată rostită: "Bine, să fiu iubit, dar cum fac asta?".
Cu timpul, răspunsul s-a construit de la sine.
Auzise urarea asta pentru prima dată de la o prietenă a mamei lui, la o petrecere. Era ziua unui prieten de familie, încă necăsătorit. Îi urase să fie sănătos şi iubit iar toţi mesenii se alăturaseră corului de "Să fii iubit". La vremea aia nu simţise deloc ironia şi cinismul acelei urări venite de la cei mai buni prieteni ai bărbatului.
Avea să mai audă apoi urarea aceea de mii de ori, poate. De prin adolescență începuse și el aibă parte de ea destul de des. Nici atunci, când mai știa câte una, câte alta despre viață, nu putea scăpa de întrebarea tăcută "cum să fac asta, concret?".
Fără să îşi fi dat seama, chestiunea îl preocupase serios ani la rând. Reţinuse pe această temă idei din reviste, manuale de filosofie, culegeri de aforisme sau interviuri cu actori. Mai era şi un cântec vechi din care nu-i scăpase versul, "You're nobody, till somebody loves you" (Esti un nimeni până când cineva nu te iubeşte). Un hăţiş de cuvinte şi imagini adunate în timp, aparent fără legătură, se învârteau în jurul a ceea ce avea să fie cea mai mare dilemă de până la momentul în care o va fi rezolvat-o.
O bucăţică a creierului lui fusese solicitată constant şi de foarte timpuriu de această preocupare, "De ce să fii iubit e cel mai tare lucru?".
Începutul "revelaţiei" a venit odată cu constatarea că deşi se simţea iubit, nu putea spune că e fericit. Făcuse cam tot ce crezuse el că trebuie să facă ca să fie iubit: învăţase bine la şcoală, era inteligent şi plăcut, putea fi extrem de amuzant şi, de multe ori, cei cu care stătea la masă şi îi mai urau din când în când să fie iubit, îşi dădeau seama, când se mai linişteau după crizele de râs, că îl simpatizează din ce în ce mai mult. Reuşea să cucerească fetele fără vreun efort, culmea, tocmai îşi propunea mai putin asta. Bun, şi atunci, ce e cu urarea asta, de ce este atât de greu?
Pe la 20 de ani era deja ceea ce se cheamă un om nu iubit, ci al naibii de iubit. Intrase la facultate, prietenii il adorau aproape și avusese o mulţime de iubite care îi cedaseră rapid şi îi spuneau după o săptămână că îl iubesc. Cea mai încăpăţânată a aşteptat o lună.
În general, până şi oamenii care nu intrau în categoria celor care îl iubeau erau doar invidioşi, pentru că şi ei îşi dădeau seama că tipul e iubibil. Ar fi vrut să îi facă şi pe aceştia să îl iubească, le acorda chiar mai multă atenţie decât celor de a căror iubire era sigur. Fucking strange, nu?
Deci urările de pahar se îndepliniseră. Cam degeaba. Ştia acum că era iubit, cam cum se ajunge la asta, dar nu era suficient. What next? Dacă era de ceva sigur era că detesta orice moment în care cineva îi mai ura "Să fii iubit".
Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care prietena lui, pe care, el de data asta, o iubea la nebunie, întârzia în mod atipic să îi spună că îl iubeşte. Nici el nu îi spusese. I se părea o penibilitate să facă asta, să îi spui cuiva care clar merita toată iubirea din lume că o iubești.
Paradoxal, acum chiar şi-ar fi dorit ca fata să îi spună că îl iubeşte. Apelase la tot arsenalul de a se face iubit: era vesel, îngrijit, amuzant, politicos, dar incitat, atent dar relaxat în aparenţă. Tot ce ştia el despre cum să se facă iubit nu ţinea. Fata nu spunea nimic și se lăsa iubită.
Dezarmat, copleşit sub movila de repere nefuncţionale, a luat cea mai curajoasă decizie a vieţii, să spună el primul că o iubeşte. Hotărârea în sine l-a umplut de un amestec cu totul nou de bucurie, teamă şi energie. După câteva săptămâni de gândire a și pus-o în aplicare.
Răvăşit dar viu cum nu mai fusese vreodată, i-a spus. Şi a aşteptat cu înfrigurare răspunsul care ar fi urmat să dea, în sfârşit!, un sens urării pe care ajunsese, până nu demult, să o deteste.
Răspunsul dorit nu a venit niciodată.
"You're nobody, till somebody loves you".
8 May 2009
My playlist poem no.1
Love is Blindness in the City of Delusion,
Delicate as a Late Night Evening Prostitute.
One Bourbon, One Scotch, One Beer at the Crossroads
Fly Away with Opium Tea
A Ton Etoile, Hope of Deliverance,
Seven Days Love Will Tear us Apart
In this Babylon I wish I was Bobby Brown.
Tribute to: U2, Muse, Damien Rice, Tom Waits, Lenny Kravitz, Nick Cave, Noir Desir, Paul McCartney, dEUS, Joy Division, David Gray, Frank Zappa
Delicate as a Late Night Evening Prostitute.
One Bourbon, One Scotch, One Beer at the Crossroads
Fly Away with Opium Tea
A Ton Etoile, Hope of Deliverance,
Seven Days Love Will Tear us Apart
In this Babylon I wish I was Bobby Brown.
Tribute to: U2, Muse, Damien Rice, Tom Waits, Lenny Kravitz, Nick Cave, Noir Desir, Paul McCartney, dEUS, Joy Division, David Gray, Frank Zappa
9 Apr 2009
Sentimentul românesc al vinovăţiei
(in engleza ar suna mai fain "The Romanian sense of guilt")
Prin iunie 1940, România ceda in favoarea URSS, fără să tragă un glonţ, Basarabia si Bucovina de Nord. Am primit un ultimamtum, intr-o situatie complicata, si dupa cateva zile, ne retrageam din aceste "teritorii" cu oficiali, catel, purcel, papornita.
Nu prea frumos, nu prea curat, cu coada intre picioare. Acum e drept ca nu prea puteam tin piept armatei rosii, dar chiar sa nu dai macar putin din copita...
Dar asa cum noi ne gandim ca am fost, la acele vremuri, "aranjati" la Yalta, mai tarziu, ca am asteptat americanii si americanii nu veniră, poate ca ar fi de inteles si o asteptare a basarabenilor ca noi sa ii ajutam, sa ne revansam, sa le dam. Pentru ca in '40, am plecat frumusel.
La aproape 70 de ani de atunci, contextele nu mai au relevanta, că ce facea Armata Romana, că care era situatia in Europa, că aia, că aia. Generatia twitter si parintii ei se asteapta, emotional si inertial, ca noi sa fim "fraţii" lor, culmea!!, mai mari, mai intelepti, mai puternici si mai bogaţi.
Prin Germania, la facultăţi, se studiază sentimentul naţional de vina, asa am auzit. Ma rog, din alta perspectiva si poate cu mult mai multe motive istorice.
Dar ar fi oare interesant sa vedem si noi, daca in calitatea inedita de tara "meseriasa", de "putere", asa cum ne vad cei din Basarabia si Bucovina de Nord, par examplu, ne gandim la raspunderea pe care actiunile din trecut o lasa pe umerii nostri contemporani?
E poporul german, in totalitatea lui, vinovat de cele comise de Hitler? Nu cred. Si totusi le e rusine, macar un pic acolo.
E poporul român vinovat, in bloc, pentru ca o conducere a unei tari aflate in corzi, in anii 40, a cedat fara impotrivire armata peste 50 de mii de kmp de pamant? Nu cred. Dar noua ne e putin rusine, avem vreun sentiment de vina, fata de cei lasati in urma?
Ambele raspunsuri la intrebare, DA sau NU, sunt acceptabile. Dar oricare dintre ele ar trebui sa ne puna pe ganduri...
Prin iunie 1940, România ceda in favoarea URSS, fără să tragă un glonţ, Basarabia si Bucovina de Nord. Am primit un ultimamtum, intr-o situatie complicata, si dupa cateva zile, ne retrageam din aceste "teritorii" cu oficiali, catel, purcel, papornita.
Nu prea frumos, nu prea curat, cu coada intre picioare. Acum e drept ca nu prea puteam tin piept armatei rosii, dar chiar sa nu dai macar putin din copita...
Dar asa cum noi ne gandim ca am fost, la acele vremuri, "aranjati" la Yalta, mai tarziu, ca am asteptat americanii si americanii nu veniră, poate ca ar fi de inteles si o asteptare a basarabenilor ca noi sa ii ajutam, sa ne revansam, sa le dam. Pentru ca in '40, am plecat frumusel.
La aproape 70 de ani de atunci, contextele nu mai au relevanta, că ce facea Armata Romana, că care era situatia in Europa, că aia, că aia. Generatia twitter si parintii ei se asteapta, emotional si inertial, ca noi sa fim "fraţii" lor, culmea!!, mai mari, mai intelepti, mai puternici si mai bogaţi.
Prin Germania, la facultăţi, se studiază sentimentul naţional de vina, asa am auzit. Ma rog, din alta perspectiva si poate cu mult mai multe motive istorice.
Dar ar fi oare interesant sa vedem si noi, daca in calitatea inedita de tara "meseriasa", de "putere", asa cum ne vad cei din Basarabia si Bucovina de Nord, par examplu, ne gandim la raspunderea pe care actiunile din trecut o lasa pe umerii nostri contemporani?
E poporul german, in totalitatea lui, vinovat de cele comise de Hitler? Nu cred. Si totusi le e rusine, macar un pic acolo.
E poporul român vinovat, in bloc, pentru ca o conducere a unei tari aflate in corzi, in anii 40, a cedat fara impotrivire armata peste 50 de mii de kmp de pamant? Nu cred. Dar noua ne e putin rusine, avem vreun sentiment de vina, fata de cei lasati in urma?
Ambele raspunsuri la intrebare, DA sau NU, sunt acceptabile. Dar oricare dintre ele ar trebui sa ne puna pe ganduri...
Subscribe to:
Posts (Atom)
