Aho!Aho!, că trece anu’
Si vine criza cu arcanu’.
N-or mai fi slujbe bune, cica .
Si leafa va fi tot mai mică.
Spun din birou guvernatorii.
La randul lor comentatorii
Zic c-o vor duce bine
Tot cei corupti si infractorii.
Aho! aho! romani fiţi tari
Nu va lasati intimidaţi
De corbi in porumbei fardaţi.
Lasati asa revoluţiunea
Sa miste circumvolutinea
Proprie. Si mai apoi,
Iubiţi-va toti intre voi
Sa va aveti ca fratii buni
Saptamanal, de luni pân’ luni.
Sa si munciti, dar sa traiti
Nu rupeti usa, dar dormiţi
Mancati, ganditi, cântaţi, iubiţi.
Ca, daca-l lasi, corporatismul
Aduce-n suflet comunismul.
Iar eficienta fara om
E ca livada fara pom.
Aho! aho! frumosii mei
La anul nu uitaţi de EI.
Cei care nu mai au papica
Nu au o casă, nici mămică
Că bietul om fara nimic
Mai are-un un suflet, cat de mic.
Ca pe-ăl de inima il lasa
Camara goala n-are-acasa
Si bucurie are-n suflet
Si pace multa peste cuget.
Aho! Aho! de Anu Nou
Aveti o viata drept cadou
O lume-ntreaga de privit
Prieteni buni de mult iubit.
Iar cand o bate gongu-n noapte
Si anul vechi s-o duce spate
Sa nu uitati, cu nici un pret
Ce mare bucurie-aveţi
Ca vă va lua in sânul Său
Si anul asta
Dumnezeu.
23 Dec 2008
18 Dec 2008
RESERVED
Vrei să ieşi cu gagica, gugulică-guguloi, la o pizza şi o bere. Seara, după o zi de muncă, undeva în centru, ca pe acolo ne prinde momentul. Te hotărăşti să mergi la Cafeneaua Actorilor, la Universitate.
Intri. Full! Mesele sunt ocupate aproape toate. Pe cele neocupate stau plăcuţe cu RESERVED.
Vezi o masă pe care se mai află nişte pahare, nedebarasată. Întrebi un ospătar dacă e ocupată. Zice că nu ştie. Vecinii de masă spun că e liberă. Te aşezi, cu fata lângă tine şi aştepţi. Vine alt ospătar decât cel pe care l-ai întrebat dacă masa e liberă. Spune sec: ”Masa e rezervata”. Nu tu „ne pare rău”, nu tu „hai să vedem poate găsim alta masă”. Nu. Pune plăcuţa cu RESERVED în faţa cuplului gugulică-guguloi şi pleacă...
Eşti client venit să laşi nişte bani acolo şi te irită puţin tratamentul la care eşti supus.
Te duci la bar şi întrebi unde este supervaizărul să îi spui că nu se face aşa ceva cu un client. Nimeni pare să nu ştie unde e şeful. Apare un bodyguard cu chelie intenţionată, borsetă şi cu circumferinţa burţii aproximativ egală cu dublul celei din urma cu 1-2 ani. Ceafa, groasă. Comunicativ. Sau tupeist.
Îţi explică cum stă treaba, că masa nu era debarasată şi că abia după debarasare se pune plăcuţa cu RESERVED, că aici nu e un restaurant cu recepţie, cu fiţe. Pe măsură ce îi dai argumente de client nemulţumit, „dumneavoastră” devine „tu” şi se uită în ochii tăi cu o expresie din ce in ce mai intensă, care în cuvinte poate fi rezumată la „dacă mai vorbeşti mult, te şi pleznesc”.
În aparenţă e însă reţinut şi politicos. E totuşi el, cel din linia întâi, în relaţia cu clientul. La un moment dat îşi dă seama de un adevar reciproc valabil: „băi, vorbesc şi aşa prea mult cu tine”.
Până la urmă afli unde e supervaizărul. E sus, la bar. Când ajungi la el să îi spui că nu aşa se tratează un client, el deja ştie despre ce e vorba. Cel din linia I a trecut pe la el să-l briefeze. Spune şi el că masa a fost rezervată şi că ospătarul nu a apucat să pună plăcuţa cu RESERVED . Nu îşi cere scuze sau sa arate un alt sentiment de empatie minimă. Nu. Te anunţă...
Ieşi din crâşma de centrul capitalei. Sentimentul iritant e de fapt că nu poţi nici măcar jura serios că nu vei mai călca vreodată pe acolo.
Intri. Full! Mesele sunt ocupate aproape toate. Pe cele neocupate stau plăcuţe cu RESERVED.
Vezi o masă pe care se mai află nişte pahare, nedebarasată. Întrebi un ospătar dacă e ocupată. Zice că nu ştie. Vecinii de masă spun că e liberă. Te aşezi, cu fata lângă tine şi aştepţi. Vine alt ospătar decât cel pe care l-ai întrebat dacă masa e liberă. Spune sec: ”Masa e rezervata”. Nu tu „ne pare rău”, nu tu „hai să vedem poate găsim alta masă”. Nu. Pune plăcuţa cu RESERVED în faţa cuplului gugulică-guguloi şi pleacă...
Eşti client venit să laşi nişte bani acolo şi te irită puţin tratamentul la care eşti supus.
Te duci la bar şi întrebi unde este supervaizărul să îi spui că nu se face aşa ceva cu un client. Nimeni pare să nu ştie unde e şeful. Apare un bodyguard cu chelie intenţionată, borsetă şi cu circumferinţa burţii aproximativ egală cu dublul celei din urma cu 1-2 ani. Ceafa, groasă. Comunicativ. Sau tupeist.
Îţi explică cum stă treaba, că masa nu era debarasată şi că abia după debarasare se pune plăcuţa cu RESERVED, că aici nu e un restaurant cu recepţie, cu fiţe. Pe măsură ce îi dai argumente de client nemulţumit, „dumneavoastră” devine „tu” şi se uită în ochii tăi cu o expresie din ce in ce mai intensă, care în cuvinte poate fi rezumată la „dacă mai vorbeşti mult, te şi pleznesc”.
În aparenţă e însă reţinut şi politicos. E totuşi el, cel din linia întâi, în relaţia cu clientul. La un moment dat îşi dă seama de un adevar reciproc valabil: „băi, vorbesc şi aşa prea mult cu tine”.
Până la urmă afli unde e supervaizărul. E sus, la bar. Când ajungi la el să îi spui că nu aşa se tratează un client, el deja ştie despre ce e vorba. Cel din linia I a trecut pe la el să-l briefeze. Spune şi el că masa a fost rezervată şi că ospătarul nu a apucat să pună plăcuţa cu RESERVED . Nu îşi cere scuze sau sa arate un alt sentiment de empatie minimă. Nu. Te anunţă...
Ieşi din crâşma de centrul capitalei. Sentimentul iritant e de fapt că nu poţi nici măcar jura serios că nu vei mai călca vreodată pe acolo.
9 Dec 2008
Oamenii serioşi fac politică
Un post kitsch pentru o politica kitsch
Motto
Se bate apa-n piuă cu graţie.
Se minte sublim.
Se vede infim.
Ni se dau aliante cu raţie.
Televiziunile s-au transfigurat. Au devenit furtunuri din care curge necontenit fluidul "comentariilor pertinente" spre creiere ce se doresc a fi spalate si reinscriptionate.
Intrarile in sediile de partid au devenit temple tv de unde se asteapta a iesi personajele providentiale. Ele vor aduce, in stanga si in dreapta, decizia iluminata care sa impace varza crizei economice cu capra politicii.
Dansurile stangii si dreptei nu pot starni in mintea privitorului bine intentionat decat dorinta, ramasa forever more nesatisfacuta, de a le da si o stanga si o dreaptă.
Oamenii seriosi fac politica zilele astea. Nu mai e loc de altceva. Pentru ei...
Motto
Se bate apa-n piuă cu graţie.
Se minte sublim.
Se vede infim.
Ni se dau aliante cu raţie.
Televiziunile s-au transfigurat. Au devenit furtunuri din care curge necontenit fluidul "comentariilor pertinente" spre creiere ce se doresc a fi spalate si reinscriptionate.
Intrarile in sediile de partid au devenit temple tv de unde se asteapta a iesi personajele providentiale. Ele vor aduce, in stanga si in dreapta, decizia iluminata care sa impace varza crizei economice cu capra politicii.
Dansurile stangii si dreptei nu pot starni in mintea privitorului bine intentionat decat dorinta, ramasa forever more nesatisfacuta, de a le da si o stanga si o dreaptă.
Oamenii seriosi fac politica zilele astea. Nu mai e loc de altceva. Pentru ei...
3 Dec 2008
Un băiat iubea o fată ce iubea un alt băiat
Noi vrem primul ministru! Ba noi! Noi vrem să ajungem oricum la guvernare! Noi suntem mai cu moţ! Voi sunteţi ca ei, noi cu ei sau voi!, aşa şi pe dincolo.
Un partid, PNL, se poartă ca o fată mare ciupită de ţânţarul concupiscenţei. Se lasă greu cică, îşi arată doar puţin formele dezgolite către PDL pentru ca apoi să se întoarcă mândru-feciorelnic spre PSD, ca o floare între doi grădinari.
Asta chiar dacă nurii săi politici nu eliberează neapărat în PDL şi PSD hormonul dorinţei de negociere. Dimpotrivă, s-ar putea ca cei doi grădinari să se placă mai mult între ei, să facă un mariaj, chiar şi împotriva firii, ignorând parfumul de puritate idelologică împrăştiat de crinul liberal.
Licărirea perspectivei de a guverna va lăsa în urmă, în caz de esec matrimonial, doar amintirea unui PNL care şi-a arătat toate alea fără ca PSD sau PDL să i le arate la rândul lor.
Tragica şi insurmontabila succesiune, el o iubea pe ea, ea iubea un altul si altul iubea o alta, reînvie nevrotic şi ne-erotic în alcovul frumoasei Guvernări.
PSD vrea pe PDL, PDL vrea pe PNL, iar PNL vrea cu oricare. Sau invers...
Un partid, PNL, se poartă ca o fată mare ciupită de ţânţarul concupiscenţei. Se lasă greu cică, îşi arată doar puţin formele dezgolite către PDL pentru ca apoi să se întoarcă mândru-feciorelnic spre PSD, ca o floare între doi grădinari.
Asta chiar dacă nurii săi politici nu eliberează neapărat în PDL şi PSD hormonul dorinţei de negociere. Dimpotrivă, s-ar putea ca cei doi grădinari să se placă mai mult între ei, să facă un mariaj, chiar şi împotriva firii, ignorând parfumul de puritate idelologică împrăştiat de crinul liberal.
Licărirea perspectivei de a guverna va lăsa în urmă, în caz de esec matrimonial, doar amintirea unui PNL care şi-a arătat toate alea fără ca PSD sau PDL să i le arate la rândul lor.
Tragica şi insurmontabila succesiune, el o iubea pe ea, ea iubea un altul si altul iubea o alta, reînvie nevrotic şi ne-erotic în alcovul frumoasei Guvernări.
PSD vrea pe PDL, PDL vrea pe PNL, iar PNL vrea cu oricare. Sau invers...
30 Nov 2008
Marea chibiţăreală
Alegătorul român a fost şi rămâne un mare chibiţ al luptei politice. Un membru de galerie, ca la fotbal, care plăteşte bilet sau abonament la meci, urlă, se bucură, se supără îi înjură sau îi adoră pe jucători. După care, la finalul meciului, se duce acasă unde totul e la fel ca şi înainte de meci.
Iar câştigătorii, fotbaliştii, îşi iau primele de joc babane, îşi văd de viaţa lor, menţionând din când în când şi dragostea pentru suporteri, la vreo conferinţă de presă.
Chibiţăreala nu este rea în sine. E ok să îmi susţin echipa, fie că pierde sau câştigă, (da! sunt un suporter adevărat), cu o singură minimă condiţie: să văd că jucătorul dă tot ce poate pe teren. Si atunci il iubesc, indiferent de rezultat.
Dar dacă eu imi scuip bojocii în tribună, car steaguri şi suflu în goarne pentru o echipă sau un jucător blazat, indiferent şi leneş, la următorul meci nu o voi mai face.
Voi fi trist o vreme, pentru ca nu mai am in ce crede, simt că entuziasmul si bucuria sincere se duc într-o gaură neagră. Nu mai merg pe stadion, cel mult ma uit, cu buza de jos lăsată, la televizor sau schimb sportul: devin fan de oină.
Pot trăi şi aşa, purtând totuşi în cârcă, pe termen nedefinit, marea nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie...
Iar câştigătorii, fotbaliştii, îşi iau primele de joc babane, îşi văd de viaţa lor, menţionând din când în când şi dragostea pentru suporteri, la vreo conferinţă de presă.
Chibiţăreala nu este rea în sine. E ok să îmi susţin echipa, fie că pierde sau câştigă, (da! sunt un suporter adevărat), cu o singură minimă condiţie: să văd că jucătorul dă tot ce poate pe teren. Si atunci il iubesc, indiferent de rezultat.
Dar dacă eu imi scuip bojocii în tribună, car steaguri şi suflu în goarne pentru o echipă sau un jucător blazat, indiferent şi leneş, la următorul meci nu o voi mai face.
Voi fi trist o vreme, pentru ca nu mai am in ce crede, simt că entuziasmul si bucuria sincere se duc într-o gaură neagră. Nu mai merg pe stadion, cel mult ma uit, cu buza de jos lăsată, la televizor sau schimb sportul: devin fan de oină.
Pot trăi şi aşa, purtând totuşi în cârcă, pe termen nedefinit, marea nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie...
9 Nov 2008
Mai claxoneaza si tu, ce naiba!
In tramvaiul 5, pe ruta Aurel Vlaicu-Baneasa, Bucuresti, doua doamne il fac cu ou si cu otet pe vatman.
Doamna 1:- Baaa! Mai claxoneaza si tu din soneria aia! Nu te bagi deloc, ti de baga toti in fata!!
Doamna 2: - Da, da! Ce crezi, ca noi suntem la plimbare aicea? Asa se intampla in fiecare zi, ca te cunosc. Ce-ti pasa tie? Tu esti la munca. Te doare in cur cand ajungi la capat. Chiar iti convine sa dai vina pe trafic ca sa nu faci mai multe curse.
Apare si un domn batran, atras de galceava.
Domnul: -Hai ma nene, ca vrem si noi sa ajungem acasa.
Stau toti aplecati la geamul care da spre locul conducatorului de tramvai.Vatmanul incearca sa se apere intr-un mod la limita politetii. Nu se intelege ce zice, pentru ca cele doua doamne si cu domnul tipa, gesticuleaza si orice replica a celui de la manete ii irita si mai tare.
Pe langa tramvai, taximetristii indrazneți se strecoara printre cei care stau cuminti la coada de un kilometru, bara la bara.
- Uite cum se baga ala, nu vezi, claxoneaza-l!, zbiara doamna 1, o femeie in jur de 50 de ani, cu parul scurt,proaspat facut permanent. Ce ti-am spus? Mergi ca o mortaciune.
Doamna 2, cu un batic in cap si cu nasul coroiat ii tine hangul si tipa si ea ceva. Domnul s-a retras pe un scaun ramas liber.
- Pai nu vedeti ca e rosu?, tipa vatmanul in aparare.
Incet, incet, tramvaiul inainteaza, ca un imens vierme, purtand in intestine o lume formata din adolescenti care se uita amuzat la doamne, cu alti tineri care asculta absenti muzica la casti si cu un grupde rromi linistiti, care au ocupat complet zona burdufului cu niste bagaje murdare de rafie.
Doamnele stau pe baricade, aproape pe scarile de coborare, pina la ajungerea in statie. Ii sufla in ceafa, prin geamul de protectie, vatmanului, care parca a devenit mai indraznet in intreprinderile sale rutiere. Se mai baga si el, mai apasa soneria.
In spatele doamnelor dolofane s-a facut o coada de vreo 3-4 persoane care asteapta sa coboare in statie. Se deschide usa.
Doamnele raman pe loc, nu se dau la o parte. Cei care coboara se strecoara unul cite unul, realizand, oricat s-ar feri, un contact fizic foarte apropiat cu doamnele care se pregatesc sa se dea jos la una din urmatoarele statii.
Doamna 1:- Baaa! Mai claxoneaza si tu din soneria aia! Nu te bagi deloc, ti de baga toti in fata!!
Doamna 2: - Da, da! Ce crezi, ca noi suntem la plimbare aicea? Asa se intampla in fiecare zi, ca te cunosc. Ce-ti pasa tie? Tu esti la munca. Te doare in cur cand ajungi la capat. Chiar iti convine sa dai vina pe trafic ca sa nu faci mai multe curse.
Apare si un domn batran, atras de galceava.
Domnul: -Hai ma nene, ca vrem si noi sa ajungem acasa.
Stau toti aplecati la geamul care da spre locul conducatorului de tramvai.Vatmanul incearca sa se apere intr-un mod la limita politetii. Nu se intelege ce zice, pentru ca cele doua doamne si cu domnul tipa, gesticuleaza si orice replica a celui de la manete ii irita si mai tare.
Pe langa tramvai, taximetristii indrazneți se strecoara printre cei care stau cuminti la coada de un kilometru, bara la bara.
- Uite cum se baga ala, nu vezi, claxoneaza-l!, zbiara doamna 1, o femeie in jur de 50 de ani, cu parul scurt,proaspat facut permanent. Ce ti-am spus? Mergi ca o mortaciune.
Doamna 2, cu un batic in cap si cu nasul coroiat ii tine hangul si tipa si ea ceva. Domnul s-a retras pe un scaun ramas liber.
- Pai nu vedeti ca e rosu?, tipa vatmanul in aparare.
Incet, incet, tramvaiul inainteaza, ca un imens vierme, purtand in intestine o lume formata din adolescenti care se uita amuzat la doamne, cu alti tineri care asculta absenti muzica la casti si cu un grupde rromi linistiti, care au ocupat complet zona burdufului cu niste bagaje murdare de rafie.
Doamnele stau pe baricade, aproape pe scarile de coborare, pina la ajungerea in statie. Ii sufla in ceafa, prin geamul de protectie, vatmanului, care parca a devenit mai indraznet in intreprinderile sale rutiere. Se mai baga si el, mai apasa soneria.
In spatele doamnelor dolofane s-a facut o coada de vreo 3-4 persoane care asteapta sa coboare in statie. Se deschide usa.
Doamnele raman pe loc, nu se dau la o parte. Cei care coboara se strecoara unul cite unul, realizand, oricat s-ar feri, un contact fizic foarte apropiat cu doamnele care se pregatesc sa se dea jos la una din urmatoarele statii.
6 Nov 2008
Pet Shop Boy-ism is not dead!
Pe vremuri, ah ce vremuri!, când adolescenții complexați și în căutarea unei identități, oricare ar fi fost ea, se impărțeau in depeșari și rockeri, și, mai mult, se mai purtau frizuri gen bros, sau de alt gen, când cultura unei găști avea eroi precum James Hetfield, Jim Morrison sau Mick Jagger iar alta pe Dave Gaham sau Martin Gore, existau si grupuscule tolerate de taberele majoritare, care flirtau emoțional si intelectual cu Michel-Jarre, Erasure, dar mai ales, ca despre asta vorbim, Pet Shop Boys, o trupă sofisticată, muzical si personal, doi omuleti, care isi faceau imaginea spunand ca sunt un fel de Beatles dar cu un plus de tehnologie, din care au ramas doar compozitorii, adica Lennon si McCartney, doar ca in cazul de fata era vorba de Neil Tennant şi Chris Lowe, iar noi, marginalii muzicali in razboiul relevant dintre depeșari si roackeri, incercam sa ne impunem ducand mai departe aceste declaratii incitante, cu toate că nu prea reușeam, ei bine pe acele vremuri nu stiam prea multe despre ce se va intampla in februarie 2009, cand trupa londoneză va fi premiata, la British Awards, pentru contributia exceptionala in muzica, premiu de care noi, cei numiti pe vremuri, aproape peiorativ dar tolerant, petșopboiști suntem si acum, la mai mult de 15 ani, mândri, sau damn proud!
5 Nov 2008
Ziua de dupa noaptea americana
Obama s-a scos! A devenit presedintele SUA, iar cearcanele oamenilor pe care ii vad la televiziunile noastre si de aiurea, ma fac sa cred ca nu numai pe mine ma doare capul dupa o noapte de spectacol electoral american.
Entuziasmul oamenilor dati pe post de CNN si nu numai te poate atinge si pe tine, privitor de la 10 mii de kilometri. Emotional.
Numai ca, treaba in viata e mai altfel decat la tv. Politics are politics. Daca a venit Obama, asta nu inseamna ca americanii care mai spun "Politics suck" acuma afirma "Wow, politics are cool".
E un curent, nu zic. Obama e un "melting pot" de ADN interrasial, intercultural si din astea. Un ADN bine gestionat.
Cine a vazut insa filmul de 100 % fictiune Wag the Dog, nu poate sa nu se gandeasca macar, asa, la modul neserios, ca lucrurile nu sunt totdeauna ceea ce par a fi, cum spunea doamna cu buturuga din Twin Peaks.
Dar, hai sa ne bucuram, sa lasam emotiunea sa cuprinda natiunea, bucurirea sa invarta omenirea.
Dar, dupa aia, sa transformam urletele de bucurie in zambetul omului rational, poate chiar intelept. Sa ne facem treaba pe patratica proprie si sa judecam cu circumvolutiunea din dotare.
PS. Aseara, iar mi s-a plans un taximetrist de dificultatile pe care le intampina cu criza asta economica. Ma rog, el a numit-o recesiune economica.
Cross my heart ca asa s-a intamplat!
Entuziasmul oamenilor dati pe post de CNN si nu numai te poate atinge si pe tine, privitor de la 10 mii de kilometri. Emotional.
Numai ca, treaba in viata e mai altfel decat la tv. Politics are politics. Daca a venit Obama, asta nu inseamna ca americanii care mai spun "Politics suck" acuma afirma "Wow, politics are cool".
E un curent, nu zic. Obama e un "melting pot" de ADN interrasial, intercultural si din astea. Un ADN bine gestionat.
Cine a vazut insa filmul de 100 % fictiune Wag the Dog, nu poate sa nu se gandeasca macar, asa, la modul neserios, ca lucrurile nu sunt totdeauna ceea ce par a fi, cum spunea doamna cu buturuga din Twin Peaks.
Dar, hai sa ne bucuram, sa lasam emotiunea sa cuprinda natiunea, bucurirea sa invarta omenirea.
Dar, dupa aia, sa transformam urletele de bucurie in zambetul omului rational, poate chiar intelept. Sa ne facem treaba pe patratica proprie si sa judecam cu circumvolutiunea din dotare.
PS. Aseara, iar mi s-a plans un taximetrist de dificultatile pe care le intampina cu criza asta economica. Ma rog, el a numit-o recesiune economica.
Cross my heart ca asa s-a intamplat!
4 Nov 2008
The Only One, The Misterious, Max (photo session)
La dorința, exprimată sau nu, a cititoarelor sau cititorilor, Max!
3 Nov 2008
Cum adică dă faliment Islanda?
E deja a doua oară când un taximetrist mă întreabă “- Cum e dom’le cu criza asta financiară?”
Asta după ce primul șofer mi s-a plâns că de vreo 2-3 săptămâni treaba nu prea mai merge. Nu mai sunt comenzi așa de multe și, dacă înainte făcea cam un milion de lei vechi pe zi, cu care pleca acasă, acuma e bine dacă ajunge la jumătatea acestei sume.
Al doilea taximetrist, a doua zi, mi-a spus că un angajat la o instituție financiară de notorietate națională, pe care l-a dus cu mașina, l-a prevenit că din 2009 va fi foarte greu. Soferul mi s-a confesat:
“ - M-a înfricoșat omul ăla. Cum o să fie? Cum e cu criza asta financiară?”
M-am străduit să îi explic, atât cât am înțeles și eu, cum a fost cu creditele ipotecare foarte riscante din Statele Unite, cum oamenii nu au mai avut bani să plătească ratele, cum așa băncile nu au mai avut nici ele bani, că na, ele au bani de la oameni. Eventual, că băncile au rămas cu casele pe care însă nu le pot vinde altcuiva. Asta pentru că deja zeci de mii de oameni sunt în situația asta și atunci nimeni nu mai are bani (din credite) ca să poată achiziționa locuințe. Și uite așa, prețul caselor s-a prăbușit. Mai departe, pentru că băncile sunt toate legate, la nivel mondial, uite-așa unele cu altele, băncile cu probleme din State au tras spre gaura neagră a finanțelor și băncile din restul lumii. Dar noi stăm mai bine, am încercat să îl dez-fricoșez eu.
Șoferul asculta privind lung în oglinda retrovizoare.
Și dacă a văzut că mă dau mare și știu, mi-a pus o întrebare încuietoare.
“- Dom’ne, dar cum vine asta că Islanda a dat faliment? Cum adică să dea o țară faliment?
- Uups! Așa-ți trebe dacă faci pe specialistul in economie, blocat în trafic.”
Am mizat pe o explicație asemănătoare cu cele pe care le dau unii politicieni atunci când nu cunosc de fapt răspunsul.
Am început să vorbesc despre fluxurile internaționale de capital, despre cum bancile se împrumută unele pe altele pe piețele interbancare, cum unele acuma nu mai au bani și dacă nu sunt pregătite cu rezerve serioase, cazul băncilor din Islanda, atuncea dau faliment. Recunosc, explicația a fost mult mai elaborată și mai complicată decât atât.
La final, șoferul a zis “- Ahaaa!” și a băgat a doua…
Asta după ce primul șofer mi s-a plâns că de vreo 2-3 săptămâni treaba nu prea mai merge. Nu mai sunt comenzi așa de multe și, dacă înainte făcea cam un milion de lei vechi pe zi, cu care pleca acasă, acuma e bine dacă ajunge la jumătatea acestei sume.
Al doilea taximetrist, a doua zi, mi-a spus că un angajat la o instituție financiară de notorietate națională, pe care l-a dus cu mașina, l-a prevenit că din 2009 va fi foarte greu. Soferul mi s-a confesat:
“ - M-a înfricoșat omul ăla. Cum o să fie? Cum e cu criza asta financiară?”
M-am străduit să îi explic, atât cât am înțeles și eu, cum a fost cu creditele ipotecare foarte riscante din Statele Unite, cum oamenii nu au mai avut bani să plătească ratele, cum așa băncile nu au mai avut nici ele bani, că na, ele au bani de la oameni. Eventual, că băncile au rămas cu casele pe care însă nu le pot vinde altcuiva. Asta pentru că deja zeci de mii de oameni sunt în situația asta și atunci nimeni nu mai are bani (din credite) ca să poată achiziționa locuințe. Și uite așa, prețul caselor s-a prăbușit. Mai departe, pentru că băncile sunt toate legate, la nivel mondial, uite-așa unele cu altele, băncile cu probleme din State au tras spre gaura neagră a finanțelor și băncile din restul lumii. Dar noi stăm mai bine, am încercat să îl dez-fricoșez eu.
Șoferul asculta privind lung în oglinda retrovizoare.
Și dacă a văzut că mă dau mare și știu, mi-a pus o întrebare încuietoare.
“- Dom’ne, dar cum vine asta că Islanda a dat faliment? Cum adică să dea o țară faliment?
- Uups! Așa-ți trebe dacă faci pe specialistul in economie, blocat în trafic.”
Am mizat pe o explicație asemănătoare cu cele pe care le dau unii politicieni atunci când nu cunosc de fapt răspunsul.
Am început să vorbesc despre fluxurile internaționale de capital, despre cum bancile se împrumută unele pe altele pe piețele interbancare, cum unele acuma nu mai au bani și dacă nu sunt pregătite cu rezerve serioase, cazul băncilor din Islanda, atuncea dau faliment. Recunosc, explicația a fost mult mai elaborată și mai complicată decât atât.
La final, șoferul a zis “- Ahaaa!” și a băgat a doua…
31 Oct 2008
Dandy versus asasin
Într-un interviu în The Guardian, Roger Moore, unul din seniorii rolului James Bond face o remarcă nostalgică: "Eu aveam lipici la femei. Daniel Craig este un asasin".
Asta cu o zi înainte de lansarea celui de-al doilea film cu “Bond. James Bond”, în care Daniel Craig este cel mai frumos, mai dotat și mai deștept dintre spioni.
"Quantum of Solace" e a doua dovadă de ruptură cu imaginea lui 007 simpatic, iubăreț dar cu capul pe umeri. Model întruchipat la un moment dat de Roger Moore, în anii aceia, nu mai e pe gustul nevoii de mit hiper-tehnologizat contemporan.
În Casino Royale, de exemplu, Bond câștigă un joc de poker cu niște interlopi babani jucând milioane de dolari, bani publici, doar pentru a-l prine pe un nene rău. Asta după ce e otrăvit, dar scapă pentru că îşi face singur o injecție în piept, dacă nu mă înșel, și apoi își aplică electroșocuri ca să își repună în funcționare inima lui de asasin.
Mă rog, se îndrăgostește puțin de o tipă, care il trage oarecum pe sfoară, dar el se prinde. In final, James îl găsește pe grangurul ultim, și îi bagă un glonț în picior.
Unde sunt vremurile romantice al lui Bond Moore, când spionul era chiar un pic naiv, cu umor cîteodată, chiar dacă era și el dotat cu ultima tehnologie a anilor 70-80 (vezi mini-aparatul de fotografiat, cu film, cu care putea copia documente sensibile:)? O tușă groasă de spirit dandy, playboy, îl făcea pe James Bond al anilor 70-80, să fie mai uman si mai apropiat de desenele animate pentru oameni mari.
Acum, tot desene animate pentru oameni mari e filmul, dar totul e mai exact, mai controlat, mai science-based, cum ar zice seful lui Bond de la birou.
Însă și timpurile erau altfel pe vremea lui Roger. Lumea era cuprinsă de efervescența revoluției sexuale (si post revolutionare) și a tandreții oarecum gratuite.
Până și titlurile filmelor erau altfel. De la simplul „Live and Let Die”, sau interpretabilul „Octopussy”, unde Bond era Moore.Roger Moore, Craig vine in filme cu titluri flamboiante: „Casino Royale” dar mai ales “Quantum of Solace”.
Nu e nici bine, nici rău. Numai că dacă Moore era un playboy care mai și asasina, acum Craig e un asasin care mai și playboy-ește.
Asta cu o zi înainte de lansarea celui de-al doilea film cu “Bond. James Bond”, în care Daniel Craig este cel mai frumos, mai dotat și mai deștept dintre spioni.
"Quantum of Solace" e a doua dovadă de ruptură cu imaginea lui 007 simpatic, iubăreț dar cu capul pe umeri. Model întruchipat la un moment dat de Roger Moore, în anii aceia, nu mai e pe gustul nevoii de mit hiper-tehnologizat contemporan.
În Casino Royale, de exemplu, Bond câștigă un joc de poker cu niște interlopi babani jucând milioane de dolari, bani publici, doar pentru a-l prine pe un nene rău. Asta după ce e otrăvit, dar scapă pentru că îşi face singur o injecție în piept, dacă nu mă înșel, și apoi își aplică electroșocuri ca să își repună în funcționare inima lui de asasin.
Mă rog, se îndrăgostește puțin de o tipă, care il trage oarecum pe sfoară, dar el se prinde. In final, James îl găsește pe grangurul ultim, și îi bagă un glonț în picior.
Unde sunt vremurile romantice al lui Bond Moore, când spionul era chiar un pic naiv, cu umor cîteodată, chiar dacă era și el dotat cu ultima tehnologie a anilor 70-80 (vezi mini-aparatul de fotografiat, cu film, cu care putea copia documente sensibile:)? O tușă groasă de spirit dandy, playboy, îl făcea pe James Bond al anilor 70-80, să fie mai uman si mai apropiat de desenele animate pentru oameni mari.
Acum, tot desene animate pentru oameni mari e filmul, dar totul e mai exact, mai controlat, mai science-based, cum ar zice seful lui Bond de la birou.
Însă și timpurile erau altfel pe vremea lui Roger. Lumea era cuprinsă de efervescența revoluției sexuale (si post revolutionare) și a tandreții oarecum gratuite.
Până și titlurile filmelor erau altfel. De la simplul „Live and Let Die”, sau interpretabilul „Octopussy”, unde Bond era Moore.Roger Moore, Craig vine in filme cu titluri flamboiante: „Casino Royale” dar mai ales “Quantum of Solace”.
Nu e nici bine, nici rău. Numai că dacă Moore era un playboy care mai și asasina, acum Craig e un asasin care mai și playboy-ește.
30 Oct 2008
Max, așa cum l-am cunoscut
2 zile, Max, cățelul taciturn nu a mai venit pe la noi. Deja ne faceam griji. Unde o fi? Oare gestul lui de a veni așa, dintr-o dată, să doarmă la noi nu a însemnat cumva că era bolnav și pe moarte și că a venit să își ia in felul lui misterios și câinesc rămas bun?
Sau, oricum, nu cumva a "mirosit" el, cu simțurile lui super-ascuțite, că o să i se întâmple ceva nasol, că îl iau hingerii, că îl va prigoni populaţia din Pantelimon, samd. Aveam numai gânduri gri spre negru.
Dar iată, aseară, Max a revenit la noi. A intrat în bucătărie, a halit nişte jumări, sa lăsat nițel mângâiat, s-a lins pe bot şi s-a cărat. Nu a mai avut chef de somn, si pentru că, am impresia, era mai cald afară.
Noi ne-am bucurat, nu zic, că Max a revenit. Dar ne-am gândit: Max a redevenit Max.
Sau, oricum, nu cumva a "mirosit" el, cu simțurile lui super-ascuțite, că o să i se întâmple ceva nasol, că îl iau hingerii, că îl va prigoni populaţia din Pantelimon, samd. Aveam numai gânduri gri spre negru.
Dar iată, aseară, Max a revenit la noi. A intrat în bucătărie, a halit nişte jumări, sa lăsat nițel mângâiat, s-a lins pe bot şi s-a cărat. Nu a mai avut chef de somn, si pentru că, am impresia, era mai cald afară.
Noi ne-am bucurat, nu zic, că Max a revenit. Dar ne-am gândit: Max a redevenit Max.
29 Oct 2008
Un mod alternativ de a privi oamenii
(sau Despre construcţia ARTIFICIALĂ a spiritului, zic şi io!)
Binele şi coerenţa nu sunt de la sine înţelese. Numai dacă nu ai o minimă experienţă de viaţă nu ştii că A DA fără interes nu este o atitudine tocmai nativă a omului. Native sunt egoismul, orgoliul, dorinţa de a primi, instinctul de auto-conservare, frica, teama de ridicol, comoditatatea, pasarea responsabilităţii. Iar fructele acestor porniri le vedem zilnic: vedetele sunt scandalagii, patimaşii, coloraţii, evidenţii, gălăgioşii, băgăcioşii. Cei care nu creeaza probleme, care STAU LA LOCUL LOR, sunt consideraţi îndeobşte oameni fără conflicte interioare, fără angoase sau căutari. Ei sunt blegii, fraierii. Daca nu creezi probleme înseamnă ca nu îţi pui probleme. Daca nu exhibi înseamnă ca nu ai nimic înăuntru.
Actele de renuntare la sine, de toleranţă, dar şi cele de susţinere neclintită şi netemătoare a unei convingeri presupun un efort de cele mai multe ori dureros de a urni calul nărăvaş al aplecărilor patimaşe. Un efort de refuza să acţionezi mecanic, în tiparul propriilor prejudecăţi şi frustrări. De a nu cadea în ispita EU SUNT BURICUL PAMINTULUI dar nici în cea a auto-devalorizarii: CE CRED EU NU CONTEAZĂ. Un efort masiv, aparent fara sens şi eficienţă imediată, de a păstra măsura lucrurilor şi de a reacţiona just.
Odată ce vezi lucrurile aşa nu mai poţi fi uşuratic, nu te mai arunci fără motiv, nu te mai retragi fără luptă şi traieşti într-o veghe permanentă, mai mult sau mai puţin senină. Cumplit mesteşug de a găsi locul geometric în care, fără a renunţa la actiune, să nu devii agresiv nici cu ceilalţi dar nici cu tine însuţi!
Nu mai ai vreme sa fii interesant pentru că trebuie să măsori tot timpul cu rigle şi compasuri pe a căror acurateţe nu te poţi niciodată baza în întregime.
Însă abia pe urmă vine partea cea mai grea: pornind de la măsurătorile făcute cu instrumente boante trebuie sa acţionezi neapărat. Până gaseşti o soluţie, greşeşti, devii nesigur, vulnerabil, fraier.
Ai nevoie sa îţi economisesti energia. Nu mai ai timp de vedetisme, de prejudecăţi şi reţete prefabricate de realizare personală.
Devii cuminte şi umil, tăcut şi, pentru mulţi, neinteresant. Dar viu.
28 Oct 2008
Criza financiară - o solutie personal-extremistă
Băncilor le ţâţâie depozitele şi lichidităţile, bursele se bonsumflă zilnic cu câte 5-10 la sută, guvernele fac injecţii de capital-penicilină în sisteme economice financiare bazate pe cifre şi calcule complicate, dar mânate de lăcomie, teamă, suspiciune, egoism.
Specialiştii sunt de părere că s-a ajuns aici pentru că o proporţie mult prea mare din fondurile vehiculate prin lume sunt speculative sau nu au un corespondent in economia reală.
Cu alte cuvinte atunci cînd se face o speculaţie de 1 milion de dolari si se scoate profit de 100 de mii intr-o zi, asta nu înseamnă că în economie apar automat mai mulţi morcovi, cartofi, şuruburi, case, calculatoare, bunuri, servicii, etc, samd. Cum ar veni, aia 100 de mii de euro există dar nu au acoperire. Sau mai simplu, pe înţelesul meu, avem prea mulţi bani şi prea puţine produse.
N-o să fac analize despre cum s-a ajuns aici. Pentru că nu pot, în primul rând, că mi-ar place să spun chestii deştepte despre Wall Street, şi în al doilea rând, nu vreau.
Dar care e soluţia? Un meseriaş zicea în The Economist, cred, că acuma băncile din City-ul londonez n-or să se mai arunce la produse financiare complicate, concepute de, cum le spunea Băsescu, baieţii deştepti cu studii la Harvard. Or să dea, măcar o perioadă bună de acum în colo credite pe bune, cu riscuri foarte mici de neplată.
Pe de altă parte, unii spun că gata cu paradigma capitalismului în care statul stă şi se uita ca prostul cum niste harvardisti îşi fac de cap cu ipotecile americanilor. E desuetă, dusă. Şi trebe altceva. Un hibrid între economie de piaţă şi reglementare etatistă. Cam ca la chinezi îmi suna mie.
Ce e bun şi concret, a mon avi, e că acuma relitatea ne dă, nouă, ăstora bogaţi, CEO's, acţionari şi bancheri mili[(ard) sau(on)]ari peste bot, că nu poţi vinde nimic chiar non-stop. Si scump.
Dar noi, ăştia de middle-class, sau mai jos, ce facem?
Există soluţii.
Una, ne întoarcem la radacini, dacă situaţiunea se împute groaznic. Ne luăm o casă în provincie sau chiar la ţară, ne apucăm de agricultură, că papa e pe primul loc, silvicultura, că ne trebe oxigen şi lemne de foc la iarnă, de meşteşugăreală, mici afaceri, ne apucăm să predăm la şcoala, că salariiile sunt bune acuma, etc.
Sau, a doua soluţie, ne apucăm de furat de la cei care se întorc în mod constructiv la rădăcini.
Specialiştii sunt de părere că s-a ajuns aici pentru că o proporţie mult prea mare din fondurile vehiculate prin lume sunt speculative sau nu au un corespondent in economia reală.
Cu alte cuvinte atunci cînd se face o speculaţie de 1 milion de dolari si se scoate profit de 100 de mii intr-o zi, asta nu înseamnă că în economie apar automat mai mulţi morcovi, cartofi, şuruburi, case, calculatoare, bunuri, servicii, etc, samd. Cum ar veni, aia 100 de mii de euro există dar nu au acoperire. Sau mai simplu, pe înţelesul meu, avem prea mulţi bani şi prea puţine produse.
N-o să fac analize despre cum s-a ajuns aici. Pentru că nu pot, în primul rând, că mi-ar place să spun chestii deştepte despre Wall Street, şi în al doilea rând, nu vreau.
Dar care e soluţia? Un meseriaş zicea în The Economist, cred, că acuma băncile din City-ul londonez n-or să se mai arunce la produse financiare complicate, concepute de, cum le spunea Băsescu, baieţii deştepti cu studii la Harvard. Or să dea, măcar o perioadă bună de acum în colo credite pe bune, cu riscuri foarte mici de neplată.
Pe de altă parte, unii spun că gata cu paradigma capitalismului în care statul stă şi se uita ca prostul cum niste harvardisti îşi fac de cap cu ipotecile americanilor. E desuetă, dusă. Şi trebe altceva. Un hibrid între economie de piaţă şi reglementare etatistă. Cam ca la chinezi îmi suna mie.
Ce e bun şi concret, a mon avi, e că acuma relitatea ne dă, nouă, ăstora bogaţi, CEO's, acţionari şi bancheri mili[(ard) sau(on)]ari peste bot, că nu poţi vinde nimic chiar non-stop. Si scump.
Dar noi, ăştia de middle-class, sau mai jos, ce facem?
Există soluţii.
Una, ne întoarcem la radacini, dacă situaţiunea se împute groaznic. Ne luăm o casă în provincie sau chiar la ţară, ne apucăm de agricultură, că papa e pe primul loc, silvicultura, că ne trebe oxigen şi lemne de foc la iarnă, de meşteşugăreală, mici afaceri, ne apucăm să predăm la şcoala, că salariiile sunt bune acuma, etc.
Sau, a doua soluţie, ne apucăm de furat de la cei care se întorc în mod constructiv la rădăcini.
27 Oct 2008
Max
E un câine maidanez, simpatic, misterios, taciturn şi greu de convins cu tandreturi. Îşi face veacul pe lângă bloc, alături de alte potăi draguţe. Are un cercel galben în ureche, semn că autorităţile ştiu de el şi că e vaccinat, dacă nu şi sterilizat.
Nu are nici o ezitare în a se urca în lift ca să ajunga la uşa noastra pentru a-şi primi tainul de cârnaţi, muşchiuleț, eventual cremvurşti, chiar dacă la specialitatea din urmă mai strâmbă din nas şi nu o înfulecă decît dacă are cu adevărat foamea în gât.
Până aseară, timp de câteva luni, prietenia noastră dura numai până la uşă. Deşi a fost invitat în nenumărate rânduri să intre în casă, "Hai Max, cuţu cuţu", misteriosul Max a refuzat să dea curs invitaţiilor noastre. Cel mult intra cu labele din faţă peste pragul casei, privind întrebător: "Dai mâncarea aia sau nu?" Nici la mângâiat nu prea stătea. Sau dacă stătea, nu părea să îi facă prea multă plăcere. Era ca un compromis pe care îl făcea ca să primeasca papa.
Aseară a venit din nou la uşă. Să mai primească ceva de mâncare, credeam noi, în virtutea istoricului relaţiei noastre. Când ne vedea, de obicei, pavlovian, începea să se lingă pe bot. Iar noi ne obişnuisem cu statutul de furnizori de hrană, toleraţi cât să ne lase să îl mângâiem câteva minute.
Numai că de data asta, Max a intrat impetuos în casă şi nu a vrut mâncare. A inspectat toate camerele, cu o anumită neliniște. Abia după jumătate de ora de cercetări prin camere şi colţişoare a hotarât el că se poate relaxa şi se poate tolăni pe jos. Dar nici aşa nu era chiar 100% liniştit. Deschidea ochii la zgomotul cel mai mic, dar necunoscut pentru el. Până la urmă, Moş Ene al căţeilor i-a blegit privirea şi i-a pus botul pe duşumea.
Şi, uite aşa, Max a dormit la noi astă-noapte, nu a facut pipi în casă (cel puţin nu am descoperit până acum), nu a lătrat în miez de noapte, iar dimineaţă a ieşit, fără să îi solicit, afară pe hol.
26 Oct 2008
Povesti adevărate afişate la şcoala din Cluj
Povestea ciorchinului aromat
(Pilda 1 - Nemultumitului i se va lua darul)
Povestea unei prune
(Pilda 2 - Ai grija ce iti doresti)
Generozitate fără saci în căruţă
Când eram mai mici, unii dintre noi promiteau că, de exemplu, dacă părinţii ne lasă să mergem la joacă fără să ne mai facem temele, vom fi cuminţi şi la întoarcere ne vom îndeplini sarcinile şcolare fără să crâcnim, fară să cerşim ajutor. Ce mai, că vom fi nişte îngeraşi.
În alte cazuri, în gând, de multe ori, ne promiteam că dacă nu o să facem amigdalită, al cărui tratament cu injecţii dădea o perspectivă sumbră asupra numarului de orificii aplicate pe fese, nu o să mai ieşim din cuvântul părinţilor.
Numai că, imediat ce beleaua trecea, sau obţineam ceea ce doream, reveneam, natural şi fără mustrări de conştiinţă, la vechile metehne. Nu eram chiar aşa de cuminţi cum ne făgăduiam în condiţii de febră 39 de grade. Veneam acasă după joacă şi voiam să dormim, ne faceam că nu ştim să rezolvăm problemele grele de aritmetică sau pur şi simplu, nu puteam memora poezia despre cât de bine e să te speli dimineaţa cu săpun şi apă rece, ca să devenii vioi cât zece.
Un mecanism asemănător funcţionează în minţile jucătorilor la loto. Astăzi, "generoasa" companie de stat flutură câştigul de câteva milioane de euro pe la nasul naivilor, aşa cum face macelarul din reclama cu Matache, cu cârnaţii, pe la nasul clientului.
Mai mult, postul Realitatea TV face publice "promisiunile" celor care joacă să prindă marele pot. Difuzează pe post fanteziile pe care le cloceşte orice jucator care îşi ia o variantă simplă 6/49. Dominanta este că, toţi cei citaţi, spun că în cazul în care dacă vor câştiga banii, îi vor DA, după familie şi călătorii, pentru ajutorarea bătrânilor, a copiilor săraci sau bolnavi, sau altor cauze înălţătoare.
Îmi permit să privesc cu neîncredere pe cei care arată cât de generoşi sunt cu o grămadă de bani pe care nu o au. Pentru că în cazul în care chiar li s-ar întâmpla norocul, nu ştiu de ce, sunt aproape sigur că ar face cu totul altceva. După ce ar primi banii, ar uita imediat promisiunea că vor fi cuminti. Mai ales că vor fi asaltaţi, înainte să îşi arate ei înşişi dărnicia, de familie şi mulţi prieteni noi, care se vor afla subit în mare nevoie de bani. Dintr-odată, noi şi surprinzătoare capitole de cheltuieli se vor dezvălui copleşitor.
Dacă auzeam pe unul care să spună că după ce va câştiga 4 milioane de euro la loto va deveni dintr-o dată mai suspicios, mai strâns la buzunar, un rezervor nesecat de scuze pentru a nu da bani în stânga şi dreapta, dar în schimb îşi va satisface orice frustrare care poate fi rezolvată cu bani , as fi spus "iată un om echilibrat".
P.S. Apropo, eu, dacă aş câştiga 4 milioane de euro, i-aş da pentru susţinerea promovării păcii în lume, combaterea încălzirii globale şi oprirea sacrificării focilor în Canada. :P
Subscribe to:
Posts (Atom)
